Scriu acest articol cu strângere de inimă, știind că se vor găsi destui care să-l interpreteze ca pe un atac la adresa celorlalți traducători eminescieni. Dar înțeleg abia acum, după peste trei decenii trăite în America, de ce traducerile în engleză elogiate de- a lungul timpului în România n-au avut niciun impact internațional și de ce Eminescu este practic necunoscut în lumea anglofonă.
Un asemenea statut este greu de înțeles pentru români, dar explicabil. În timp ce recunoașterea celorlalte două mari icoane culturale, Brâncuși și Enescu, s-a produs firesc (sculptura și muzica nu au nevoie de traducere!), Eminescu nu există decât în Universul Limbii Române, inaccesibil unui străin necunoscător al acestei limbi. El trebuie tradus în limba lor, și pe limba lor, iar dacă în ultima sută de ani Eminescu nu a produs nici o scânteie în universul anglofon, asta nu se poate atribui poeziei sale, ci traducerilor care nu l-au prezentat Eminescu așa cum îl știm noi. Traducerile nu îl prezintă pe Eminescu – oricare tălmăcire făcută de traducător îl reprezintă pe… traducător.
Subiectul nu a intrat până acum în preocuparea instituțiilor culturale și a fost abordat superficial și de oameni de litere. Statutul de „poet național” a creat, la români, percepții naive și nerealiste legate de acceptarea lui Eminescu de către anglofoni. De fapt, cei mai mulți nu cunosc decât superficial engleza, aceasta fiind o limbă „adoptată” relativ recent în România. Nivelul de competență prin echivalențe de dicționar nu permite sesizarea faptului că tălmacirile puse în circulație au o calitate mediocră, uneori chiar jenantă, nefiind, în niciun caz, la nivelul poetic care să cucerească și să convingă. Românii îl au pe Eminescu „în auz”, îi știu unele poeme pe dinafară, îl îngână când este recitat, îi cântă veărsurile pe melodii, etc., dar străinii nu pot judeca poetul decât după traduceri, adică ce se spune de fapt în traducere! Traducerile mediocre lăudate reflex de români se răsfrâng pe nedrept asupra poetului – la fel cum o partitură excepțională poate fi luată în râs dacă interpretul („traducătorul”) cântă fals. Spus pe limba lui George Orwell, toate traducerile sunt egale, numai că unele sunt mai egale decât altele!
Sunt destui care spun că Eminescu este intraductibil. Este descurajant când teza intraductibilitătii este repetată și în mass-media, de cele mai multe ori de către persoane care nici măcar nu sunt „de meserie”, mesajul lor, bazat pe ideea grandorii naționale, fiind acela că străinii n-au cum să înțeleagă „geniul românesc”.
Există și cei care (precum istoricul Lucian Boia) contestă universalitatea lui Eminescu cu argumentul că, în ciuda traducerilor oferite străinătății încă de la începutul
secolului al XX-lea (prima antologie, din 1939, a inclus nu mai puțin de 19 limbi), impactul lor în alte culturi este minim. Ceea ce „spune mai mult decât afișarea oficială a unei icoane culturale”. Raționamentul este însă incomplet, putând fi asemuit cu cel al unui negustor care nu pricepe că lipsa de interes a clienților o poartă calitatea mediocră a mărfii puse la vânzare. Boia are însă dreptate când observă că ceea ce se pierde în traduceri în cazul lui Eminescu „chiar mai mult decât imaginile și ideile… /este/ rima și muzicalitatea, incantația de a spune cu voce tare…” El concluzionează (pesimist- resemnat) că „de fapt, poezia este intraductibilă” și că nu se poate face nimic: „ne-ar fi mai bine fără traduceri, care prezintă lumii un poet obișnuit – departe, foarte departe de ceea ce românii continuă să încerce să explice.” Optimist, ar fi putut spune că este nevoie de traduceri convingătoare!
Desigur, văduvit în traduceri de muzicalitatea prozodiei, Eminescu pierde imens. În original, cantabilitatea este imediat evocatoare, ca atunci când îi citești pe Shakespeare cu voce tare, sau asculți muzică de Bach, Chopin sau Vivaldi. Nu întâmplător, românii au încercat, fără excepție, traduceri prozodice din Eminescu. Motivul este evident pentru un filolog clasic: ‘prozodie’, în grecește, înseamnă ‘cântec pe fond muzical’. Atracția către rimă își are rădăcinile în legătura genetică dintre poezie și muzică. Limbajul uzual reflectă această înțelegere subliminală în expresii de tipul „sună bine” sau „ce frumos le zice”! Sonoritatea conținutului este mult mai importantă decât se crede pentru oricare traducere prozodică.
Boia deplânge lipsa cantabilității în traduceri, fără să înțeleagă că în retroversiunile prozodice făcute de români tocmai forțarea versului, încercarea, cu orice preț, ca acesta să „sune din coadă”, a dus la mediocrizarea conținutului! Dar dacă prozodia e de vină, cum se face că nenumărați poeți universali au fost traduși prozodic (din engleză, franceză, germană, rusă) în română, fără ca prin aceasta conținutul să aibă de suferit? Răspunsul este simplu: au fost tălmăciți de scriitori și poeți performanți în limba lor maternă, limba română.
Am ajuns, de fapt, la veriga cea slabă din lanțul „intraductibilității” lui Eminescu. Explicația neplăcută pentru traducătorii angliști este că între competență lingvistică și performanță poetică există o diferență uriașă.
Românii care au avut curajul să înfrunte „piatra-de-încercare-Eminescu” traducând în engleză cu rimă și ritm au fost cu precădere angliști – Petru Grimm, Leon Levițchi, Andrei Bantaș – toți cu statut solid în cunoașterea limbii engleze și cu traduceri extensive absolut remarcabile din literatura engleză și americană în limba română. (Simpla menționare a integralei Shakespeare realizată de ei ne umple de admirație!)
Dar…în ciuda expertizei, retroversiunile eminesciene făcute de acești angliști nu s-au ridicat la nivelul literar cerut unui poet nativ, nereușind să re-creeze versul eminescian ca poezie în limba lor secundară. Voi discuta mai încolo cazul traducătorilor fără pregătire anglistică, Dimitrie Cuclin și Corneliu M. Popescu.
Diferența dintre competența lingvistică și performanța poetică este însă la fel de valabilă și în cazul tălmăcirilor făcute de englezi! Nativii care au tradus din poemele eminesciene aparțineau în majoritate cercurilor academice, dar nu erau nici ei poeți în limba lor, nici măcar cunoscători ai limbii române, folosindu-se de intermediari („negrișorii” care cunoașteau engleza foarte bine) și de dicționare!
* * * * * Doresc să vă ofer un exercițiu imaginar înainte de a discuta traducerile „consacrate” și felul în care Eminescu este promovat în lumea anglofonă și astăzi.
Să ne închipuim că Eminescu nu ar fi român, ci „poetul național” al Scoției sau Irlandei, clasicul lor adorat. Versurile i-au fost puse pe muzică, le îngână orișicine, s-au scris mii de cărți despre el, există festivaluri și premii de literatură acordate în onorea lui, etc., dar poetul este cvasi-necunoscut pentru români, deși românii, cititori împătimiți, apreciază toți marii poeți romantici europeni. S-a auzit despre acest „Eminescu” cel mult printre universitari… poate!
Să ne imaginăm acum că românilor li se oferă un prim volum cu mostre din poeziile acestui poet, declarat în țara sa drept „ultimul mare poet romantic european”. Deschidem cartea și dăm peste o poezie de dragoste care se numește … „Și dacă ramuri…”. Traducerea sună astfel:
„Și dacă ramuri-n geam izbesc / Și plopii oscilează / E să mă facă să gândesc / Că vii la mine iară”/… „Și dacă stele-n lac lovesc / Și fundu-i luminează … „ Ș.a.m.d.
Ce impresie credeți că ar face „poezia” de mai sus dacă ar fi într-adevăr o traducere din limba engleză în română?
Este clar că orice poezie tradusă poate să ia forma unei creații la nivel literar sau al unui caraghioslâc! Vorbitorul nativ al oricărei limbi reacționează exclusiv prin prisma denotațiilor și conotațiilor cuvintelor alese în traducere. Ce să înțelegi despre un „geniu literar” ca Eminescu când citești poeme care se compară cu formulările hilare traduse în engleză de japonezi sau de chinezi pentru servicii hoteliere?
Parodia inventată de mine pe o temă eminesciană ilustrează cum se poate „traduce” (adică trăda!) cu o crasă neînțelegere a conotațiilor. A fost lesne să „creez” poezie cu rimă în limba mea maternă, făcând versurile „să sune din coadă”, deși rezultatul e ridicol. Observați, de altfel, cât de des se pun în circulație la noi producții în care „glumețul” înlocuiește, ici și colo, un cuvânt dintr-o poezie clasică cu o rimă facilă și licențioasă! Aceasta dovedește că este mult mai ușor să rimezi în limba maternă decât într-o limbă secundară, în care disponibilitatea de vocabular și – în special – cea analogică (cea care leagă metaforic conotațiile întru poezie!) este mult redusă. E o realitate care a fost, de fapt, obstacolul major și în cazul angliștilor retroversioniști.
Dificultatea imensă de a găsi rime adecvate în engleză și a le re-așeza ritmic poartă de departe vina pentru trădările de sens pe care le-au făcut toți traducătorii lui Eminescu. (Voi explica, mai jos, dificultățile speciale ale traducerii de poezie cu rimă și ritm în engleză).
S-ar putea crede că românii nu au reușit variante performante doar pentru că engleza nu era limba lor maternă, dar motivul principal este altul: nu este suficient să fii cunoscător (nativ sau nu) al unei limbi pentru a scrie poezie prozodică bună sau pentru a face o traducere versificată. În ciuda zicalei, românul NU s-a născut poet – dar nici britanicul și nici americanul! Competența lingvistică nu se traduce automat în performanță poetică.
Sugeram în volumul de eseuri Migălosul Cronofag – traducând Eminescu (ed. Mașina de Scris, 2014) drept un exercițiu obligatoriu pentru retroversioniști re- traducerea „soluțiilor” în română cu scopul de a analiza cât sunt de apropiate, ca înțeles, față de original. Actul traducerii are drept axiomă fidelitatea față de original, iar justificările formale legate de prozodie nu pot scuza modificările de sens care nu mai păstrează mesajul poetic sau, şi mai rău, îl sărăcesc, făcându-l banal sau chiar jenant.
Voi trece în revistă toți traducătorii „consacrați” – retroversioniștii români sau traducătorii nativi de limbă engleză – semnalând (la întâmplare) „soluții” nepotrivite donotativ, ba chiar hilare, datorate neînțelegerii conotațiilor. Să vedem însă mai întâi, cum arată „bucătăria retroversiunilor” în cazul special al versurilor cu rimă și ritm. Vom înțelege mult mai bine apoi cât de numeroase sunt problemele de surmontat.
Dificultățile traducerii prozodice.
Când Eminescu spune „E ușor a scrie versuri […] ce din coadă au să sune” el nu vorbește despre poezia cu mesaj trivial, cum vedem adesea pe Internet catrene sau
reformulări infantile după versuri consacrate. Este însă de fapt (relativ) dificil să versifici chiar și în limba maternă, căci nu toți cei cu aplecare filologică devin poeți, iar competența lingvistică nu se traduce automat în performanță poetică!
Traducerile emoționante din poezia universală în română au fost făcute de poeți autentici, și emoționează și în limba de adopțiune prin calitatea poetică. Spus fără „corectitudine politică”, tălmăcirile românilor din Eminescu în engleză, ca limbă secundară, nu s-au ridicat la nivel poetic, iar traducerile nativilor – nici ei poeți în limba maternă – nici măcar atât!
Voi încerca să prezint, pe scurt, dificultățile enorme pentru traducerea de poezie cu rimă și ritm în engleză, care cred că va lămuri de ce variantele eminesciene englezești sunt neconvingatoare.
Toate traducerile se bazează pe parafrazare. Spuneam în Migălosul Cronofag – traducând Eminescu (ed. Mașina de Scris, 2014) că traducerea este un exercițiu de aflare a echivalenței, nu identității, deoarece vocabularul limbilor diferite se suprapune doar parțial ca denotație, dar diferă enorm în privința conotației.
Teoretic, traducătorul dorește să spună cam același lucru (Umberto Eco – A spune cam același lucru. Experiențe de traducere – ed. Polirom, 2008). De subliniat că aproximatia (de-la-sine-înțeleasă, fiind o imposibilitate matematică de echivalență) – nu poate ignora criteriul fidelității față de înțelesul din limba sursă. În mod ideal, traducerea /echivalența trebuie /ar trebui să-l facă pe cititor să simtă ca și cum ar parcurge un text original. Dincolo de sens, traducerea versificată pornește de la restricții severe legate de numărul de cuvinte și de silabe, de cadență, de ritm şi rimă, comportând astfel dificultăți specifice. În original, cuvintele se află într-un loc anume, ales pentru rimă și metru. Echivalențele lor în engleză (chiar bine găsite) au însă alte rime față de cele din română. Pornind de la sinonime apropiate de înțelesul dorit, se caută o pereche de cuvinte care rimează și care sunt legate de ideea din original. Ele devin astfel un fel de piese de mozaic (ce sună din coadă) ce se cer apoi îmbinate conform restricțiilor impuse de metru. Engleza fiind preponderent o limba mono- și bi-silabică, cuvintele au doar întâmplător acelaşi număr de silabe ca în limba română. Așezarea lor într-un tipar prozodic inflexibil este un fel de pat al lui Procust. Versul trebuie făcut să intre în „metrul-
calapod” – o cerință greu de împlinit, redată în engleză prin expresia „fitting square pegs into round holes”, adică să potriveşti piese pătrate în găuri rotunde.
Cum „piciorul” (sic!) nu poate fi scurtat sau lungit, traducătorul trebuie fie să taie din cuvinte, fie să recurgă la formulări „de umplutură ”. Este momentul cel mai periculos pentru traducere – să elimini conștient sensuri sau să introduci altele, de dragul rimei. (Am simțit adesea, pe pielea mea, cât de ușor poți să te autoconvingi că alunecările de sens sau noutățile introduse sunt „acceptabile”, că ai forțat foarte puțin sensul, şi că, de fapt,… „merge”.)
Din cauza divergențelor de sens și a mentalităților culturale diferite, o înțelegere subtilă a vocabularului este esențială pentru fidelitatea față de conţinutul original. Traducătorul trebuie să aplice aproape reflex un fel de diagnostic diferențial, adică înțelegerea genului proxim (sensului proxim) şi a diferenței specifice (de denotație, dar în special de conotație). Se creează de fapt o stare de permanentă vigilență, în care respectul față de sensul inițial rămâne comandamentul fundamental.
Având de rezolvat problemele de mai sus, trădările de sens făcute de români sunt explicabile, dacă ne gândim că disponibilitatea asociativă este mult mai limitată într- o limbă secundară. Desigur, Eminescu văduvit de „muzica’” sa nu mai este Eminescu. Dar fiecare trădare de sens în parte, combinată și cu formulările adesea hilare, i-au adus un deserviciu uriaș lui Eminescu, în ciuda bunelor intenții întru promovarea „poetului național”.
Robert Frost spunea cinic că „poezia este ceea ce se pierde prin traducere”! Pe mine, butada m-a indispus întotdeauna, pentru că intră în categoria cinismelor dezarmante. Ea implică o discriminare des întâlnită, conform căreia poetul este un artist, în timp ce traducătorul e un simplu meşteşugar; unul are geniu, celălalt doar competența lingvistică şi ceva talent. Sentința lui Frost este de fapt un simplu jeux d’esprit – ben trovatto, chiar dacă non e vero. În realitate, traducerea de vers alb în limba enlgeză e practicată curent şi este, în general, bine primită de public. Mai mult, deoarece traducerea este o re-creație, există întotdeauna posibilitatea ca anumite formulări să sune chiar mai bine în veşmântul sonor al noii limbi! Sarcasmul lui Frost a fost însă contagios în lumea anglofonă, şi inhibant pentru traducerea cu rimă și ritm, căci a atins o teamă universal-umană – teama de ridicol. În prezent, sunt foarte puțini literați care să se mai încumete să facă traduceri versificate.
Evident, în traducerea de proză – unde primează denotația – echivalentul se poate găsi mai usor și înțelesul e mai puțin susceptibil de a fi răstălmăcit. Din această cauză,
traducerea unui text obișnuit prin Google între oricare două limbi făcută computerizat a devenit chiar folositoare, redând inteligibil mesajul, în pofida inexactităților ușor detectabile. Traducerea de poezie este însă, din capul locului, mai dificilă, din cauza conotațiilor.
* * * * *
Putem acum să ilustrăm „soluțiile” nepotrivite donotativ, ba chiar hilare. În cazul retroversioniștor români, forțarea cuvintelor pentru satisfacerea rimei este principalul vinovat – dincolo de neînțelegeriea unor conotații. Traducătorii nativi ai englezei, în totalitate necunoscători ai limbii române, s-au inspirat din echivalențele de dicționar! Am re-tradus în română conținutul citatelor pentru ca să devină clar ce se spune, de fapt, în engleză cu pretenție de poezie! Voi oferi spre comparație și variantele mele pentru a exemplifica rezolvarea cadenței și rimei (ca deziderat pentru traducerile eminescene) fără sacrificarea înțelesurilor din original.
* * * * *
Poate că se cuvine să începem cu Sylvia Pankhurst – singura care a încercat, ca vorbitor nativ de engleză, traducerea prozodică a câtorva poeme eminesciene (1930). Ea este menționată automat printre traducătorii eminescieni importanți, adesea cu renumele că ar fi dat primele versiuni din Eminescu în engleză. De fapt, acest lucru este incorect (chiar dacă prioritatea are mai puțină importanță), deoarece traducerea poemului Crăiasa din Povești făcută de William C. Clark a aparut la Chicago in 1898, într-un supliment cultural duminical.
Renumele cu care este înzestrat retroactiv volumul Sylviei Pankhurst ignoră (din neștiință) faptul că traducerile oferite nu au avut niciun impact semnificativ în lumea anglofonă. De fapt, inadecvate cum sunt, nici nu puteau pleda în favoarea lui Eminescu ca mare poet. Volumul „Poems of Mihail Eminescu” (Londra, 1930) conține traduceri mai curând ocazionale și situate sub semnul activismului politic al Sylviei Pankhurst.
Pankhurst era cunoscută în Anglia drept militantă socialistă (pentru care a și fost închisă de două ori), ea îmbrățișând cu entuziasm revoluția rusă (i-a vizitat chiar și pe Lenin și Stalin). În ciuda repercusiunilor, și-a închinat viața luptei pentru libertăți sociale, feminism, egalitarism, etc. – mai întâi în U.K, apoi în Italia, și de acolo în Eritrea (colonie italiană), unde a și murit în 1960.
Volumul de traduceri din 1930, realizate în colaborare cu I. O. Ștefanovici, cuprinde trei poeme lungi, Calin, Strigoii și Împărat și proletar, precum și câteva poezii scurte, printre care La steaua, Peste vârfuri, Și dacă ramuri, Somnoroase păsărele, De ce nu-mi vii (titlurile în engleză nu au importanță pentru discuția noastră). Emperor and Proletarian este însă poemul pe care Pankhurst îl trimite lui Bernard Shaw – cunoscut și el pentru simpatii socialiste. Acesta îi răspunde printr-o scrisoare care apare în volum în facsimil, fiind prezentată drept „Prefață ” (sic!). De fapt, scrisoarea lui Bernard Shaw îi răspunde doar încurajator – felicitând-o pentru „efort” și menționând, doar printre altele, că i-a citit tălmăcirea. Îi cere în final „să-l țină la curent dacă are noroc cu Moldoveanul (recte Eminescu) care a sculat din mormânt sfârșitul de sec. XVIII si XIX” (adică a reînviat ideea Revoluției Franceze prin fragmentul din Împărat și Proletar).
„Prefața” volumului mai cuprinde o „Introducere” semnată de „Professor N. Iorga” – tradusă din română de Pankhurst. Ea conține banale generalități „diplomatice” din partea lui Iorga: „a traduce operele lui Eminescu reprezintă o contribuție valoroasă și are ca scop necesar de a prezenta în țarile vorbitoare de engleză sufletul unui întreg popor aproape necunoscut („scarecely known”) – în afara sferelor comerciale și economice”. Traducerile din Eminescu ar reprezenta, în același timp, „un servici adus culturii europene și standardelor literare din prezent….”. (?) Iorga mai enumeră, în fugă, influențe din viața poetului care au „contribuit la deschiderea lui Eminescu către universal, ca scriitor”. Nu era menirea Introducerii lui Iorga să facă evaluări în privința calității traducerilor englezești (comentariile mele urmează), de fapt marele istoric nu avea competență de anglist.
În „Nota Traducătorului”, Sylvia Pankhurst îl prezintă pe Eminescu din perspectiva interesului ei major, adică politic: „frumusețea imagistică și interpretările vii și subtile ale cântului și istoriei țării natale, precum și ale naturii” … „i-au câștigat poetului admiratori și în alte țări”… însă „dreptul de a fi inclus printre nemuritori” s-ar datora, în ultimă instanță, „inimii sale sângerânde de iubitor arzător al umanității în fața nedreptăților sociale”. Eminescu este pe nedrept numit „pesimist”, când, de fapt, el se alătură „marilor Optimiști care cred cu ardoare în destinul omenirii…” (Sic!)
Nu ne mai miră după aceasta pledoarie cvasi-proletcultistă că interesul ei pentru Eminescu este direct legat de Împărat și Proletar. Traducerile probabil nici nu s-ar fi făcut fără contactul și îndemnul lui I. O. Ștefanovici. Viata Sylviei Pankhurst a stat sub semnul militantismului social, cu activități care se citesc ca un roman picaresc. De mentionat că traducerile eminesciene i-au prilejuit chiar și o vizita in România în 1934, la invitația lui Iorga, cu ocazia inaugurării unei statui Eminescu.
Traducerile Sylviei Pankhurst îl prezintă răstălmăcit pe Eminescu din două motive principale. Neștiind românește și folosindu-se de I. O. Ștefanovici pentru sensul original, Pankhurst s-a gândit reflex la manierismele poeziei britanice din secolul al XIX-lea, căci Eminescu îi fusese prezentat drept „poet romantic”. În limba română, adâncimea ideatică și formularea poetică surprind la Eminescu prin limbajul simplu, dar nu simplist. Sylvia Pankhurt a crezut că trebuie să aleagă un vocabular „la nivel poetic”, dar formulările realizate sunt prețioase și au o sintaxă greoaie, adesea greu de urmărit chiar şi de către un nativ. „Eminescul” ei este contorsionat precum muzica atonală față de Mozart! Dincolo de vocabular, efortul de a traduce prozodic are urmări și mai dezamăgitoare. Pankhurst nu a înțeles că nu poate copia mecanic, în limba engleză, metrul eminescian. Coperta interioară menționează însă chiar cu mândrie că traducerile au fost realizate în metrii originalului („rendered into the original meters by…”).
În poezia engleză, care operează, inevitabil, cu un vocabular constitutiv mai ales mono- sau bi-silabic, iambul este precumpănitor, iar rima este aproape exclusiv de tip „masculin”. În romană, desinențele şi sufixele se pronunță, în majoritatea lor, neaccentuat, ceea ce corespunde, în plan prozodic, rimei „feminine”. Cu alte cuvinte, pentru că engleza are foarte puține desinențe, ea conține constitutiv mai puține cuvinte „feminine” decât româna.
Preluând în mod rigid numărul de silabe din original, soluțiile lui Pankhurst / Ștefanovici sunt monotone și iritante. Forțând versurile „din coadă”, ca să sune feminin, rima devine obositoare: abundă verbele în forma „ing” (drenching, quenching, droning, intoning, pulsating, waiting, etc.), persoana a III-a singular (rushes, gushes, etc.), sau participiul trecut în forma desuet-shakespeariană (blenchèd, drenchèd, outlinèd, designèd, etc). Sunt folosite, de asemenea, rime din aceeasi categorie gramaticală – substantive sau adjective (scintillation, intonation, splendour, fervour, pillows, billows, slender, tender, etc.) – previzibile şi considerate facile în poezia cultă din orice limbă. O echivalență de rimă facilă în română, pe varianta masculină, este folosirea imperfectului în poezia populară (Iar el ce-mi făcea?/Arma îşi lua/Pe cal se suia, etc…)
Stilul traducerii (descris mai sus) face imposibilă rostirea poemelor cu voce tare, sau chiar în gând! Parcurgerea poeziilor lungi, Călin, Strigoii și Împărat și proletar este un exercițiu … de răbdare.
Iată o scurtă ilustrare din traducerea poeziei La Steaua: Iată o scurtă ilustrare din traducerea poeziei La Steaua:
Ale Of perished stars the visions bright
pieritelor stele, strălucitoarele viziuni In heaven still soar ascendant
În ceruri încă se ridică ascendent They were, ere yet we saw the light
Ele erau, încă înainte ca noi să vedem lumina Now dead, it shines resplendent.
Acum moartă, ea strălucește cu splendoare (versiune Pankhurst)
(ce înseamnă de fapt în engleză)
Am arătat această versiune unui poet american, care mi-a declarat că nu poate nici măcar să urmărească ideea. Nu-i de mirare, când dincolo de vocabularul prețios, de sensurile forțate şi de sintaxa cu inversări ciudate, se pierde la un moment dat chiar şi continuitatea de subiect şi predicat (vezi sublinierile).
Iată varianta propusă de mine:
Icoana stelei ce-a pierit Încet pe bolta suie Era pe caând nu s-a zărit Azi vedem, și nu e.
(versiune originală)
We watch an icon slowly rise And climb the canopy – It lived when yet unknown to eyes: We see what ceased to be! (versiune Sahlean)
Cum să convingi un englez iubitor de poezie că Eminescu „e mare” când decodificarea imediată a mesajului în limba sa maternă îi produce un surâs îngăduitor, în cel mai bun caz?
* * * * * Britanicul Roy MacGregor-Hastie – profesor de colegiu, ziarist și autor cunoscut pentru biografiile lui Nikita Hrușciov, Mao Zedong și Papa Paul VI, a fost, printre altele,… comentator politic. În această ipostază, a transmis reportaje despre comunism de la Moscova, Varsovia, Praga, Budapesta și București, difuzate în întreaga lume. MacGregor-Hastie și-a „încercat mâna ” și în traduceri din limbile locurilor vizitate (Anthology of Contemporary Românian Poetry, 1969 ; The Last Romantic: Mihail Eminescu, 1972); Modern Bulgarian Poetry, 1975). Traducerile sale eminesciene au fost întâmpinate cu exaltare în România acelor ani, nu doar în contextul deschiderilor către Occident și al tensiunilor politice dintre România și sovietici, ci și din complexul de „țară mică” (evident încă și azi), al cărei orgoliu național e măgulit de atenția acordată de străini producțiilor proprii (Volumul Eminescu a fost publicat în SUA, University of Iowa Press). În traducerile din Eminescu, MacGregor-Hastie declară că renunță din principiu la prozodie! (I-ar fi cerut probabil un efort creator de care nu se simțea capabil, sau un efort
prea mare în contextul celorlalte activități și scrieri). Dincolo de faptul că tălmăcirile „nu sună ”, ele sunt pline de locuri comune și de interpretări de sens hazlii, din necunoașterea limbii române. Retraducerea mea în română nu trivializează nici vocabularul și nici sintaxa.
Să exemplificăm, cu formulări din Luceafărul – nu voi cita tot contextul, căci românii îl înțeleg imediat. (McGregor-Hastie a așezat versurile în strofe doar pentru a indica cum apar ele în original):
You don’t know what you’re saying Catalin, go away! Hyperion up there in the heavens is the lover for whom I long.
Catalin’s words excite the girl, and she wonders what to do, and now she will, and now she won’t but always wanting to.
(versiune McGregor-Hastie)
Nu știi ce spui Cătălin – du-te de-aici! Hyperion acolo sus în ceruri este iubitul după care tânjesc.
Vorbele lui Cătălin excită fata și ea se întreabă ce sa facă Și mai că ar face-o, mai că nu Dar vrând tot timpul s-o facă.
(ce înseamnă de fapt în engleză)
Este greu de crezut că cineva poate citi inocența virginală a Cătălinei în felul cum este prezentată mai sus!
Iată traducerea AGS:
Dar nici nu ştiu măcar ce-mi ceri Dă-mi pace, fugi departe – O, de luceafărul din cer M-a prins un dor de moarte.
Ea-l asculta pe copilaş Uimită şi distrasă, Şi ruşinos şi drăgălaş, Mai nu vrea, mai se lasă
(versiune originală)
I know not what you mean! For love, Go ’way and stay apart – Oh, for the Evening Star above Again I’m sick at heart.”
She lists in wonder to the boy, Rapt in her tender thought; So shy and blushing, lovely, coy, She’d run… yet she would not!
(versiune Sahlean)
Cum poate un nativ să înțeleagă observațiile Demiurgului altfel decât ca pe niște ciudățenii vecine cu caraghioslâcul!
Men build palaces of vain ideals before the high wind
Men have only “lucky stars” emissaries of Fate…
All things dying come out of the eternal yesterday, the provider, a sky bottomless into which dead suns drop, making way
for further suns…
(versiune McGregor-Hastie)
Oamenii construiesc palate de idealuri deșarte în față vântului puternic
Oamenii au doar „stele norocoase” emisari ai Sorții
Toate lucrurile ce mor ies din eternul ieri, furnizorul, un cer fără fund în care cad sorii cei morți,
făcând loc pentru alți sori…
(ce înseamnă de fapt în engleză)
Ei numai doar durează-n vânt Deşerte idealuri – Când valuri află un mormânt, Răsar în urmă valuri;
Ei doar au stele cu noroc Şi prigoniri de soarte,
Din sânul vecinicului ieri Trăieşte azi ce moare, Un soare de s-ar stinge-n cer S-aprinde iarăşi soare;
(versiune originală)
Men only build to nothingness Vain dreams in noble guise; When waves to silent tomb quiesce New waves again will rise.
Men merely live by stars of luck And star-crossed fatefulness;
From the eternal yesterday Today lives what will die; Should sun from heavens once decay, New suns would light the sky
(versiune Sahlean)
Întregul Luceafăr redat de MacGregor-Hastie este plin de astfel de soluții traduse cu dicționarul. Formulările simple și elegante din original, adesea tulburătoare, cum este, de pildă, „Ei au doar stele cu noroc/Și prigoniri de soarte”, au devenit echivalențe seci și răstălmăcite din cauza neînțelegerii limbii române.
Între timp, MacGregor-Hastie l-a pierdut pe Eminescu în depărtări…pestrițe.
* * * * * Ca și în cazul predecesorului ei britanic, traducerile Brendei Walker din volumul „In Celebration of Mihai Eminescu” (1989) sunt realizate intenționat neprozodic, conform declarației din Introducere. Necunosacătoare a limbii române (a lucrat volumul cu Horia Florian Popescu, menționat drept co-autor abia în ultimii ani), Brenda Walker a declarat chiar într-un interviu despre traducerea literară că, de fapt, „cunoașterea limbii sursă nu este neapărat necesară”.(!!!)
Fiindcă traducerile ei au ca scop declarat doar „traducerea de conținut” a originalului, nu îmi imaginez cum traducătoarea își putea închipui că rezultatul poate fi citit drept poezie cu pretenții literare! Nu pot înțelege nici cum românii pot crede că un Eminescu astfel prezentat poate face impresie! – despre asta, ceva mai încolo. Mă bucur cel putin că Luceafărul /Evening Star nu conține soluții hilare, ca la ceilalți englezi, pentru că traducătorul român a ferit-o de neînțelegeri crase de sens.
Uneori, Brenda Walker încearcă și câte o rimă („când se poate rima cu ușurință, întâmplător”) cum este cazul poemului La Steaua (From The Star). Dar prezentarea ideilor este prolixă, iar „îmbunătățirile” de vocabular nu ridică nivelul poetic. Chiar și titlul înseamnă de fapt „De la Stea” – în loc de /până/ „La steaua… „.- cu logica originalului schimbată:
La steaua care-a răsărit E-o cale-atât de lungă Că mii de ani i-au trebuit Luminii să ne-ajungă
(versiune originală)
The radiance from the new – born star /Will take many thousands of years /To travel a path that comes so far To finally reach our eyes (versiune Walker)
’Tis such a long way to the star Rising above our shore It took the light to come this far Thousands of years and more.
’Tis such a long way to the star Rising above our shore It took the light to come this far Thousands of years and more.
(versiune Sahlean)
(versiune Sahlean)
Logica e pe dos: strălucirii stelei nou-născute (?) îi va lua multe mii de ani să călătorească pe un drum care vine atât de departe, ca în cele din urmă să ajungă ochilor noștri! (traducerea mea calchiază formularea încărcată din engleză). Dacă steaua abia s-a născut, iar strălucirea călătorește în viitor, noi ce vedem? Strofa a doua, la timpul trecut, zice că strălucirea poate a murit pe drum („it died while on its way”) dar lumina sa rătăcește abia acum („only now does its light stray”) – lumina strălucirii? Nu, dar trebuie să înțelegem ca este lumina stelei.
Traducerea conținutului, „spus altfel”, cu ocazionalele soluții crezute probabil „poetice” sau „mai concise”, se citește ca un hibrid care nu-i nici proză și nici nu devine poezie prin inversarea sintaxei și prin încercarea de a sta cât mai aproape de numărul de silabe din original. Citirea nu are nici o cadență, iar versurile cad cu zgomotul unei pietre aruncate în lac:
Icoana stelei ce-a murit încet pe boltă suie, era pe când nu s-a zărit azi o vedem, și nu e.
(versiune originală)
Slowly climbing the dark skies Is the dead star’s icon: Invisible when it did exist, Today we see an illusion
(versiune Walker)
Încet suind pe cerurile întunecate Este icoana stelei moarte: Invizibilă când chiar a existat Azi vedem o iluzie.
Încet suind pe cerurile întunecate Este icoana stelei moarte: Invizibilă când chiar a existat Azi vedem o iluzie.
(ce înseamnă de fapt în engleză)
(ce înseamnă de fapt în engleză)
Am fost curios să văd ce se întâmplă dacă încerc traducerea de continut cu… Google Translate. Rezultatul este uimitor. Traducerea este mai aproape de logica originalului pentru simplul motiv că nu există nici interpretări metaforice și nici atribute inventate pentru „poetizarea” formulărilor:
The icon of the star that died / slowly on the vault rises, /it was when it was not seen /today we see it and it’s not.
(trad. Google)
Icoana stelei ce-a murit încet pe boltă se ridică, era când nu era văzută azi o vedem și nu e.
(trad. Google în română)
We watch an icon slowly rise And climb the canopy – It lived when yet unknown to eyes: We see what ceased to be!
We watch an icon slowly rise And climb the canopy – It lived when yet unknown to eyes: We see what ceased to be!
(versiune Sahlean)
(versiune Sahlean)
Sugeram în Migălosul Cronofag drept exercițiu obligatoriu pentru oricare retroversionist re-traducerea „soluțiilor” în română pentru a cântări cât sunt de apropiate ca înțeles de original. Știu, din proprie experiență, că satisfacerea rimei și folosirea unor cuvinte pe care le consideri „echivalente” te pot face să crezi că soluțiile sunt acceptabile, că „merge”…
Dacă „traducerea de conținut” nu redă exact nici măcar ideea, pretenția de a promova textul drept re-creație poetică devine ridicolă. Acest lucru nu pare să fi fost înțeles nici de Brenda Walker, nici de MacGregor-Hastie, dar, și mai dureros, nici de românii care laudă aceste traduceri, mirându-se că Eminescu nu a făcut impresie în lumea anglofonă!
În rezumat: traducătorii eminescieni români nu au greșit din lipsă de expertiză în engleză, ci din neputința de a ridica redarea prozodică la un nivel poetic. Englezii nici
măcar nu s-au străduit să facă „poezie”, iar butada cinică a lui Robert Frost – „poezia e ceea ce se pierde prin traducere” – li se aplică lor mai mult decât românilor!
Convingerea că poți face traducere de poezie cunoscând superficial limba sursă este auto-suficientă și devine ridicolă prin prisma traducerilor englezilor din Eminescu. Ea continua sa fie împărtășită și de alții. Americanul Adam Sorkin, de pildă, este autorul mai multor antologii de poezie contemporană – lucrate de fapt ca editor, căci traducerile sunt făcute de români! Folosindu-se de această formulă, Sorkin a scos în 1995 „An Anthology of Românian Women Poets” împreună cu istoricul Kurt W. Treptow (la rândul său cunoscător superficial al limbii române prin șederea în România în cadrul unor schimburi culturale). Adoptând aceeași convingere, Treptow a coordonat ulterior volumul „Poems & Prose of Mihai Eminescu” (2000) ce include chiar versiuni prozodice lucrate cu Irina Andone – total neconvingătoare.
Nu poti însa crede că ești traducător de poezie fară cunoașterea limbii sursă decât confundând, dintr-un complex de superioritate, expertiza de vorbitor nativ cu cea de traducător.
Prin contrast, vreau sa-i amintesc – ca traducători autentici din literatura română – pe englezul Alistair Yan Blyth și pe americanul Sean Connor, care au ajuns, prin studiu sistematic, la o înțelegere filologică avansată a limbii române (ultimul cu tălmăciri și din Nichita Stănescu). * * * * *
Versiunile prozodice din Eminescu realizate de românii ne-angliști cuprind două nume consacrate.
Primul este compozitorul și dirijorul Dimitrie Cuclin, la începutul sec. XX. Studiile sale muzicale la Paris și cei câțiva ani ca profesor la New York l-au îndemnat să încerce tălmăciri eminesciene, după revenirea în țară în 1930. (Poate și ca replică la traducerile Sylviei Pankhurst apărute la Londra în 1930). Versiunile Cuclin plătesc tribut aceleași nevoi de a găsi o rimă cu orice preț. (Voi prezenta mai încolo de ce este dificilă retroversiunea cu rimă și ritm). Limbajul traducerilor sale este banal-nepoetic, plin de „umpluturi” – ca să facă versul „să sune din coadă ”- și de echivalențe colocviale cu conotații nedorite.
Lacul codrilor albastru / Nuferi galbeni îi încarcă /Tresărind in cercuri albe /El cutremură o barcă (Lacul –versiune originală)
Nuferi Water lilies load all over
încarcă peste tot lacul albastru The blue lake amid the woods,
printre păduri,/ Care conferă, fiind în That imparts, while in circles
cercuri/ Surprinzător, unei bărci Startling, to a boat its moods.
stările lui sufletești.
(versiune Cuclin)
(ce înseamnă de fapt în engleză)
Sintaxa este adesa forțată, chiar hilară, pentru păstrarea numărului de silabe, deși prozodia (inclusiv în Luceafărul /Evening Star) este simplificată pentru facilitarea abordării, Cuclin folosind rime doar pentru versurile 2 și 4. (imaginați-vă un acordeonist care cântă doar cu mâna dreaptă).
She looks as in the distant seas He rises, darts his rays And leads the blackish, loaded ships On the wet, moving ways.
And as on her elbows she leans Her temple and her whim She feels in her heart and soul that She falls in love with him.
(versiune Dimitrie Cuclin)
Privea în zare cum pe mări Răsare şi străluce, Pe mişcătoarele cărări Corăbii negre duce.
Cum ea pe coate-şi răzima Visînd ale ei tîmple, De dorul lui şi inima Şi sufletu-i se împle.
(Luceafărul) (Eminescu – Original)
Ea privește cum în mările îndepărtate El se înalţă, își săgetează razele Și conduce negricioasele, încărcatele corăbii /Pe căile umede, mișcătoare.
Și în timp ce pe coate își reazemă Tâmpla și toana (??) Simte în inimă și-n suflet că Se îndrăgostește de el.
(ce înseamnă de fapt în engleză)
She watched him rise to his fixed mark And beams of light set free To lead the ever-erring bark Upon dark, moving seas.
Her daydreams all now to him dart; Head in her hands she rests As yearning fills her soul and heart, And pains her maiden breast.
(versiune A. G. Sahlean)
Un proverb englez spune că iadul e pavat cu bune intenții …
* * * * *
Corneliu M. Popescu – cel de-al doilea traducator român neanglist – merită o discuție specială, ținând seama de faima creată în România în jurul numelui său.
Talentul său potențial este indiscutabil. A murit la numai 19 ani, în cutremurul din 1977, fără șansa de a trăi printre vorbitori nativi și de a aprofunda engleza învățată din lecturi. Influența poeților romantici britanici (și chiar a lui Shakespeare) asupra felului în care l-a abordat pe Eminescu este evidentă – impresionează însă mai ales nivelul la care ajunsese în înțelegerea englezei la o vârsta încă fragedă.
Britanicii i-au primit traducerile cu o atitudine ambivalentă, găsind însă o soluție diplomatică pentru elogierea lor. Premiul „pentru traduceri de poezie în engleză dintr- o limbă europeană” sub numele „Popescu Prize”, menționează că distincția este acordată de Poetry Society din 2003 „în amintirea lui Corneliu M. Popescu“, dispărut tragic la cutremurul din 1977. Poetul Alan Brownjohn, președintele comisiei, declară că a fost impresionat de „talentul prodigios al unui autodidact” ale cărui tălmăciri „au fost publicate abia după moartea sa, prin grija tatălui său” (Editura Eminescu, 1978). Nu ne poate scăpa simbolismul legat de memoria tânărului român pierit înainte de vreme (asemeni lui Gavroche, care rămâne legat de Revoluția Franceză).
Alan Brownjohn comentează cu criterii ambigui și chiar contradictorii traducerile lui Corneliu M. Popescu. Ele ar fi făcute „adesea în manieră arhaică” pentru că tânărul „s- a straduit din răsputeri să îl redea pe Eminescu în stilul poeților romantici englezi”. Se oferă spre ilustrare sonetul „Oricâte stele…”, cu o concluzie în esență condescendentă: „imperfecțiunile pot fi scuzate” (the flaws in the sonnet… may be forgiven…) ținând seama de „acuratețea rimei și de fidelitatea redării originalului…” (??!!) (… for the spot-on rhyming and sheer accuracy of the rendering.”) Afirmațiile privind acuratețea redării sunt uimitoare pentru că Brownjohn nu cunoaștea deloc limba română!
Pentru dânsul, „imperfecțiunile” pot fi trecute cu vederea prin prisma criteriului formal.(?) De fapt, dincolo de impreciziile redării, sonetul cu pricina nu are nici structura metrică din original – 11 silabe în original față de 10 în traducere – și nici același „picior”/ cadența! Cu asemenea imperfecțiuni sintactice și de conținut, acest sonet scris în engleză de un nativ ar fi fost considerat cel mult o imitație mediocră de poezie romantică!
E vorba însă doar de o traducere, de unde și condescendența. Putem înțelege acum de ce traducerile din Eminescu, privite cu îngăduință în străinătate, nu au putut căpăta recunoașterea sperată de români.
Brownjohn oferă totuși în final (îmbunătățindu-și logica anterioară) o explicație corectă privind „imperfecțiunile” (the flaws) din traduceri ce se aplică, de fapt, tuturor traducerilor eminesciene făcute de români:
„Tălmacirile sunt tot mai des realizate fără o colaborare cu un vorbitor nativ al englezei. Nu este greu să înțelegem motivul: traducătorii nu sunt apreciați pentru cunoașterea englezei, și nici pentru dorința /lor/ de a sparge barierele culturale. Iar vorbitorii nativi competenți (care și-ar oferi timpul fără plată) sunt greu de găsit – traducerea de poezie fiind un proces greoi, delicat și obositor. Această abordare are de obicei drept rezultat versiuni slabe, ‘de lemn’, sau pur și simplu defectoase”.
Englezul „pune punctul pe i”. Exaltarea cu care traducerile lui C. M. Popescu au fost și sunt în continuare menționate în țară a pornit din momentul înființării premiului. Distincția dată traducătorului – de tipul honoris causa – s-a extins și asupra calității traducerilor. Aprecierile, repetate inerțial în România – folosite ad nauseam cu ocazia aniversărilor poetului – ating adesea nivelul beției de cuvinte: „geniul din Carpați”, „traducerile definitive”, etc.
În România, angliștii nu s-au pronunțat asupra calității traducerilor lui Corneliu M. Popescu la vremea publicării lor din cel puțin două motive: 1) „despre morți, nimic rău ”; 2) nu puteau critica tălmăcirile unui talent remarcabil, când multe dintre soluțiile C. M. Popescu depășeau propriile lor variante! De fapt, traducerile prozodice din Eminescu făcute ulterior de români (în țară sau în Diaspora) nu s-au ridicat nici măcar la nivelul respectiv! Evaluând corect inexactitățile sintactice sau conotative care se întâlnesc la el, Andrei Bantaș s-a oferit să facă corecții, dar tatăl lui Corneliu (spre cinstea lui!) l-a refuzat – dorind ca încercările fiului să reflecte fidel nivelul talentului său.
Realitatea deprimantă este însă că traducerile eminesciene ale lui Corneliu cuprind răstălmăciri nepermise de sens și hilarități involuntare – datorate neînțelegerii corecte a conotațiilor cuvintelor alese pentru satisfacerea prozodiei. Voi oferi doar câteva exemple. Nu am forțat înțelesurile, iar acolo unde sintaxa pare nepotrivită, ea reflectă formularea din engleză. Includ spre edificare si variantele Sahlean.
A Once on a time, as poets sing
fost odată, precum cântă poeții High tales with fancy laden,
Povești înalte, de-nchipuire pline Born of a very noble king
Născută dintr-un rege foarte nobil There lived a wondrous maiden.
O fată ce minunează.
An only child, her kinsfolk boon /
Copil unic, binefacerea rubedeniilor So fair, imagination faints;
Atât de frumoasă de leșină-nchipuirea: As though amidst the stars the moon
Ca și cum printre stele, luna Or Mary amidst the saints
Sau Maria printre sfinți (versiune C.M.Popescu)
(ce înseamnă de fapt în engleză)
A fost odată ca-n poveşti, A fost ca niciodată, Din rude mari împărăteşti, O prea frumoasă fată.
Şi era una la părinţi Şi mândră-n toate cele, Cum e Fecioara între sfinţi Şi luna între stele.
(Eminescu – Original)
Now once upon enchanted time, As time has never been, There lived a princess most divine Of royal blood and kin.
Such beauty only Heaven paints! She walked in maiden bloom As Virgin Mary ’mong the saints – Among the stars, the moon
(verisune A.G.Sahlean)
Revărsarea diafană și mângâietoare a luminii pe trupul fetei adormite devine o strofa cu denotații concret-caraghioase.
While where his ray on mirror lands And is upon her couch redrifted, It falls upon her throat and hands And on her face uplifted
A starry glow shines from his eyes His cheeks are deathly white A lifeless thing in living guise, A youth born of the night.
(versiune C.M.Popescu)
În timp ce unde raza lui aterizează în oglindă/ Și este pe canapeaua ei reîndreptată/ Ea cade pe gîtul și pe mîinile ei/ Și pe faţa ei în-sus-ridicată.
Lumină de stele-i strălucește-n ochi, Obrajii-i sînt albi ca de mort; Un lucru făr’ de viată în înfăţișare vie, Tânăr născut din noapte.
(ce înseamnă de fapt în engleză)
And Şi din oglindă luminiş
from the mirror, bright embrace Pe trupu-i se revarsă,
Like snow falls to her feet, Pe ochii mari, bătînd închişi
On her closed eyes, in tilted face, Pe faţa ei întoarsă.
That pulse with secret beat
Iar umbra feţei străvezii
Yet his face of translucent dyes E albă ca de ceară –
Is mere shade, ghostly pale – Un mort frumos cu ochii vii
Handsome and dead, with lively eyes Ce scînteie-n afară.
That spark with outward wail: (Eminescu – Original)
(versiune A.G.Sahlean)
Zborul Luceafărului este ‘o groaznică zdruncinătură’. Un ‘lucru făr de viață’, ‘tânar născut din noapte’, pețește prințesa cu o ofertă complet neatrăgătoare:
Down from the spheres do I come / Though dreadful the commotion
And you will live till time is done In castles built of sky, And all the fish will be your own, And all the birds that fly.
(versiune C.M.Popescu)
Din sfere mă cobor Deși groaznică /fu/ zdruncinarea
Vei trăi pân’ timpul e gata În castele făcute din vazduh Și toți peștii vor fi ai tai Și toate pasările ce zboară.
(ce înseamnă de fapt în engleză) “…Un adânc asemene uitării celei oarbe” este „ca atunci când uită orbii”
Around him there was naught, and still Strange yearning here was yet A yearning that all space did fill, As when the blind forget.
(versiune C.M.Popescu)
Nimic nu-i împrejur, și totuși Încă /exist-un dor ciudat, totuși, Dor care-a umplut spațiul întreg Cum e când uită orbii. (sic!)
(ce înseamnă de fapt în engleză)
Nu e nimic şi totuşi e O sete care-l soarbe, E un adânc asemene Uitării celei oarbe.
(versiune originală)
For there is naught… yet it is there, A thirst that draws him on, A depth that lingers like the snare Of blind oblivion…
(versiune Sahlean)
Să ne amintim tulburătorul vers original „Ei au doar stele cu noroc/Și prigoniri de soarte, /Noi nu avem nici timp, nici loc, / Și nu cunoaștem moarte.” În engleză, cele două strofe sunt combinate (sic!) și continuate apoi cu o hilară cazualitate:
Yet stars burn on with even glow, And it is fate’s intending That they nor time, nor place shall know, Unfettered and unending
The sun that every morn does rise At last it’s spirit gives; For each thing lives because it dies, And dies because it lives
(versiune C.M.Popescu)
Stelele totuși continuă să ardă
cu aceeași lucire/ Și este intenția sorții / Ca ele nici timp, nici loc să cunoască/ Neîncătușate și nesfârșite.
Soarele ce răsare în orice dimineață Își dă în urmă duhul; Căci orice lucru trăiește fiindcă moare / Și moare fiindcă trăiește.(sic!)
(ce înseamnă de fapt în engleză)
Ei doar au stele cu noroc Şi prigoniri de soarte, Noi nu avem nici timp, nici loc Şi nu cunoaştem moarte.
Din sânul vecinicului ieri Trăieşte azi ce moare, Un soare de s-ar stinge-n cer S-aprinde iarăşi soare;
Părând pe veci a răsări, Din urmă moartea-l paşte, Căci toţi se nasc spre a muri Şi mor spre a se naşte (versiune originală)
Men merely live by stars of luck And star-crossed fatefulness; We have no death to prove our pluck, Nor place or time possess.
From the eternal yesterday Today lives what will die; Should sun from heavens once decay New suns would light the sky
And seem to rise to endless morn While death in wait would lie – For all die only to be born, And all are born to die! (versiune Sahlean)
Nu mai continui. Aproape fiecare strofă e plină de imprecizii, soluții hilare, și chiar greșeli. În ultimul exemplu, apare „it’s”, în loc de adjectivul pronominal „its”. Extinderea exercițiului retroversiv – esențial pentru orice evaluare a unei traduceri – la întregul text al Luceafărului (sau la alte poeme) ne relevă o realitate descurajantă referitoare la ceea ce se oferă drept „Eminescu” lumii anglofone.
Cum ar putea o astfel de tălmăcire din Luceafărul, o capodoperă la care Eminescu a lucrat patru ani, să cucerească lumea anglofonă? Regizorul american
Terry Montgomery (cel care a pus în scena Off-Broadway traducerea mea în 2005 si 2008), și căruia i s-a propus inițial o altă versiune (de către actrița /dansatoarea de origine romană Raluca Shields, care a interpretat rolul Cătălinei în ambele montări) a avut următoarea reacție: „Așa ceva nu se poate nici măcar citi, cu atât mai pițin recita!” Tălmacirea îi aparținea lui Corneliu M Popescu. Face parte din traducerile despre care Alan Brownjohn declara – fără să știe limba română – că, în ciuda impreciziilor scuzabile, poezia se remarcă prin fidelitatea redării originalului…” (??!!) Nu pot înțelege cum un poet laureat britanic poate citi așa ceva declarând că este… literatură!
* * * * * Promovarea lui Eminescu pentru anglofoni este bine-intenționată, dar mioapă.
Așteptările legate de recunoașterea poetului în țările de limbă engleză sunt nu doar nerealiste, ci și sortite eșecului din cauza unui cerc vicios: lipsa înțelegerii limbii la nivel avansat determină promovarea tălmăcirilor neconvingătoare în lumea anglofonă. În țară, românii repetă inerțial sentințe despre valoarea lor…din auzite. Cei din Diasporă, care sarbătoresc de obicei poetul în limba română și între români, se laudă localnicilor cu versiuni englezești găsite întâmplător pe Internet, dar fără să înțeleagă limba dincolo de nivelul superficial dobândit de ei ca dezrădăcinați. Apar din când în când chiar și „traducători” – fără pregătire filologică – care își închipuie grandios că pot oferi versiuni eminesciene convingătoare din credința că știu oricum engleză mai bine decât cei din țară. Unii dintre ei își promoveaza agresiv „creația” care în România devine lăudată cu aceeași lipsă de înțelegere a valorii ei reale, dar cu exagerările obișnuite în media când reacția, reflexă la români, este direct legată de complexul țării mici cu „limbă folclorică” față de cultura unei țări cu limbă de circulație universală. Observația mea trebuie totuși înțeleasă în contrast cu complexul de superioritate al străinilor care au acordat sau acordă atenție unei „țări din lumea a treia”, ca pe un fel de favoare. Românii jubilează, dar traducerile făcute din Eminescu de nativii englezei cred că demonstrează convingător abordarea superficială, din „vârful limbii”, a poetului românilor.
Este greu să nu fiu indignat de lipsa de înțelegere din România privind nevoia unei validări competente a tălmacirilor eminesciene făcute de emigranți români, ce apar sporadic. Când este vorba de Eminescu, dorința de recunoaștere a imensei sale valori culturale din partea străinătății înșală până și vigilența eminescologilor. Exemplul următor este simptomatic pentru o mentalitate românească lipsită de perspectivă.
Două poeme din Eminescu (Glossa și Trecut-au anii), traduse în Australia de dl. Daniel Ioniță, au fost incluse de autor în volumul de retroversiuni Testament (publicat în
2012 la editura Minerva). Volumul a fost auto-promovat drept „cea mai comprehensivă antologie a poeziei românești din 1850-2012”). Semnificativ însă, reacțiile la volum s-au învârtit în jurul rivalităților literare parohiale, cu ciondăneli legate de poeții incluși sau excluși din antologie. Nu s-a acordat nici o atenție calității retroversiunilor din volum în limba engleză.
Un important critic literar (și un împătimit întru Eminescu, ca și mine) a preluat auto-promovarea autorului drept confirmare a valorii traducerilor, semnând și introducerea la volum, cu aprecieri elogioase la adresa versiunilor. Problema este însă că dânsul nu cunoaște limba engleză! Desigur, în presă, au apărut reflex exagerările tipice: „Românul care a cucerit Australia”; „Glossa ovaționată în Parlamentul australian”, etc.
I-am semnalat criticului exemplele ce urmează mai jos. Îmi ceruse părerea, iar eu l-am luat foarte în seri
os. În ciuda evidențelor, mi-a răspuns că versiunile fuseseră validate de un profesor australian, (deh, eu sunt totuși român) sugerând chiar o posibilă invidie între traducători. Chiar și cu o înțelegere medie a englezei, o lectură paralela va ilustra cu brio naivitatea promovării lui Eminescu în lumea anglofonă (am inclus versurile originale și variantele Sahlean):
Ce e rău şi ce e bine What for good or ill is set Ce e bine sau rău e stabilit deja
What is right and what is wrong
Tu aşează-te deoparte, Regăsindu-te pe tine You sit quiet ‘round the edges, Find yourself, despite their fret,
Stai liniștit pe după margini Găsește-te pe tine, în ciuda foielii…”; Keep aside from all that patter / Seek yourself, far from the throng
Înspre clipa ce se schimbă / Pentru masca fericirii,/Ce din moartea ei se naşte Și o clipă ține, poate./ Pentru cine o cunoaşte /Toate-s vechi şi nouă toate.
To a moment, an impression, Mask of happiness now sinking Of its own death notwithstanding Takes one lonely breath for you But for him who’s nderstanding All is old, and all is new.
Spre un moment, o impresie Mască de fericire, scufundându-se În pofida propriei ei morți Trage o singuratică suflare pentru tine/ Dar pentru cel care intelege Totu-i vechi si nou e totul.
When a moment, changing season, /Wears the mask of happiness – It is born of reason’s slumber/ And may last a wink as true: For the one who knows its number / All is old and all is new
Şi de plânge, de se ceartă,/Tu în colţ petreci în tine f he weeps, or if he’s fighting, You just watch him without fret
Dacă plânge sau se luptă Privește-l doar fară foială When they cry or tear asunder /From your seat enjoy along
Vede-n capăt începutul /Cine ştie să le-nveţe; You can tell tomorrow’s weather, When you learn the two to join;
Poți spune cum va fi vremea mâine Când înveți cele două să le-unești New start will begin with ending /When you know to learn from age
Dar de-a lor zădărnicie / Te întreabă şi socoate On their false and empty hollows You can ponder and construe
La scorburile lor false și goale Te gândește și socoate”; But what’s vain and futile sorrow You must think and ask of you
Nu spera când vezi mişeii/ La izbândă făcând punte/Te-or întrece nătărăii,
De ai fi cu stea în frunte Do not hope because some cretin Wrestles to successes steady, Idiots will have you beaten Though you’ve shown them off already;
Nu spera pentru că vreun cretin Luptă spre succese, constant: Te vor bate idioții Chiar dacă deja le-ai dovedit-o;
Hope not when the villains cluster/ By success and glory drawn; Fools with perfect lack of luster / Will outshine Hyperion
De te-ating, să feri în laturi,/De hulesc, să taci din gură;/Ce mai vrei cu-a tale sfaturi,/ Dacă ştii a lor măsură;/ Zică toţi ce vor să zică,/Treacă-n lume cine-o trece; Ca să nu-ndrăgeşti nimică/Tu rămâi la toate rece Should they touch you, get some distance Should they curse you, keep your polish Why to help and show persistence, When you know they just demolish; Let them blather on forever, Doesn’t matter whom they sway, Don’t grow fond of them, be clever, Cold remain to all they say.
În caz că te ating, distanteaza-te În caz că te ating, ține-ți lustrul; De ce ai ajuta si-ai arata perseverenta Cand stii ca ei doar demoleaza Lasă-i sa trăncănească pe veci Nu contează pe cine pot convinge ei, Nu începe a-i îndrăgi, fii deștept Rece ramai la tot de zic
If they reach for you, go faster/ Hold your tongue when slanders yell—Your advice they cannot master,/Don’t you know their measure well?/Let them talk and let them chatter,/Let all go past, young and old:/Unattached to man or matter,/You remain aloof and cold.
După cum cum se vede (sau ar trebui să se vadă) – hainele împăratului sunt transparente, iar românii se entuziasmează fără să le vadă goliciunea.
Profesorul de la antipozi nu ar fi putut valida traducerea Glossei dacă știa limba română! Și este irelevant pentru discuția noastră că “academicul” a fost probabil impresionat de efortul promovării în engleză a unor poeme dintr-o cultură pe care el nu o cunoaște. Pentru mine nu este important nici cum tălmăcește (sau răstălmăcește) traducătorul alți poeți în volumul respectiv. Articolul meu se referă exclusiv la modul revoltător în care Eminescu este prezentat lumii anglofone cu complicitatea compatrioților mei, din ignoranță sau indiferență.
I-am trimis jenanta versiune a Glossei și regizorului american Terrence Christgau Montgomery, producătorul Luceafărulul din Manhatten în 2005 și 2008, care mi-a răspuns stupefiat: „Cred că glumești! Daniel Ioniță nu pricepe uzul limbii engleze încât textul să devină măcar inteligibil în cea mai mare parte. Oh, Doamne!” (“You’ve got to be kidding me! Daniel Ioniță does not understand English usage enough to even make sense most of the time. Oh my goodness!”)
Concluzia este semnificativă pentru întregul eseu căci oferă judecata evidentă pentru oricare vorbitor nativ care ar da peste o asemenea mostră a geniului eminescian: „Majoritatea americanilor educați nu cunosc deloc ce scrie acest autor iar dacă li se oferă o traducere defectuoasă drept introducere reprezentativă nu îl vor mai căuta altă dată.” (“The majority of educated Americans hardly know this man’s writing and if they get the wrong translation as introduction, they never will look further.”)
Poetul și editorul William C. Cross mi-a răspuns la rândul său cu o observație generală — pilduitoare pentru demersul lucrării mele: „E dificil în ziua de azi să trezești lumii interesul pentru orice poezie, cu atât mai mult folosind traduceri defectoase…” (It is difficult enough to get people these days interested in any poetry, let alone using flawed translations…)
Nu doar traducerile eminesciene suferă de tălmaciri abordate dintr-o discutabilă perspectivă filologică. Chiar și tălmăciri în vers alb făcute de britanici sau americani din poezia româneasca contemporană continuă să fie realizate fără cunoașterea limbii române, servind în mare măsură promovării personale. Mulți academici străini au găsit o mină de aur pe post de editori, căci traducerile sunt făcute în realitate de „negrișorii” locali. Aici îi putem include pe A. Sorkin și K. Treptow, printre alții.
Există un program salutar (început acum câțiva ani de Universitatea din București și susținut de ICR) în care vorbitori nativi sunt folosiți, la nivelul binevenit de expertiză, pe post de editori. Studenții masteranzi de la engleză își pregătesc lucrarea de diplomă traducând versuri albe din poeți români contemporani, iar cațiva vorbitori nativi sunt invitați anual la un „workshop” unde ajută la stilizarea versiunilor respective. Problema traducerilor prozodice din Eminescu în engleză continuă însă să rămână o problemă nerezolvată. Orice efort pentru recunoașterea poeților români, clasici sau contemporani, este lăudabil, dar articolul de față discută exclusiv promovarea tălmăcirilor eminesciene care nu numai că nu ajută, dar îi fac un mare deserviciu poetului.
Am scris eseuul cu speranța că se va ajunge la o perspectivă corectă și necesară despre „hainele împăratului” cu care Eminescu e scos la defilare printre străini. Nu este o discuție despre traducători, despre cine a croit hainele și în ce fel, ci despre cum arată de fapt „hainele împăratului” dincolo de ideea care persistă printre romani în legătură cu calitatea lor. Realitatea tălmăcirilor discutate în tot acest eseu răspunde clar întrebării „de ce Eminescu este cvasi-necunoscut în lumea anglofonă”. Ideea că poetul nostru este cunoscut străinătății și apreciat atunci când noi, românii, ni-l amintim cu drag în preajma zilei lui, este o ILUZIE! Lectura paralelă a exemplelor de aici, chiar și cu o înțelegere medie a englezei, ilustrează cu brio această naivitate de percepție.
Ce este de făcut?
În primul rând, trebuie înțeleasă calitatea precară a tălmăcirilor eminesciene de către toți oamenii de cultură care aduc în mod repetat în media elogii traducerilor ‚consacrate’ fără a avea competența anglistică necesară. Susținerea versiunilor destinate străinătații ar trebui făcută cu o înțelegere subtilă a englezei, dar complexul țării mici (orgoliu național măgulit de atenția pe care ne-o acordă străinatatea) este încă evident.
Exemplul oferit mai sus legat de înțelegerea ‘după ureche’ a Glossei trebuie să deschidă ochii multora. Validările lipsite de o competență reală continuă un lanț al slăbiciunilor care împiedică o promovare adecvată pentru Eminescu. O soluție mult mai realistă ar fi, de pildă, implicarea catedrelor de limba romană din vest pentru validarea retroversiunilor. Nu ar fi ele cele mai nimerite să ‘testeze piața’ în calitate de foruri care pot într-adevăr evalua (dar și dezavua) traducerile existente? În prezent, catedrele din străinătate au un rol nesemnificativ în această diirecție, dar vina nu este a lor în lipsa unei strategii culturale guvernamentale care să creeze un plan de marketing și un ‘impresariat’ permanent dedicat patrimoniului nostru literar.
Din păcate, situația nu îl afectează doar pe Eminescu, ci se aplică – mutatis mutandis – și lui Caragiale, Creangă, Arghezi sau Nichita Stănescu. Traducerile cu adevărat valoroase sunt ignorate în România dintr-o revoltătoare combinație de inerție și indiferență.
Iată un exemplu semnificativ. Cunosc îndeaproape traducerile din Caragiale făcute de scriitorul Cristian Săileanu. Dl. Săileanu este anglist cu o competență șlefuită printre vorbitorii nativi în peste 3 decenii petrecute în SUA în calitate de profesor. A scris două romane în engleză (pe lângă cele în română), fiind și creatorul unui dicționar frazeologic incomparabil. Traducerile sale sunt de departe cele mai reușite. Le-a oferit – fără pretenții financiare – Ministerului Culturii care nici nu a catadicsit să răspundă (!), deși traducătorul este printre puținii români competenți și cu talent creator ca retroversionist.
Cum promovam, deci, în ultimă instanță, patrimoniul nostru literar, și mai ales pe Eminescu? Continuăm să ne bazam pe inițiativa emigranților nostlagici care distribuite versiunile găsite pe internet fără să le înțeleagă calitatea? Pe veleitarii români care locuiesc în tări de limbă engleză și traduc ‘după ureche’, crezând în mod sincer că fac un serviciu poetului cu ‚traducerile’ lor – trădări – nepoetice sau hilare?
Notă finală
Traducerea prozodică în orice limbă și din orice limbă este pândită de constrângeri şi capcane. Fiindcă axioma traducerii este fidelitatea față de original, întrebarea cheie este în ce măsură modificările de sens ale interpreților păstrează mesajul poetic sau îl sărăcesc, făcându-l banal sau, şi mai rău, chiar jenant. Discuțiile despre prozodie, stil, vocabular, sonoritate devin simple exerciții academice dacă se pierde din vedere acest ultim test.
În orice limbă, cititorul nu poate să-si facă o idee despre un poet decât citind ce i se oferă drept echivalentul conținutului și prozodiei originale, deoarece cuvintele din traducere rezonează numai cu ințelesul din limba maternă. S-ar zice că este „la mintea cocoșului”, și totuși…
În prezent, în afară de a le cere anglofonilor să ne creadă pe cuvânt, nu le putem oferi decât foarte puțin pentru a-i convinge că Eminescu este ’ultimul mare poet romantic’. Recunoașterea lui ca valoare fundamentală a României este datoria românilor, și nu se poate realiza decât printr-o strategie guvernamentală. Lăsat la voia inițiativelor individuale (indiferent cât de bine intenționate) sau la voia cererii și ofertei de piață, Eminescu va ramâne în continuare necunoscut sau va intra în atentia publicului străin doar prin teme senzaționaliste, nesemnificative în raport cu imensa sa dimensiune culturală.
Intervenția instituțiilor culturale și a guvernului este absolut imperativă dacă Eminescu mai înseamnă ceva pentru români. Mi-e teamă însă că mentalitatea ’globalistă’ – care a democratizat accesul la informație, dar a redus simțitor discernământul și importanța tradițiilor literare – alături de criza economică mondială vor fi scuze suficiente ca românii să continue să nu facă nimic. Sau, cum zice Creangă: „pâna acum ne-a fost cum ne-a fost, dar de acum înainte tot așa o să ne fie!”
Întrebarea de încheiere este, de fapt, “ce (ne) facem cu Eminescu?” Poate că întrebarea a devenit inutilă! Poate că între timp românii au acceptat absurdul argument al irelevanței sale pentru contemporani, iar Eminescu a devenit irelevant și pentru cei mai mulți dintre noi, traducătorii. Personal, am avut adesea sentimentul ca mă zbat inutil. Desigur, eu mă voi lupta și pe viitor, că asta mi-e menirea (sau împătimirea). Nu aș fi scris însă rândurile de față dacă nu mi-aș fi păstrat o urmă de speranță.
Adrian George Sahlean
