Adesea auzim spunând: „Se scrie mult, prea mult. Au apărut prea mulţi scriitori şi trebuie descurajaţi”. Bate acest vânt mai ales din partea unor oameni de cultură şi scriitori consacraţi. Exista un grup de scriitori care se cred guvernatori ai literaturii române, care au format un tip de castă, considerâdu-se privilegiaţii unei literaturi dominante. Acestia ţin cu dinţii de celebritatea obţinută şi nu de puţine ori sunt stăpâniţi de vanitate oarbă. Ei au impus o tablă de valori strictă şi admit numai nume sonore. Celor care nu se inscriu in canoanele impuse de ei le trântesc în faţă munţi de neîncredere, prăpăstii de nepăsare, încrâncenată împotrivire, îi consideră nonvaloare, impostori, îi privesc cu arogantă, cu rea-voinţă. Pleznind de infatuare, ei au uitat ei că aceste canoane pe care le impun ca infailibile nu sunt acceptate de multi cititori, sau faptul ca peste un timp pot fi complet devalorizate. Acest sentiment al dominării, vechi de când pământul, trebuie să fie ca o sete oarbă.
În zilele noastre nu exista un curent literar. Se scrie şi de citeşte dupa gustul fiecăruia. Astăzi trăim o adevarătă explozie foarte puternica ascrisului fără cenzură, pentru toate vârstele şi toate gusturile la care ajută mult şi internetul prin care poţi accesa bibliotecile lumii. Zilnic se publică peste 3000 de cărţi noi. Nici cu titlurile nu mai poţi ţine pasul. Şi jurnalistica are acum o vastă activitate de neimaginat într-un trecut apropiat. Se estimează că un număr din ziarul american New York Times conţine informaţii mai mult decât primea o persoană în toată viaţa ei în secolul al 18-lea. S-au schimbat mijloacele şi metodele de contact între autori şi cititori. Scrisul nu mai poate fi doar dreptul unor aleşi. Nu trebuie descurajat nimeni să scrie. Din mulţimea acestora, vor rămâne puţini cei care vor înfrunta timpul, dar nu ştii care sunt aceia. Cu cât sunt mai mulţi cei care scriu, cu atât este mai favorabilă şansa de selectare a valorilor autentice.
Scrisul oferă un mare beneficiu şi pentru cei care nu vor străbate prin timp. El poate să le umple viaţa. Prin scris, pleci într-o călătorie revelatoare, gândurile se strecoară într-o altă lume, cu oameni de pretutindeni, în vremuri diferite, cu retrăiri în spaţiul spiritual de care simţi că aparţii, scotoceşti prin diferite paliere ale trăirilor de până acum, dialoghezi cu tine într-o adevarată dedublare, te descoperi pe tine însuţi, afli cu uimire despre tine ceea ce până nu demult nu ştiai sau descoperi gânduri puse la păstrare şi care acum ţâşnesc pe neaşteptate din străfunduri. Efortul de a pătrunde în receptorul senzaţiilor, în umbra uitării care acoperă comori de gânduri, fapte şi trăiri, nu este uşor, dar e o încercare cu tine de a te autodepăşi, este împărtăşania sufletului şi a minţii care îţi aduce reîmprospătarea vieţii, dar şi o disciplină a gândului şi a eforturilor. Şi când se naşte în tine o dorinţă, se naşte odata cu ea şi puterea de a o realiza. N-ai reuşit de la început? Nu e nimic, o iei de la capăt, semn că ai încredere în tine şi lupţi să despici lumina de întuneric. Nu de puţine ori reuşita aparţine celui care crede în visele lui până la capăt. Efortul constant este cel care înlătură toate obstacolele, care elimină rezistenţa. Scrisul nu este numai un har primit de la Cel de Sus, este un efort, fără de care nu are avea întruchipare. Când scrii, ai nevoie de un univers interior potrivit şi aici cred că este mâna Creatorului.
Ştiu că prin scrierile mele nu voi atinge culmile cele mai inalte, dar şi numai un dâmb de-ar fi, tot amin faţă o perspectivă mai largă. Şi mai ştiu că scrierile mele mi-au dat mai multă bucurie de a trăi, o savoare şi o anume voluptate nemaiîntâlnită până atunci, mi-au dat mai multă încredere în mine, mai mult respect de sine. Prin scrieri am retrăit viaţa de la început, ca şi când m-aş fi născut iarăşi şi asta este ceva extraordinar. Scrierile mele sunt un fel de transfer de suflet către cei cărora mă adresez şi nu-mi doresc mai mult decât împlinirea ca cititorii mei să-şi găsească propria lor undă de suflet, de emoţie şi de frumos în ceea ce scriu. Oricât de puţin înseamnă o scriere, tot e mai mult decât tăcerea vâscoasă care lasă beznele să acopere ceea ce odată a însemnat viaţă. Măcar câteva raze tot rămân din cele care au surprins crâmpeie de viaţă unică şi nerepetabila. Timpul poate să şteargă acele raze, dar cărţile le păstrează, fie chiar numai în picuri de lumină. Cât de durabile vor fi scrierile mele, rămâne timpul să-şi spună cuvântul. „Timpul este singurul critic fără ambiţii” cum spunea John Steinbeck. Şi chiar de ar rămâne prea puţin, numai beneficiul ce mi-l dă aplecarea asupra scrierilor şi tot merită efortul pe care-l fac pentru a le aduce la lumină, dar şi cutezanţa de a înfrunta pe acei “guvernatori” ai literaturii române, ori alţi potrivnici de altă natură, persistând să scriu după puterile mele.
