Volumul „Dorm într-o coajă” (Editura Techno Media, Sibiu, 2020) de Victor Albu, lansat la Muzeul Național al Literaturii Române din București.
Am urmărit creația poetică a lui Victor Albu pornind de la borna altitudinii recentului său volum, „Dorm într-o coajă”, la care i-am scris și o cuprinzătoare prefață, spre a fixa pragul atins după două decenii de prezență publică. De la această cotă am glisat spre plachetele precedente. Deloc pripit, în prezent autorul vede în exercițiul creației un nou modus vivendi, unul ce incumbă o majoră responsabilitate față de slova scrisă. În lumea împestrițată a începutului de secol al XXI-lea, autorul acesta face parte dintre ființele rare pentru care poezia nu este o profesie, ci un état d’esprit, o stare înaltă, care poate să le ferească de nevolniciile existenței. Asemenea poeți sunt tutelați de un duh al creației, care îi aduce mereu într-o ipostază de căutare în labirintul sinelui. „Mǎ tem – își mărturisește frământările existențiale Victor Albu – de tulburǎri ancestrale, de linişti necuvenite, de gândul neştiut. Dau târcol cojii sub care am sǎlǎşluit cândva. Apoi mǎ pregǎtesc de o nouǎ nǎpârlire. Ca de-o renaştere. Sau ca de o altǎ moarte. În vieţuirile mele pǎmântene am asumat de câteva ori moartea. Ca pe-o opţiune de a dǎrâma şandramaua. De a da cu oiştea în gard. Mânat de bivoli lunatici, am spart blestemul conturului perpetuu şi m-am adâncit în doruri de linişte veşnicǎ.” („Oglindiri”)
În 2 iulie 2021 la Muzeul Național al Literaturii Române din București s-a desfășurat un adevărat regal al cărții. Lansarea volumului „Dorm într-o coajă” de Victor Albu a fost susținută de criticii literari Anca Sîrghie, care a și moderat reuniunea, Aurel Goci și Nae Georgescu, fiecare dintre ei aducând câte un punct de vedere inedit. Programul a continuat cu recitalul realizat de actorii Doina Ghițescu și Sergiu Cioiu. Prezent la eveniment, președintele Uniunii Ziariștilor Profesioniști din România a salutat noua apariție editorială a lui Victor Albu și a oferit o „Distincție” onorantă doamnei Anca Sîrghie pentru prezența Domniei Sale, timp de aproape cinci decenii în presa din țară și din străinătate.
Citând pe Artur Bonus cu formularea celebră „Cărțile sunt pentru oameni ceea ce sunt aripi pentru păsări!”, Anca Sîrghie o propune ca temă de meditație pentru generațiile care se ridică astăzi, când soarta paginilor tipărite pe plan mondial pare tot mai confuză și precară. Prezentarea propriu-zisă a cărții „Dorm într-o coajă” a fost preludiată de un necesar CV al autorului ei. Victor Albu a deschis ochii săi, curioși să înțeleagă lumea, pe plaiuri sibiene la 20 iulie 1951. În Orașul de pe malurile Cibinului, și-a început școala la Liceul „Gh. Lazăr”. Pentru că prima clasă specială de matematică, unde se înscriau elevi din toate celelalte licee sibiene, se constituia la Liceul „Octavian Goga”, se decide să intre și el acolo. Dar nu era defel dispus să facă eforturi deosebite pentru studiu, drept care trece prin liceu „ca gâsca prin apă”.
Un demon ori un înger al plămădirii cuvântului sub pecetea poeziei s-a manifestat chiar pe la finele liceului, când adolescentul face primele încercări certe de a îmbrăca în cuvinte simțirea sa. Putem aprecia că acum încep căutările lui conștiente în labirintul sinelui. În 1970, el debutează în “Tribuna Sibiului” an III, nr. 737, din 5 iulie, p. 3 a suplimentului “Tribuna literară și artistică” cu ciclul de poezii „Cântece de la apele Ștezii”, care îl recomandă ca vlăstar de spirit al mărginenilor, ucenic al lui Octavian Goga. Motoul ales de licean pentru cele 10 poezioare este edificator în acest sens: “la hanul cu trei pruni din drum de țară/ a tras un menestrel să moară…” Nu lipsește din formularea sa un iz umoristic, ce răzbate dincolo de admirația față de marele său model în acele momente dintâi ale edificării sale poetice. Victor citea pe Octavian Goga, dar și pe Serghei Esenin, de care se simțea atras. Cel de-al zecelea „Cântec” este și cel mai izbutit: „Ce răzvrătiri îmi fulgeră prin vine/ urcându-mă de la Avram până la tine/ cu cumpăna adusă sus, în lună/ cercându-mă, săpându-mă fântână/ umplându-mă sub aripă de deal/ cu dor de Ștează-apă din Ardeal.”
Amintirea acelui moment rămâne neștearsă: „Am trimis la redacția <Tribunei Sibiului> un plic cu câteva poezii grupate sub titlul <Cântece de la apele Ștezii>. M-au debutat ȋn suplimentul literar, care apărea săptămânal ȋn interiorul ziarului. Am câștigat atunci primii și ultimii mei bani din poezie. Dar mult mai important a fost câștigul oferit de D’na Gușu. Profesoara mea de română a descoperit astfel talentul ascuns al elevului ei, m-a adjudecat cu dragoste posesivă, mi-a făcut o reclamă nesperată ȋn școală. Multe colege umaniste s-au perindat pe la ușa clasei, unele au reușit să treacă de coajă, altele nu.”
După mai multe peripeții pregătitoare, decizia de a-și croi un drum pentru viață l-a purtat la București, unde a urmat, mai mult din întâmplare, Facultatea de instalații pentru construcții. S-ar putea crede că o profesie pragmatică, cum este cea de inginer proiectant în instalații electrice, trebuia să-l țină pe Victor Albu departe de simțirea întru frumos estetic. Totuși el era și un inginer al poeziei și corespondența purtată cu Gherghinescu Vania de la revista “Astra” din Brașov îi întărește convingerea că, orice profesie va face, până la urmă poetul va învinge.
Ceea ce Victor Albu a strâns în sertar a devenit volum său de debut „Perpetuum mobile”, publicat la Editura Albatros. Amintirea poetului este edificatoare: „Volumul a apărut în 1999, când aveam 48 de ani. A fost lansat la Târgul Gaudeamus…Doamna Dimisianu, directoarea editurii, se învârtea ca o cloșcă în jurul autorilor. Sigurul care a simțit emoția ce mă devasta a fost Adrian Năstase. Lansa și el la standul Editurii Albatros o carte despre evenimentele diplomatice la care a fost martor ca ministru de externe. M-a atins liniștitor pe umăr și mi-a șoptit: „O să fie bine”. La sfârșit mi-a făcut cu ochiul (…Ți-am spus că o să fie bine!). Am făcut schimb de cărți cu autografe ( pe-a lui mi-a furat-o cineva din biblioteca ), de telefoane, apoi drumurile ni s-au despărțit.
Deloc predispus să preia modelele altora, el își căuta propria formulă lirică. Au urmat după un răstimp „Dincolo de Rai”, 2008, și „Cascadele dulci”, 2009, plachete publicate de Editura Eminescu. Lansarea celor două volume s-a organizat la Librăria Mihail Sadoveanu din centrul capitalei, în prezența doamnei Silvia Cincă de la Editura Eminescu, prezentatorul fiind poetul Traian Coșovei, care a vorbit consistent, concluzionând că Victor Albu este “un optzecist rătăcit.” Și aprecierea venea de la un autentic participant la “generația în blugi”, poet consacrat, fapt care l-a îndreptățit să continue.
Răspunzând sugestiei unei profesoare de la facultate, Mariana Filimon, ea însăși poetă, autoare a unor versuri pentru copii, Victor Albu o va căuta la redacția revistei „România Literară” pe Constanța Buzea, scontând pe aprecierea de care se bucurase cândva, în studenție. O citea cu interes, chiar socotind că versurile ei sunt mai consistente, mai profunde decât cele ale soțului ei, Adrian Păunescu, atât de ambițios în a se impune grabnic. La ora din ziua fixată, tânărul înarmat cu volumele recent apărute se înfățișează la redacție, fără să țină cont că era gripat, căci nu voia în ruptul capului să piardă șansa ce i s-a dat. După o îndelungă așteptare, poeta sosește elegantă, cochetă, dar cu o indispoziție pe care nu i-au alungat-o nici florile oferite într-un mare buchet, nici plachetele încredințate de invitatul ei. Singura promisiune fusese aceea că la rubrica „Poșta redacției” va fi formulată o apreciere pe marginea volumelor oferite. Un mugur de speranță mai exista, așadar. Într-un târziu, când și-a descoperit numele în comentariul poetei, aproape întregul text se referea la supărarea că musafirul venise bolnav de gripă la redacție, ca în final, cu totul neargumentat, să se găsească stigmatizarea că în fapt Victor Albu este „un poet veleitar”. Mult prea curând apoi, a sosit vestea că poeta Constanța Buzea a murit.
Abia în 2013, respectiv după alți 4 ani, el se decide să publice „Ultima luncă”, volum apărut la Editura Tracus Arte. Se poate observa ușor că autorul a fost acceptat de edituri cunoscute și prestigioase, ceea ce ar fi putut să-l încurajeze. Totuși, Victor Albu nu dă semne de precipitare, ci dimpotrivă. Abia după alți 7 ani de caznă zămislitoare, dând sens acestei cifre simbolice a creației, apare acum la Editura Techno Media din Sibiu volumul „Dorm într-o coajă”, cu un titlu incitant. Prefața volumului îmi aparține, iar imaginile grafice sunt realizate de Bianca Mihaela Stiniguță, care ilustrează mesajul unor poezii, particularizându-le ingenios.
Cele 60 de poezii se împart în capitole: I. „Pământul altfel”, II. „Rana uimită”. III. „Mi-e somn de tine”. În proiectul autorului dornic de inovație, titlurile nemajusculate, punctuația minimalizată lasă cuvântului forța sa nudă, în care el crede. Un exercițiu de proiectare a sensurilor în imaginarul slovei, una austeră, se conjugă fericit cu sincoparea ritmului clasic. Autorul nu ține la armonia cultivată de marii poeți, de la Eminescu la Coșbuc, Goga și Arghezi, ci croiește o structură prozodică nouă, una singulară, programatic atipică, “informă”, cum o numesc specialiștii. Să nu uităm că Lucian Blaga contrariase pe membrii Academiei Române cu poezia sa în versuri albe. Așadar, calea era deschisă noilor generații de plămăditori ai cuvântului, dornici de inovații. Victor Albu este unul dintre ei.
Motivul tutelar al volumului, „coaja”, deține semnificații pe cât de diverse, pe atât de inedite. Poezia „în largul icoanei”, unde apare șocanta formulare „jupuim cu teamă/ cojile pe sfinți”, poartă în ea preludiile extincției. Imaginea aceasta de rezonanță existențial-religioasă amintește de textul „Schimbarea la față” din volumașul anterior „Dincolo de Rai”. Victor Albu trimite la o altfel de metamorfozare a ființei umane, cea prin credință religioasă. În poezia „Pedepsit” din placheta „Cascadele dulci ”autorul se întreabă: „nu știu cine va sparge/coaja luminii”, creând una dintre cele mai izbutite imagini ale sale.
Alăturările la nivel lexical sunt curajoase adesea. Nu putem decât să-i admirăm aerul ozonat al inspirației, cum îl descoperim în slovele selectate cu parcimonie și cu har. Dimensionată oniric, „coaja” apare, spre exemplu, și în poezia „căpșuna flămândă” din noul volum, unde meditația este centrată pe imaginea din versurile „în scaunul de răchită/ rămâne doar coaja/ visului tău despre tine”.
Poetul își refuză depănările largi de imagini, fuge programatic de podoabele cuvântului. Încearcă voluptatea de a restrânge poezia la esențe, simțind că fiecare cuvânt își este suficient sieși, pentru că are forța sa deplină de expresie. Cuvântul poate fi frumos mai ales dacă îl savurezi în singurătatea lui, mustind de sensuri tainice. Căutarea lor devine o aventură ispititoare. Versurile se alcătuiesc din imagini ce nu comunică necesarmente între ele. În caligrafia atentă a poetului, uneori, ele își refuză chiar și vecinătatea semantică. Realitatea este că rar am mai văzut o asemenea singurătate bogată a cuvintelor, care par să răspundă dictonului franțuzesc „Les bons parfums dans de petites boites”. Poetul se îndepărtează de Animus, ca să facă o terapie Animei. Negreșit, pentru Victor Albu scrisul a fost un mod de lustrare, căci prin purificare el, poetul, se înalță la starea de creație cu ajutorul cuvântului, forjat spre a fi adus în stare de incandescență și savurat cu încântare. Imagini tehnice palpabile, cum este „Amurgul/lunecând ca/ o bielă/ bine unsă“, susțin o plajă meditativă de cugetări, precum cea din formularea „perfecțiunea/ nu durează la/ nesfârșit// doar amintirea/ ei e veșnică…”( „bielă” ).
Inspirate din cotidian, imaginile explodează în spectrul auditiv: „ascult caldarâmul/ ce tropăie-n noapte/sub torente/ de ploi voluptuoase”. Alteori, ca în poezia „potecă de Brahms”, autorul dovedește că are cultul vizualului: „cerul atârnă/ greu /la șoldul amiezii”. Operând cu o ars combinatoria singulară ca asociații de imagini, Victor Albu uimește cititorul poeziei „comerț perisabil” cu comparația „filozofii prin târguri/ vând esențe de/ înțelepciune ca pe/ o respirație/ de egretă pură.“, imaginea atât de grațioasă ducându-ne involuntar cu gândul la blagiana „Mirabilă sămânță”, dar fără a detecta vreo imitație. În voit dezacord semantic cu euforia abia creată, strofa următoare se centrează oximoronic pe privirea nătângă a celui ce-și descifrează „nimicul din/ palma stângă.” Iată un moment al lucidității concluzive.
În ariergarda inovațiilor postnichitiste, unii poeți ai epocii noastre fracturează versul, care își pierde unitatea, ce asigura altădată armonia slovei românești atât de mult râvnită, spre exemplu, în epoca romantică eminesciană. Și nu numai în aceea. Versurile albe ale lui Victor Albu au această caracteristică, ținând de programul, de viziunea lui lirică. Autorul este un constructor de imagini, cel mai ades metaforice, pentru care cuvintele sunt doar mortarul edificării, unul ce păstrează forțe telurice. El are propria matrice în care așază zbaterea de aripă a inspirației, una esențializantă ca metaforă.
Noul volum al lui Victor Albu uimește prin spectacolul limbajului, ce se dorește susținut de agramalitatea specifică postmodernismului, cu scrierea cuvintelor după punct cu minuscule, chiar cu eliminarea punctuației, care în optica autorului ar întrerupe fluxul imaginilor. Iată un mod de a implica cititorul în procesul perceperii cuvintelor care în solitudinea lor dovedesc puterea de a transmite doar ele, singure, trăirea poetică. Tocmai de aceea, devine o impietate încercarea de a dirija înțelegerea versurilor ce susțin bolta poeziei lui Victor Albu. De aceea, ea solicită un dialog direct cu fiecare cititor în parte. O realitate ce face orice explicitare superfluă și îndeamnă la asumarea deplină a lecturii.
Ce soartă are noul volum în evoluția creației sale lirice? „Habent sua fata libelli” spuneau latinii. În plină pandemie, noul volum de autor al lui Victor Albu a beneficiat de semnalări repetate la reuniuni prin zoom ale unor cenacluri internaționale. La cea din 27 martie 2021 a Cenaclului “Destine literare” de la Montreal, Canada, în prezența virtuală a peste 50 de participanți, cartea a fost comentată de subsemnata și din cuprinsul ei actorul Sergiu Cioiu a selectat versuri reprezentative. Fără îndoială, că din cele două decenii scurse de la prima apariție editorială, acesta este momentul cel mai fast din evoluția poetului, unul de deschidere internațională și de succes la public.
ntr-o perioadă confuză, când cuvintele anticului Pliniu cel Tânăr „Trebuie să citești mult, nu multe” ar putea busola generațiile în plină formare ale zilelor noastre, căutarea frenetică a acestui sculptor în gând și în slovă dovedește faptul că el intuiește necuprinsul din cuvânt, ferit nu numai de schema vechilor definiții ale poeticului, ci și de modele excentrismului nostru contemporan, din așa-numitul postpostmodernism sau douăzecism etc. Ca atare, Victor Albu nici nu-și încarcă inutil cuvântul, ci-l lasă singur, provocându-l să-și arate inefabilul. Este o linie pe care puține sunt performanțele similare în lirica românească actuală. Este ceea ce mă determină să am încredere în dalta cu care sculptează poetul acesta în fildeșul clipelor.
——————–
Anca SÎRGHIE
București, iulie 2021
