I.Discutabila științificitate a istoriei
Celebra afirmație socratiană „Știu că nu știu nimic” (sigur, adaug eu, G.P) este mereu actuală în ceea ce privește istoria, care taman din acest motiv n-ar trebui să facă parte din rândul științelor umaniste, ci – eventual – să fie considerată „principalul instrument politico-ideologic întru prostirea și manevrarea maselor”. Adică ceea ce au făcut din totdeauna învingătorii și despoții (istoria scrisă la comanda lor), ceea ce a devenit o regulă în toate țările bolșevizate (de pildă, în România cumpliților ani ’50, istoria oficială era scrisă de necalificatul alogen Mihail Roller, la comanda moscoviților) și, după cum vedem, ceea ce se întâmplă în actualele mari pepiniere ale autocrației de tip asiatic – Coreea de Nord, China și Rusia: Kim Jong-un și Xi Jinping câștigă funcțiile supreme în statele lor bolșevizate de câte ori vor, iar haramul de Putin, după ce și-a eliminat fizic toți potențialii contracandidați (Aleksei Navalnîi a fost ucis în închisoare cu câteva săptămâni înainte de „alegeri”), a câștigat un nou mandat necușer de președinte criminal cu halucinantul scor de peste 87%, scor planificat (sic!) încă de anul trecut (că, de, în detestabila „democrație” putinisto-kremlinistă totul se planifică, mai puțin moartea sforarilor-planificatori!) și cu 10% peste găselnița din 2018…
Așa cum am arătat și în alte articole, istoria poate să fie considerată „învățătorul vieții” (Historia magistra vitae), dar – lipsită de legi călăuzitoare (mult invocata obiectivitate a istoricului este și va rămâne la stadiul de recomandare și potențialitate) – nu-i corect să aibă statutul de știință, ci de „Concepție generală, neunitară și aproximativă despre trecutul omenirii”. Din următoarele motive:
1)Din frecventa lipsă a izvoarelor/documentelor (arheologice, literare, epigrafice, numismatice, sigilografice, etno-folclorice, diplomatice), istoria oferă informații incerte despre un crâmpei (câteva mii de ani) din existența de zeci de mii de ani a omenirii;
2)Lumina aruncată de arheologie asupra trecutului este atât de neclară (cu nesfârșite interpretări și contraziceri), încât chiar arheologii recunosc că știința lor este precară: „Dovezile arheologice sunt, din nefericire, fragmentare și, prin urmare, limitate” (Revista de Arheologie Biblică, ianuarie/februarie 1988);
3)Întrucât nu numai monarhilor din vechime, ci și cârmuitorilor din perioada modernă nu le făcea/nu le face plăcere să consemneze eșecurile și înfrângerile (istoriografii oficiali aveau/au poruncă să dea o mare amploare doar reușitelor și victoriilor), multe dintre inscripțiile antice și dintre documentele emise chiar în zilele noastre, ne înștiințează comentatorii onești și cu judecată, „aparțin mai degrabă unei propagande oficiale decât istoriei”;
4)Dat fiind faptul că literatura istorică este în cea mai mare parte patetică și subiectivă, iar personalitățile (monarhi, conducători de oști, reformatori religioși etc.) sunt încărcate de legende și ne apar ca supraoameni (semizei, ființe providențiale), nu e de mirare că profesorul D. Tudor face în opusculul Alexandru Macedon (Editura Științifică, București, 1968, Colecția Orizonturi) această precizare: „Reconstituim azi istoria lui Alexandru Macedon pe baza celor ce s-au scris despre el, trei și chiar cinci secole mai târziu, de către istoricii din Imperiul roman, ca Diodor din Sicilia, Iustinus, Quintus Curtius, Plutarh și mai ales Arrianus, ca și pe baza informațiilor culese din numismatică, epigrafie și papirologie”.
Mai poți să fii obiectiv când, în urmă cu aproape două mii de ani și cu precarele informații de la vreme respectivă (mai degrabă legende și ipoteze decât certitudini), te apuci să scrii, cinci sute de ani în urma evenimentelor, despre acela care, după vizita în Egipt la templul lui Ammon-Ra se autozeifică (se adresează mamei sale cu formula: „Regele Alexandru, fiul lui Zeus Ammon, către mama sa Olimpiada, salutare”), iar după cucerirea Imperiului persan, nu ezită să-l crucifice pe Calistene, istoriograful curții și nepotul lui Aristotel, pentru absurda vină că a refuzat să i se închine ca unui zeu, dar s-a apropiat de regele tiran și l-a sărutat pe obraz?!…
Noi, oamenii secolului 21, deși avem alte mijloace de documentare rapidă și temeinică (documente istorice, cărți, calculatoare), dacă ar fi să ne alegem un personaj istoric din urmă cu 4-5 secole (Ștefan cel Mare, Elisabeta I, Carol Quintul, cardinalul Richelieu, Ivan cel Groaznic) și am încerca să-l înfățișăm exact așa cum a fost în realitate, n-am reuși decât un aproximativ portret moral-spiritual, funcție de cultura, talentul și sursele de inspirație ale fiecăruia, nu în ultimul rând funcție de sentimentele pe care deja le nutrim sau ni le formăm treptat față de acel individ, potrivit scopului urmărit.
De exemplu, istoria ni-l prezintă pe Don Carlos, fiul cel mare al teribilului rege Filip al II-lea, ca fiind un degenerat sadea: instabil psihic, sadic, chinuitor de servitori și animale. Asta nu l-a împiedicat pe Friedrich Schiller să scrie drama Don Carlos, unde – ne înștiințează prefațatoarea Zoe Dumitrescu-Bușulenga (Hoții*Don Carlos, BPT, Editura Pentru Literatură, București, 1965) – nefericitul infante ne este înfățișat ca o „natură nobilă, generoasă, care oricând ar putea, din punctul de vedere al tatălui său, al ducelui de Alba și al Inchiziției, compromite «opera» lor, slăbind frânele grozave ale absolutismului”.
Sighetu Marmației, George PETROVAI
24-30 martie 2024
