Ploaia australă de o vreme a stat,
Suntem uzi şi la scaun, suntem uzi şi în pat,
A fost burniţă deasă, cu cuţitul s-o tai,
Totul miroase-a umed, a beci şi-a mucegai,
Oasele scârţâie, nimic nu mai e-n roz,
Reumatismul e rege peste ţara lui Oz!
Am păţit-o! M-au călcat hackerii! Ce naiba or fi căutat pe la mine prin computer nu ştiu! Niscaiva date compromiţătoare… pe care nu le-au găsit! Sic! De fapt au făcut mai multe încercări. Mai intâi m-a anunţat nea Norton Ativirus, mai apoi, realizând că acesta îi toarnă – pe hackeri, desigur – l-au blocat! Ei, cum? Ştiu ei, că au metodele lor „cremenale”! Şi… iată-mă la „nud” în faţa necunoscuţilor. Ce-or fi vrut de la mine? Ce informaţii? Cine-or fi fost domniile lor şi cine i-o fi pus să mă hecărească? Zeci de întrebări îmi umblă prin cap… Consider că secrete de mare importanţă nu am prin calculator… Acelea le ţin ascunse în cap! Dar cine ştie, v-a veni o zi când ne vor fi pângărite şi circumvoluţiunile, poate chiar şi adâncul creierului… Că deh, detector de minciuni avem, skanere avem, hipnozişti avem, paranormali estem, sisteme complexe de interogare prin care eşti determinat a spune şi despre laptele pe care l-ai supt de la mămica ta, sunt… Atunci când dai de un interogator(ist) profesionist, acesta îţi scoate totul din deblă, ba îţi pune şi material extra în tărtăcuţă dacă… aşè vrè muşchii lui!
Deci cine au fost hackerii, cine i-a pus şi ce au dorit să fure? „Questa è la domanda”, vorba lui Hamlet! Căci în afară de câteva ’jde mii de fotografii, câteva mii de e-mailuri, câteva articolaşe editate de mandea şi o boccea cu diaporame nu prea am alte averi virtuale. Nici poze în pielea goală, nici corespondenţă compromiţătoare şi nici atac(uri) la persoană sau afilieri la grupuri nelegiuite. Invenţii, sau planuri secrete, nexam! Atunci? Ei, atunci… Aşè a vrut muşchii lor hackerici! Punct!
Am înţeles, dar nu prea! N-am înţeles de ce mi-au făcut şi alte rele? Cu anivirusul blocat am devenit ţinta viruşilor. Rău tare! M-am procopsit cu un „trojan” sau ceva mai păcătos, cert este că în prima duminică de la începutul lui decembrie, Moş Nick O’Lae mi-a pregătit o surpriză teribilă. M-am trezit că mi-a sucombat „windowsurile” şi nu mai puteam accesa nimic. Sistemul de operare kaput! Auleo mamă, dosărelele mele cu poze… adresili de imailuri, articolaşele, colecţia de diaporame! Desktopul, adică ecranul… blank-blank, pardon, albastru! Albastru-bleu! Situaţia era albastră! Jale mare! Ce să faaaac? Am încercat eu câteva tertipuri amatoreşti, de alde „System Restore”, dar degeaba! Am dat telefoane pe la prieteni, dar şi ei s-au cam bâlbâit la sfaturi. Aşa ca am luat eu frumuşel ordinatorul sub braţ şi direcţia atelierul de doftorit computere. Acolo am fost întâmpinat de o doamnă cu ochi oblici care era toată un zâmbet. Nu ştiu de ce zâmbea, mai ales că eu, de necaz şi supărare, aveam o figură cam strâmbă, sprâncene încruntate şi „gură de peşte”, cu colţurile acesteia lăsate în jos… Poate că se bucura că i-a venit un muşteriu şi mai are şi dânsa un „obect de activitate”. Mai face şi dânsa un bănuţ! Cine ştie? Sau vroia să mă incurajeze! „Nín hǎo!” i-a zis respectuos pe chinezeşte… vroid să mă dau bine cu ea! Adică un fel de „salut” chinezesc, dovendindu-i că românii din Australia nu sunt chiar aşa de prostovani şi vorbesc şi limbi străine mai exotice. „Nín hǎo ma”, mi-a răspuns suav, pe aceeaşi limbă. Am pus calculatorul pe o masă. Duduia chineză s-a apropiat de obiect cu paşi de felină, s-a învârtit de câteva ori în jurul acestuia şi apoi m-a întrebat brusc în engleză: „Care-i buba?”. I-am raspuns că nu îmi pot accesa datele. Mi-a făcut un calcul de cinci minute pe un petec de hârtie,după care mi-a comunicat abia şoptit: „80 de dolari pentru manoperă”. Australieni, desigur! „În acest preţ nu se include inlocuirea componentelor defecte sau adăugarea de elemente noi pentru îmbunătăţirea performanţei de lucru” mi-a mai comunicat anfitrioana fără să clipească. À jancote! Adică… banii jos! M-am scobit prin buzunare bălăcărindu-l în gând pe fostul politician canadian Jean Côté, de la a cărui nume (cred!) că se trage neortodoxa expresie! Am pus banii în palma doamnei care m-a privit adânc în ochi şi mi-a spus „Now… we can do business together!”. Mi-a dat o chitanţă şi mi-a spus să o sun peste două zile. „Două zile, am exclamat eu, mai repede nu se poate?” Mi-a explicat că tehnicianul e foarte ocupat… Am oftat şi am plecat necăjit spre casă. Aveam aceeaşi senzaţie precum cea pe care o avusesem când m-am lăsat de fumat… Afară ploua cu găleata! Totul era ud şi mohorât împrejur.
Cele două văcuţe bălţate
Ajung acasă destul de târziu. Nu mă satisface nimic, nici mâncarea, nici programul de la televizor. Ba începe să mă doară puţin şi capul. Îmi iau o aspirină şi o carte şi mă bag în pat, cufundându-mă în lectură. Din când în când mai scot câte un suspin involuntar. Citesc cu mare interes din cartea lui Larry Watts „Fereşte-mă, Doamne, de prieteni”, proaspăt primită din România. A naibii de grea! Cât două cărămizi… O asemenea măgăoaie nu se poate citi în pat! Obosesc! Apoi mi se face somn. Pun cartea pe noptieră, sting veioza şi adorm instantaneu…
Nu ştiu cât să fi fost ceasul când am auzit un zgomot care venea parcă din camera unde îmi ţineam computerul. Un fel de vâjâit, un muget parcă… M-am sculat speriat şi am ieşit din dormitor apropiindu-mă cu precauţie de uşa camerei cu pricina. Zgomotul se auzea parcă şi mai accentuat… Am crezut că e făcut de ventilatoarele „hardului”… Am deschis uşa brusc crezând că am uitat calculatorul deschis… şi ce să vezi!? În camera cu computerul, în sanctuarul meu intelectual, erau două văcuţe bălţate! Am tras o sperietură… Dar pentru că am făcut armata, loc unde am învăţat să fac faţă la orice situaţie dificilă, mi-am luat inima-n dinţi şi am intrat în camera cu cele două musafire. Primul lucru pe care l-am facut a fost să mă uit pe jos, să văd dacă nu m-au procopsit cu vreun „cadou”… Nu! Au fost cuminţi… Erau două vaci educate care nu se bălegau pe oriunde. Amândouă se uitau la mine cu o privire blândă, deloc bovină! Erau tinere, frumoase şi nu miroseau a grajd. Începuseră să-mi fie chiar simpatice. Oare cum or fi ajuns acolo? Nu puteam găsi răspunsul. Să fi fost o farsă făcută de vreun prieten ghiduş? Cine ştie!? M-am gândit totuşi că trebuie să le scot cât mai repede din cameră pentru a nu-mi face vreo surpriză pe mochetă. Le-am şoptit: „Hai să mergem fetelor…” şi docile, m-au urmat amăndouă.
Când am ajuns în stradă mi-am dat seama că erau moarte de foame. S-au repezit spre un copac din apropiere şi tot încercau să smulgă câte o frunză. Mugeau parcă a disperare! Am înţeles că aveau o foame cumplită. Ce să fac, unde să le duc la păscut? Mi-a venit ideea să le duc într-un parc, apoi mi-am adus aminte că nu departe, la capătul străzii mele se afla un fel de maidan, creat în jurul unei fabrici închise de mai mulţi ani. Acolo era iarbă din belşug! Aşa am şi făcut… Le-am dat văcuţelor la repezeală şi căte un nume la care au răspuns cu bunăvoinţă urmându-mă. Pe cea mai grăsuţă am numit-o Jo Anne, adică Joiana pe româneşte, iar pe cealaltă mai pirpirie o strigam Vachelle, sau Vasilica. Noile mele prietene mă urmau ca doi căţeluşi docili! Nu după mult timp am ajuns la locul cu pricina. Iarba era înaltă până la brâu, grasă, de un verde crud (Presupun! Noaptea toate pisicile sunt negre!). Deci grasă, verde, numai bună de păşunat. Am găşit o breşă în gard şi cu puţin efort am ajutat văcuţele să intre. Erau atât de fericite… Păşteau cu mare poftă fiecare smoc de iarbă întâlnit în cale. M-am dus să caut un recipient să le pot oferi şi un pic de apă. După lungi căutări am descoperit o găleată destul de curată… Cred că o aruncase cineva pe maidan deoarece avea mânerul rupt. Lângă uşa fabricii se afla o conductă de apă cu un robinet ruginit. Cu chiu cu vai am putut să-l răsucesc de câteva ori până când a început să curgă un get subţirel de apă! Văcuţele mele aveau şi ce mânca şi ce bea. Le-am adăpat pe amândouă. Au băut cu mare poftă fiecare câte o găleată intreagă, apoi au început să se apropie cât mai mult de gardul şubred. Îmi era frică să nu cumva să iasă de pe maidan şi să le lovească vreo maşină. Am găsit un băţ şi le-am mai tras câte una pe la părţile dorsale. M-au înţeles şi s-au îndepărtat de gard. Mă simţeam bine în funcţia de păstor… sau de văcar. Cu toate că crescusem şi locuisem veşnic în mijlocul junglei de beton simţeam deseori nevoia să mă reîntorc la originile strămoşilor mei… acolo unde vegetaţia e verde şi aerul curat, acolo în mijlocul naturii… Cu băţul în mână, alergând după Joiana şi Vasilica, mă simţeam ca un bondar pe „câmpiile elisee”, vesel şi bine dispus. Întunericul începuse să facă cenuşiu-lăptos, ziua se îngâna cu noaptea. Deodată aud o sirenă a unei maşini de poliţie. O frână bruscă şi autovehicolul se opreşte chiar lângă gaura din gard. Din ea sar doi poliţişti fioroşi cu mutre de buldogi. Unul din ei semăna leit cu actorul Brian Dennehy, şeriful care îl chinuise pe Rambo în filmul „First Blood”, celălalt, înalt, slab, dar şi mai fioros la înfăţişare semăna cu William Smith în rolul lui Falconetti din serialul „Om bogat, om sărac”.
Glonţul
Mă uitam ca hipnotizat la cei doi oameni ai legii. Parcă strigau ceva… „Put down your rifle! Put down your rrrrrrrrrrrraaaifffffăl…”. Înţeleg că este o somaţie adresată cuiva să arunce arma… Eu n-aveam armă, deci nu se refereau la mine. Nu aveam in mână decât băţul cu care disciplinasem văcuţele. Nu prea semăna cu o puşcă. N-am timp să cuget prea mult că aud o bubuitură ciudată. Pac-pac! Văd că din pistoalele celor doi ies flăcări… Mai întâi cade Jo Ann… apoi eu! Simt o durere ascuţită în partea stângă a abdomenului. Ne-au împuşcat nemernicii, gândesc! Stau întins pe spate în iarbă şi simt durerea aceea acută… perforându-mi splina. Afară începuse să se lumineze de-a binelea… dar ochii mi se închid… Simt că mi se apropie sfârşitul. Lângă mine, nemişcată, era întinsă Jo Ann, văcuţa cea mare şi grăsuţă. Vachelle însă, dispăruse din câmpul meu vizual. Încep să bolborosesc o strofă dintr-un cântec popular românesc: „Pe mine m-ai omorât/ Dar cu calul ce-ai avut?”. Dar cu vaca?
Cei doi poliţişti dispar ca prin ceaţă. Închid ochii, dar durerea ascuţită din abdomen nu mă lasă nici să… mor. O simt din ce în ce mai puternic. Deschid ochii, duc mâna la abdomen şi dau de creionul meu automat care mă înţepa fără milă în pântece. Îl ridic… şi durerea mă lasă parcă luată de o vrajă. Mă trezesc de-a binelea… Aprind veioza, mă uit la creion, mă pipăi în dreptul splinei. Nici urmă de sânge. Afară se aude pierdut un sunet făcut de sirena unei maşini de poliţie. Cine ştie pe cine or fi urmărit? Şi… creionul!? Încep să zâmbesc! Aşa îmi trebuie! De obicei când citesc îmi place să fac însemnări cu creionul pe marginea cărţii… Din greşeală în seara precedentă îl scăpasem în aşternut… El mă înţepase! El era glonţul ucigaş! Dar văcuţele? Parcă totuşi se mai aude un muget dinspre birou. Mă scol, mă uit la ceas. 6 şi 23 de minute. Mă duc şovăielnic spre încăperea cu pricina. Uşa e întredeschisă. Un fel de şuerat asemănător ca un muget îmi bate în timpane. Aprind lumina, camera goală, fără vaci, fără… computer. Doar o pată mare umedă… pe mochetă. Ridic ochii spre fereastra „englezească”. O uitasem deschisă cam de un deget… în partea de sus. Prin spaţiul de aerisire pătrundea un get puternic de aer rece dinspre afară, care producea acel muget, şuerat, vâjâit… acel zgomot care mă făcuse să visez cu cele două văcuţe. Bine că imaginaţia nu mă dusese să visez cu stindardul dacic. Se zice că şi acela producea un oarecare muget sau şuerat care înspăimânta şi alunga duşmanii! Cine ştie ce lupi m-ar fi încolţit prin somn!
Afară ploua cu găleata. Apa se prelingea prin crăpătura geamului deschis udând mocheta. Am zâmbit… şi m-am liniştit. Plouă de mai bine de două săptămâni. Cei de la ştiri ne-au anunţat că a fost cea mai umedă şi friguroasă vară din ultimii 60 de ani. Vara australiană, desigur! Plouă intermitent şi la Launceston, şi la Hobart, şi la Melbourne şi la Sydney… Noaptea temperaturile scad până la 10 grade Celsius. Asta e vară? Mă reîntorc zâmbind în aşternutul cald… având grijă ca nu cumva să uit vreun creion pe unde nu trebuie. Pun capul pe pernă, închid ochii şi… simt că mi-e dor de viaţa pastorală şi de de văcuţele mele!
***
A doua zi pe la vreo unşpe sună telefonul. E distinsa doamnă de la atelierul de reparat computere. „Nín hǎo!” îi spun vesel crezând că îmi dă o veste bună. „Hello” îmi răspunde dânsa cu o jumate de voce. Inţeleg că ceva nu e în regulă. Începe să îmi recite parcă o „Mioriţă” tradusă din limba chineză în engleză, un speech lung… atenţionându-mă că problema cu „boala” calculatorului meu e foarte seriosă, că am fost călcat de hackeri şi ca am un virus cât mine de mare şi că aş putea pierde şi datele… „Pliz, pliz, îi spun, faceţi tot posibilul să nu se piardă nimic”. „OK, spune tânăra domniţă, dulce şi suavă ca o garofiţă… dar vă costă”. „Cât?” întreb eu consternat. „Păi, 145 de dolari un hard disk nou, de un terabyte, pe care vom transfera datele. Apoi 60 de dolari un program performant de antivirus, de alde Noton SystemWorks Professional Edition 2011 şi nu uitaţi manopera… încă 40 de dolari pe lângă ce mi-aţi plătit. Desigur că vom reinstala sistemul operator Windows”. Ce să răspund? Am aceeptat. Eram strâns cu uşa. Mi-a spus că va fi gata peste două zile. Pe naiba! A fost gata peste zece zile. Acum îl am acasă, instalat în camera unde le găsisem pe Jo Ann şi pe Vachelle. Mă uit pe monitor. E cam harababura în interior, dosare răvăşite, file puse aiurea… dar sistemul operator merge zeiss! Afară s-a mai luminat… ploaia s-a oprit, norii s-au împrăştiat, doar un sunet plăcut, ca un tors de motan vine… dinspre hard. Dă-le încolo de zgomote! Mai bine intru pe net şi ascult „Radio Prodiaspora”. Sunt convins că Moş Vasile şi Doamna Olguţa mă vor delecta cu comentariile lor şi cu melodii minunate.
P.S. Am uitat să vă spun că intre timp am consultat şi o carte serioasă de vise. Acolo am aflat că „văcuţele” însemnă prosperiatate. Mă paşte bogăţia! Ba mai bine nu, căci cine ştie ce hackeri vin să îmi spargă casa şi să îmi fure averea…
Stan PĂŢITU Jr.
Launceston, Tasmania
14 decembrie 2011 – (R) 14 iunie 2024
