„Prin suferinţă omul ajunge să se purifice,
să se desăvârşească, să-şi înalţe sufletul,
să se sfinţească şi să se creştineze!”
(Sfântul Arsenie Boca)
„Demnitatea este Rugul Aprins al conştiinţei
românului prin arderea misiunii sale ortodoxe
şi împlinirea vocaţiei de slujire şi slăvire a lui
Dumnezeu şi a Neamului său!”
(Ioan Ianolide)
Chipul absolut al SUFERINŢEI şi Icoana sublimă a DEMNITĂŢII s-au împlinit desăvârşit în Mântuitorul Iisus Hristos prin Crucea JERTFEI şi a ÎNVIERII Sale! Eroii, Martirii, Cuvioşii, Îndurătorii, Mărturisitorii şi Sfinţii închisorilor comuniste au urcat în Pantheonul românesc – ceresc, ca ICOANE ale demnităţii româneşti. „Ei ne-au transmis peste timp valoarea umană şi dumnezeiască a Demnităţii, o valoare lămurită în focul supliciilor orchestrate de dictaturile care s-au înstăpânit asupra destinului României moderne.” (Ciprian Voicilă, Un album de familie al… demnităţii româneşti, în Chipuri ale Demnităţii Româneşti – Eroi ai neamului şi sfinţi ai închisorilor de Cezarina Condurache, Ed. Evdokimos, Funfaţia Profesor George Manu, 2015, p. 3))
Suferinţa şi Jertfa Mântuitorului nostru Iisus Hristos a devenit izvorul celor şapte cauze ale durerii şi suferinţei creştinului ortodox: Vrăjmaşul, oamenii, firea personală căzută (cu toate patimile care-şi au sălaş în inima noastră), suferinţa îngăduită de Dumnezeu ca putinţă a jertfei noastre, suferinţa acceptată de noi ca măsură a credinţei noastre, suferinţa din iubirea pentru semenul nostru, suferinţa Crucii sau jertfa ca împlinire şi dăruire întru dragostea de Dumnezeu şi de Neam.
Suferinţa înţeleasă ca virtute este consubstanţială cu omul creştin ortodox, dacoromân, care crede cu toată fiinţa în Tatăl ceresc, are nădejde în Iubitorul de oameni Iisus Hristos, odrăslind dragostea neţărmurită a Dătătorului de viaţă – Duhul Sfânt, primind ajutorul neîntârziat şi protector de Mamă, al Milosârdei Maicii Domnului Maria, pentru a-şi sluji nelimitat Neamul, Naţiunea, Patria, poporul credincios pe care Bunul Dumnezeu ni le ocroteşte graţie Iubirii Sale.
Suferinţa a fost transformată în Taină divină de Mântuitorul nostru Hristos – Dumnezeu – Omul, prin Înomenirea Sa, devenind Izvorul tuturor virtuţiilor creştin-ortodoxe pentru purificarea sufletului credinciosului mărturisitor în Calea lui spre renaştere, spre fiinţire, spre devenire, spre desăvârşire, spre mântuire.
Filosoful – teolog get, marele Apostol Pavel, în Epistolele sale metafizico-mistice face o sinteză a suferinţei, după Izvorul ei hristic, purces din Mântuitorul.
„Suferinţa arde în răbdare, luminează în bucurie, cântă în rugă, slăveşte în har, mulţumeşte în durere, biruieşte în Cruce şi se înalţă în Jertfă!”
Singura lauda sfântă admisă creştinului ortodox valah este cea întru suferinţă:
„Ne lăudăm şi în suferinţe, bine ştiind că suferinţa aduce răbdare, iar răbdarea încercare, iar încercarea nădejde, iar nădejdea nu ruşinează, pentru că iubirea lui Dumnezeu s-a revărsat în inimile noastre prin Duhul Sfânt, Cel dăruit nouă”
(Epistola către Romani 5, 3-5).
Suferinţa îndurată, acceptată, înfiiată, în mod expres cea din închisoare, cea suferită pe nedrept a politicului religios (creştin ortodox) atinge culmea spiritului. „Iniţiatul prin suferinţa detenţei, deportării, descoperă atunci primatul spiritului asupra lumii fizice, al libertăţii interioare asupra fatalităţii şi ajunge să-şi dea seama că nu există impas fără ieşire atunci când spiritul e puternic şi concentrarea lui intensă până la incandescenţă. Tot atunci descoperă că orice încercare ce nu l-a pus la pământ l-a făcut şi mai tare.” (Radu Mărculescu, Pătimiri şi iluminări din captivitatea sovietică. Premiul Magazin istoric 2000 pentru cea mai bună carte de istorie. Ed. Humanitas, Bucureşti, 2010, p. 19)
Mitul pelasgo-geto-dacic, întrupat prin Bunăvoinţa Cerului, a Atotziditorului ca existenţă – continuitate – dăinuire este Axa – Destinul, care îi uneşte pe dacoromâni din istoria propriu-zisă, primordială, de transcendentul religios, prin cele zece miracole – divinul Decalog dacic:
– limba sacră, religia monoteistă (zamolxianismul şi creştinismul), cosmicismul (înfrăţirea cu Natura ontologică), folclorul (urzeala firii în vibraţie sublimă, neîntreruptă), suferinţa (care ne-a purificat sufletul, păstrând eticitatea şi armonia spirituală), demnitatea (prin conştiinţa pururi trează), eroismul (ca dar înăscut, genetic), martiriul (vocaţie hristică, suprafirească), umorul (ca terapie predispusă hazului salvator) şi omenia (nemărginită, neîntrecută, sfântă). „De la daci, afirma marele filosof brăilean, trebuie să luăm sentimentul autohtoniei, dârzenia, etica şi religia seninătăţii active, a luminii încorporate în creştinism.” (Vasile Băncilă, Mitul dacic, în Opere, vol.X, Ed. Istros, 2015,p. 374)
Stema regală a folclorului românesc poartă suav blazonul CIOCÂRLIIE!
Ciocârlia este o sublimă SIMFONIE a Naturii fermecătoare, transpusă virtuoz, într-o splendoare, de cea mai frumoasă compoziţie instrumentală românească.
„Ciocârlia este o simfonie câmpenească, fluidă, colorată, avântată, delicată, pură, un poem muzical al existenţei în Cosmosul viu, plin de armonie, evlavie, inedit, ingenuitate, libertate, ordine…
Ciocârlia e monumentul-expresia cea mai fidelă a <<cosmicismului>> românesc, în care noi toţi, Românii, ne regăsim în fundamentele şi aspiraţiile noastre adânci.” (V. Băncilă, Ciocârlia – simfonie câmpenească, în op. cit., 389)
Sufletul sublim românesc, al primordialului neam pelasgo-geto-dac a fost întrupat zidirii în Trupul frumuseţii noastre etnice, dar fiinţa sa întreagă a primit fatalitatea aşezării noastre geografice, care s-a salvat deseori prin aşezarea în istorie – eroism, rezistenţă şi martiriu, dar când condiţiile dezastruoase o cereau, prin răbdare, retragerea din istorie sau retragerea în transcendent.
Sufletul frumos românesc, autentic este Pendula sfântă, spirituală care bate între spaţiul spiritual şi timpul redevenirii mistice. Spaţiul fiind considerat ca simbol al unei impresionante GEOGRAFII poetico-filosofico-religiose, iar timpul ca o monumentală FILOCALIE a trecutului arhimilenar geto-daco-român.
„Eminescu a spus că NOI, ROMÂNII, suntem poporul cel mai martiric din istorie… Căci Eminescu a ştiut să preamărească şi spaţiul românilor, şi eroii – martiri din istoria – timpul românilor.” (cf. Vasile Băncilă, op. cit., p.372, 403)
VATRA noatră străbună, milenară a fost împodobită cu cel mai frumos şi variat veşmânt natural pe deasupra căreia pluteşte pururea DOMNUL IISUS, MARIA, CÂNTUL, RUGA, DORUL şi DEMNITATEA Eroilor – Martirilor – Sfinţilor .
„Dunărea e fundaţia acestui spaţiu, fundamental, talpa cosmică a lui.
Munţii Carpaţi sunt Cetăţile sacre ale acestui spaţiu.
Râurile sunt poemele lui.
Câmpiile sunt plămânii lui.
Dealurile sunt zâmbetele lui.
Nicăieri pe lume nu mai este un spaţiu atât de organizat şi care să semene cu o fiinţă: el respiră, parcă. El parcă are un eu propriu.
De aceea fiinţa Daciei s-a impus, chiar din antichitate, chiar din preistorie. Imperiul lui Burebista şi Decebal avea aria Daciei – fiindcă aceasta se impunea de la sine.” (Vasile Băncilă, Spaţiul românilor, în op. cit., p. 406-407)
Vatra–Spaţiul dacoromân ne-a fost hărăzit de Dumnezeu ca o POEZIE, dar timpul geto-dac s-a aşternut peste istorie, aproape ca o perpetuă Dramă.
Antinomia existenţei noastre: Vatră străbună, bogată, liberă, religioasă şi frumoasă – Patrie paradisiacă, dar cu o aşezare geografică nepotrivită firii ei, „în calea răutăţilor”, despărţită după o vreme în trei principate, reîntregită şi sfâşiată, dinlăuntru şi din afară, graţie „înfiierii” unei istorii destul de vrăjmaşe şi vitrege.
„Destinul nostru e o interogaţie resemnată. O luciditate afectivă, o afectivitate luminoasă.” (Vasile Băncilă, op. cit., p. 413)
Dacoromânii au trăit deopotrivă TIMPUL şi SPAŢIUL hărăzit lor, cu smerenie!
„Românii au trăit în egală măsură timpul şi spaţiul, care spaţiu, românesc este Grădina Maicii Domnului. Ţara Maicii Domnului!” (ibid., p. 416)
Ţara Maicii Domnului, MARIA – VLAHERNA – CARPATINA, a fost odrăslită de Dumnezeu sub pavăza albastră a Munţilor Carpaţi, unde natura aşteaptă ca o cuminecare ţipătul verde, princiar al Primăverii sau foşnetul dantelăriile regalelor la gala simfoniilor Verii, unduind tezaurele cromatice ale Toamnei aristocrate, peste care pogoară feeriile de nea, legănate în sublimul Colindelor.
Etnogeneza noastră este DACIA zamolxiană, a lui Burebista, a lui Hristos!
Ţăranul valah cu fruntea brăzdată de cerul credinţei şi palmele dospite de hărnicia pământului, alături de Neamul şi poporul dacoromân aparţin Tradiţiei ancestrale, consimţind Patria, ca un fel de stratificare cosmică şi sfântă.
„Avem o lume creştină, care ştie să strige frumos către Dumnezeu, toiagul de apărare îi este credinţa. Şi, când este ocărâtă, binecuvintează; când este prigonită, pătimeşte, când este defăimată, mângâie; când este chinuită, se bucură. Căci, cel ce va răbda până la sfârşit, acela, doar acela se va mântui. Fără Dumnezeu, riscăm a nu mai fi.” (Aspazia Oţel Petrescu, Interviuri, Fundaţia Justin Pârvu, 2018, p. 186)
Chemarea Daco-românilor este SUFERINŢA!
Alegerea lor este DEMNITATEA Martiriului!
Horia Ion Groza, surprinde GROAZA, suferinţa îndelungată, teroarea continuă, care a secerat, care a sfârtecat, care a încremenit şi care a îngheţat mii de români basarabeni şi bucovineni, din rândul zecilor de mii de compatrioţi din Basarabia, Bucovina de Nord şi Herţa, smulşi de la Sânul Patriei – Mumă, în urma samavonicului ultimatum, cerut, impus de Rusia Sovietică la înţelegere cu Germania, Regatului Unit al României Mari, în 26 Iunie 1940.
GROAZA stârnită şi amplificată la cotă maximă de invadatorii roşii – descendenţii muscalilor, ai ţarismului secular, însetat continuu de sânge, de aur, de pâine, de avuţii şi Provincii suverane româneşti, s-a derulat ca o variantă a APOCALIPSEI Valahilor, care prin harul îndurării, cel al sacrificiului şi al muceniciei Dacoromânilor ortodocşi, a culminat în faţa bestiilor schimonosite de ură şi ucidere, prin Suferinţă şi Demnitate, întru Eroism şi Martiriu.
GROAZA – prin care sovieticii atei au ţesut DRAMA diabolică a dezmembrării, a dezrădăcinării sutelor de mii de români, creştini ortodocşi, prin sutele, miile de execuţii a celor care au încercat să treacă frontiera în România-Mamă, întrucât sovieticii n-au respectat termenul propus prin ultimatum, ci l-a devansat cu 2 zile, la care s-a adăugat uciderea directă prin împuşcare sau indirectă prin exterminarea fizico – moral – religioasă produsă de muncă strivitoare, ger cumplit, foamete continuă, îngheţ aproape permanent şi boală neîntreruptă.
Horia Ion Groza a surprins în DRAMA „emigrării” şi TRAGEDIA deportării în lagărele gheţii şi ale morţii din Siberia, a basarabenilor şi bucovinenilor, de ordinul zecilor de mii (sutelor de mii n.a.), cele mai dure atrocităţi, cele mai mari imfamii, cele mai absurde mişelii, cele mai feroce bestialităţi din partea sovieticilor invadatori, pe de o parte, dar şi culmea inocenţei, tăria credinţei, speranţa nădejdii, crucea jertfei, suferinţa demnităţii şi demnitatea suferinţei, a acelor români curaţi, credincioşi, omenoşi, mult încercaţi de jertfe, care au urcat Scara sacră a Eroismului şi Martiriului – ca Icoane şi Pilde demne de urmat pentru noi, cei care slujim Ortodoxia prin suferinţă, cruce, jertfă, demnitate, nădejde, libertate, adevăr, iubire, creaţie, românism, continuitatea şi dăinuire.
SIBERIA ancestrală a venit cu cca. 45.000 de ani î.Hr., şi s-a aşezat de la poalele estului Munţilor Urali până la Pacific şi bazinele arctice, şi din sudul Oceanului Arctic până la înălţimile Kazahstanului şi graniţele cu Mongolia şi China, întinzându-şi braţele pe o suprafaţă de 13, 1 milioane de km2, ocupând cu o populaţie de 40 de milioane de locuitori, 77% din teritoriul Federaţiei Ruse.
Între secolele VII-III î.Hr., în masivul muntos Altai, sciţii iranieni au pătruns şi au pus bazele culturii Pazyryk, influenţând şi înrâurind astfel, întreaga stepă, prin meşteşugul ceramicii, prelucrarea fierului şi a bronzului, netezind şi dând Istoriei universale pentru eternitate, celebrul <<drum al mătăsii>>.
În perioada medievală (1206-1585), siberienii, „oin irged” – <<oamenii pădurilor>>, au cunoscut invazia mongolilor, tătarilor şi apoi pe cea a cazacilor.
Prima încercare de pătrundere a Principatului Novgorod în Siberia a fost în secolul al XI-lea. În secolul XIV (1364), novgorodienii au explorat Marea Kara şi râul Obi. În anii 1483-1499, prinţii Marelui Ducat al Moscovei, Feodor Krbski-Cherny şi Ivan Saltyk-Travin au invadat Siberia vestică, subjugând toate triburile locale. Sub groaza lui Ivan cel Groaznic (1547-1584) s-a început ocuparea Siberiei, după anexarea Volgăi şi cucerirea hanatelor tătare Kazan şi Astrakhan, fondate în secolul al XV-lea de Hoarda de Aur mongolo-tătară.
Ivan cel Groaznic i-a sprijinit fiscal pe magnaţii negustori Stroganovi să colonizeze la înţelegere cu atamanul cazacilor Yermak, pământurile cucerite ale Hanatului Sibir (fondat de Hoarda de Aur, la finalul secolului al XIV-lea), condus de hanul Kuchum. În prima fază a învins Yermak, apoi a fost înfrânt de Kuchum.
Ulterior cazacii s-au retras din Siberia, nerenunţând însă la desele expediţii de jaf şi pradă sprijinite de Moscova care, şi-a adjudecat în cele din urmă Siberia, ce v-a fi anexată imperiului ţarist între 1607-1917. În 1708 s-a stabilit Guvernatoratul Siberia, iar în 1762 s-a fondat Ţaratul Siberia, pentru ca în anul 1822, Siberia să devină două provincii prospere, înfloritoare: cea de est şi cea de vest.(https:// ro.wikipedia.org/wiki/Siberia)
În timpul regimului roşu, bolşevic 1917-1991, cel de exterminare a ţărănimii, a propriei populaţii, a propriei intelectualităţi, a partidelor de stânga ori a celor de dreapta, a unei părţi a armatei, de la soldat la general, a tuturor „trădătorilor” proletariatului, Siberia a cunoscut NKVD-ul cu arestările generale, declin şi foamete după foamete, teroare după teroare, gulag după gulag.
SIBERIA – Ţinutul liber al unei Naturii extreme, predominat de Anotimpul Alb, unde temperatura se măsoară după înălţimea zăpezii şi grosimea gheţii, devenită în vremea sovieticilor, Planeta roşie, prin sângele deţinuţilor politici, împroşcat peste întreaga Taiga – imensa pădure mlăştinoasă întinsă peste o suprafaţă de 7 milioane de km2, dar şi peste vegetaţia Tundrei, presărată cu muşchi, licheni, arbuşti pitici, precum salcia sau mesteacănul.
Viaţă austeră, geroasă, cu oameni temerari, credincioşi, buni gospodari, ospitalieri, a fost schimbată de hoardele sovietice într-o PLANETA a GROAZEI.
Tancurile lăcustelor atee şi molotovurile hienelor roşii însetate de sângele creştin, român au intrat în Cernăuţi în Sfânta Vineri a lunii Cireşar, respectiv, în 28 iunie 1940. „Patru mii de gospodari au fost trimişi în Kazahstan şi în Siberia.” (Horia Ion Groza, Suferinţă şi Demnitate, Ed. Logos, Bucureşti – 2015, p. 27)
1 Aprilie 1941 – ziua Masacrului bucovinean
Convoiul emigranţilor siliţi, strâns din satele Pătrăuţi, Cupca, Corceşti şi Suceveni de pe valea Siretului au ajuns în Martie la Storojineţ, atingând cifra de 3000 de oameni, bărbaţi, femei, bătrâni şi copii. S-au pornit în coloană paşnică cu steag alb, cruci, icoane, prapuri şi rugăciuni. Au fost somaţi de uzurpatorii duşmani în Poiana Varniţei să se retragă. Marşul Robilor spre cer a continuat.
„Atunci au pus mitralierele pe ei, secerându-i ca pe spice… Cei care au scăpat prin fugă au fost ajunşi din urmă de cavaleria sovietică şi omorâţi cu sabia. Au legat răniţii de cozile cailor şi i-au tras la gropile comune gata săpate. (a fost şi acolo un Iuda? n.a.)
Acolo i-au omorât cu sape şi hârleţe şi i-au îngropat. Se spune că două zile pământul de deasupra lor s-a tot mişcat, căci mulţi fuseseră aruncaţi de vii…”
(Horia Ion Groza, Suferinţă şi Demnitate, op. cit., p. 29)
Spectrul GROAZEI, după Masacrul de la Fântâna Albă, în care au fost ucişi miile de ţărani falnici, fiindcă au încercat să treacă Prutul înspre România, în primăvara anului 1941, bântuia asupra satelor şi comunelor din Basarabia, Bucovina de Nord şi Herţa, ca o năvălire, ca o prăvălire a armaghedonului.
Şirul sutelor de fugari, forţaţi de samavolniciile sovieticilor, care alături de jafuri, de siluiri, de mutilări şi omoruri, au devastat, pângărit şi dinamitat Catedrala Sf. Nicolae din Cernăuţi, au luat calea pribegiei, pornind din satele Mahala, Buda, Sirăuţi, Horecea, Cotul Ostriţei, în rândul cărora grosul îl formau flăcăii şi bărbaţii între 30-40 de ani, dar şi Brâul verde adolescentin de fete şi băieţi între 15 – 18 primăveri în floare, care şi-au pus nădejdea în Dumnezeu, câteva merinde în grabă şi au pornit spre Patria-Mumă salvatoare.
Dar Iuda, descendentul biblicului Iuda Iscarioteanul, ce se perpetuează mai bine de 2000 de ani în lumea creştină nu i-a lăsat spre tărâmul dorit, ci i-a trădat.
Primii fiori incandescenţi ai „fugarilor” au fost învăluiţi de valurile reci ale Prutului, presimţind parcă gheara morţii ce se întindea spre mugurul tinereţii lor.
„Deodată, dintr-o parte se auzi ţăcănitul unei mitraliere şi cei de pe malul celălalt căzură la pământ cu vaiete. Lumea începu să urle. Gheaţa se spărgea şi oamenii ţipau surprinşi, scufundându-se… Suntem vânduţi!, strigă cineva… Trupuri zăceau peste tot. S-a înroşit zăpada… Pavel şi Mihai, speriaţi de nenorocirea care năpădise pretutindeni, n-au îndrăznit să se mai mişte din desişul unde se adăpostiseră. Priveau măcelul… O parte au fost schingiuiţi în beciurile miliţiei din Hilboca şi apoi aruncaţi într-o groapă comună în cimitirul evreiesc. Peste ei s-a stins var…” (Horia Ion Groza, op. cit., p. 15-17, 29)
12 Iunie 1941 – Joi seara, se aşternuse liniştea peste casa familiei Halac.
A venit miezul nopţii cu visele miraculoase răsfirate asupra copilului Maftei şi peste presimţirea veghetoare a mamei sale Maria. Două ore mai târziu, liniştea, visele, armonia casei, familiei au fost spulberate de izbitura grea a porţii şi de pumnii de baros proletar ai mişeilor slugoi care s-au vândut duşmanilor ţării.
„Deschideţi! Miliţia!”… „Unde ţi-e bărbatul? Lipseşte şi un băiat, Simeon. Au plecat la pădure, îngână Maria. Unde? D-apoi nu mi-a spus… Cel cu pistolul a pălit-o cu palma pe Maria de a căzut şi s-a izbit de perete. I-au silit să se îmbrace în cinsprezece minute…
La capătul satului erau foarte mulţi aduşi în acelaşi fel. Şirul de căruţe s-a îndreptat spre primăria din Mahala, unde aşteptau camioanele, care apoi au plecat cu cei sechestraţi la gară, la Sadagura. Acolo, pe mai multe linii moarte erau trase garnituri lungi cu vagoane de vite.” (ibid., p. 51-52)
Sovieticii numeau vagoanele roşii folosite la transportul vitelor, vagon-zak-uri.
Trenul roşu avea o semnificaţie aparte, fiind destinat unei distanţe foarte mari, iar dintre deţinuţii politici aruncaţi ca nişte vite pentru tăiere, nu ştiau câţi vor coborâ dintre cei care au urcat. De aceea, trenurile roşii se mai numeau, unele, trenuri cu vii şi morţi, iar altele, trenuri cu morţi şi vii. Preferate erau ultimele.
Când s-a descărcat un astfel de convoi în gara din Solikamsk în 1942, peste întregul terasament feroviar s-a aşternut o puzderie de deţinuţi morţi în vagoane.
Dacă, Vara în trenurile roşii, canicula îi sufoca complet pe cei deja striviţi de înghesuială, Iarna, aceleaşi „caravane mortale” semănau moartea peste tot.
Iarna, Brazii trosneau de gerul cumplit, iar deţinuţii aruncaţi în gări din trenul morţii, cu tălpile şi gambele îngheţate crăpau la rândul lor, asemeni brazilor.
„Deţinuţii azvârliţi din vagoane au fost aşezaţi pe zăpadă, în şiruri de câte şase, şi număraţi îndelung, apoi număraţi încă o dată, fiindcă greşiseră numărătoarea. I-au sculat în picioare şi i-au mânat cale de şase kilometri prin zăpada virgină. Era tot un convoi din sud (Moldova), toţi cu încălţăminte din piele. Câinii fuseseră sloboziţi să meargă foarte aproape în urmă… În sfârşit, au ajuns. Baia de intrare în lagăr. Dezbrăcarea… Şi, după baie, deţinuţii sunt din nou aliniaţi, număraţi, înconjuraţi de câini, şi, din nou, târându-şi lucrurile, străbat aceeaşi cale de şase kilometri.” (Alexandr Soljeniţîn, Arhipelagul Gulag, vol. I, 1918-1956, Încercare de Investigaţie Literară, Părţile întâi şi a doua. Ed. Univers, Bucureşti, 2008, p. 466)
Gerul rusesc pătrundea peste tot, devenind o întindere nesfârşită, încremenită.
„Iarna rusească, mărturisea alt impresionant Erou, al războiului, al deportărilor, ne încolăcea cu braţele ei de vifor turbat când coboram ameţiţi din vagoanele cu aer închis, clătinându-ne la impactul cu aerul îngheţat.” (Radu Mărculescu, op. cit., p. 113)
Vara, în zilele fără soţ escortele preluau în gări convoaiele aduse din unele regiuni, ori ţări, de dubele negre – dricurile morţii, iar în zilele cu soţ se luau în primire deţinuţii speciali destinaţi fioroasei Planete Siberia.
Despre astfel de caravane ale morţii, trase pe liniile moarte ale gărilor, despre lumea liberă, aflată prin gări şi despre deţinuţii politici ori de drept comun, surprinşi înainte de azvârlirea lor în vagoane, ne vorbeşte marele scriitor, el însuşi „oaspete de seamă”, al încremenitei Siberii, savantul Alexandr Soljeniţîn.
„Toate acestea se petrec lângă dumneavoastră, chiar alături, însă nu vedeţi nimic (dar se pot închide şi ochii). În gările mari, îmbarcarea şi debarcarea nespălaţilor se întâmplă departe de persoanele de pasageri, pot să le vadă numai acarii şi revizorii de cale. În gări mai mici, există de asemenea, o ulicioară preferată, între două depozite de mărfuri, unde dubele sunt trase treaptă la treaptă lângă vagon-zak.
Deţinutul n-are când să privească spre gară, să se uite la dumneavoastră şi de-a lungul trenului, el izbuteşte doar să observe treptele (uneori cea de jos îi vine la brâu (parcă ar fi în gara Eforie Nord, în sec. XXI n.a.), n-are putere să se caţăre), iar soldaţii din escortă, care au blocat spaţiul îngust dintre dubă şi vagon, mârâie, urlă: <<Iute! Iute!… Hai! Hai!>>… Ba mai ameninţă şi cu baionetele!
Iar voi, care vă grăbiţi pe peron cu copii, geamantane şi sacoşe, nu aveţi răgaz să vă uitaţi: de ce au ataşat la tren un al doilea vagon de bagaje? Nu scrie nimic pe el, şi seamănă tare mult cu un vagon de bagaje: aceleaşi zăbrele oblice şi întunericul de dincolo de ele. Însă de ce se află în el soldaţi, apărătorii patriei, şi la toate opririle, doi dintre ei, fluierând se plimbă pe o parte şi pe alta şi se uită pe sub vagon?
Trenul se urneşte, şi o sută de puşcăriaşi (la noi în Basarabia şi Bucovina de Nord în 1940, cu mii, zeci de mii de oameni nevinovaţi n.a.), o sută de destine comprimate, de inimi chinuite, pornesc pe aceleaşi şine şerpuitoare, în urma aceluiaşi fum, pe lângă aceleaşi câmpii, stâlpi de telegraf şi stoguri de fân, şi doar cu câteva secunde înaintea voastră. Însă dincolo de geamurile voastre, în aer, vor rămâne şi mai puţine urme ale nenorocirii care a trecut, decât lasă degetele voastre pe suprafaţa unei ape.
Şi în atmosfera binecunoscută de tren, cu pachetul de lenjerie pentru pat, cu ceaiul turnat în pahare, aţi putea oare să vă închipuiţi ce spaimă grea a trecut cu trei secunde înaintea voastră prin aceeaşi dimensiune a spaţiului euclidian?
Nemulţumiţi că în compartimentul vostru sunteţi patru şi este înghesuială, aţi putea oare să credeţi că într-un compartiment identic cu puţin înaintea voastră au trecut paisprezece oameni? Dar dacă erau douăzeci şi cinci? Sau treizeci?…”
(Alexandr Soljeniţîn, op, cit., p.403-404)
Dincolo, în frumoasa şi crăiasa Basarabie, zeci de mii de familii ale creştinilor ortodocşi au avut aceeaşi crudă şi cruntă soartă, după mărturisirea Eroului Ioan Teodorescu care, s-a întâlnit cu ei în deportarea sa de la Peresilca Vorkutei.
„De la ei am aflat ce s-a întâmplat după pătrunderea trupelor sovietice, în anul 1940, în Basarabia. Au fost ridicaţi, fără nici un motiv, sute de mii de români basarabeni, în special intelectuali, învăţători, profesori, funcţionari şi ţărani înstăriţi, denumiţi chiaburi.
În momentul arestării li s-au confiscat toate bunurile avute, iar familiile au rămas (dacă au rămas n.a.), fără nici un sprijin, fiind astfel ca şi condamnaţi la moarte. Astfel <<eliberatorii>> au răspândit în toate oraşele şi satele Basarabiei şi Bucovinei moarte şi groază. O parte dintre ei au fost condamnaţi opt ani, alţii chiar zece ani, majoritatea afirmau că nu au fost judecaţi de instanţe judecătoreşti (mai bine, căci ar fi primit 20-25 de ani, s-au un glonte în ceafă n.a.), ci pedepsele au fost comunicate pe cale administrativă. Vina era că munciseră şi învăţaseră, devenind profesori, învăţători, funcţionari şi alte profesiuni. Sau fiindcă la sate reuşiseră să-şi întemeieze – muncind din zori până noaptea, târziu – gospodării de frunte, înfloritoare.” (Ioan Teodorescu, Pelerin Prin Iadul Roşu – Calvarul unui ofiţer român în Gulagul sovietic, Ed. Evdokimos/ Fundaţia Profesor George Manu, 2016, p. 196)
Aşa a fost smulsă şi familia distinsului meu confrate basarabean, scriitorul Alexandru Moraru, respectiv bunicul Ion Moraru împreună cu cei patru copii.
„La 13 iuinie 1941, în toriul nopţii, în casa lui Ion Moraru din Ustia, Criuleni, situată chiar pe malul Răutului, au intrat câţiva militari, printre care şi şeful NKVD – ului din Criuleni, Pavlenco, şeful secţiei de învăţământ Criuleni, Litvinenco şi un ostaş cu steluţă pe chipiu. Cu ei erau şi doi comsomolişti. Stăpânul casei, luat prin surprindere, a fost aşezat dezbrăcat cum era, în mijlocul odăii. Şeful NKVD – ului, Pavlenco, a dat citire unei hârtii în limba rusă în care era învinuit că este duşman al poporului, apoi a ordonat ca în timp de 15 minute toţi ai casei, adică tatăl cu cei patru copii ai săi, să se îmbrace, să strângă obiectele de primă necesitate şi să urce în căruţă.
Când se luminase de-a binelea, cei cinci „duşmani ai poporului”, Nicolae, în vârstă de 9 ani, Maria – de 10 ani, Valeriu (tatăl meu) – atunci de 12 ani şi Alexandru – de 26 de ani, împreună cu tatăl lor şi bunicul meu erau deja urcaţi într-un mărfar din gara Chişinău.
După un demers la Ministerul securităţii naţionale al Republicii Moldova am primit adeverinţa privind soarta cet. Ion Alexandru Moraru, născut în 1884 în comuna Capaclia, raionul Cantemir, Republica Moldova, cu domiciliul permanent până la deportare în comuna Ustia, raionul Criuleni (aproape de Nistru), a fost arestat la 13 iunie 1941, ca fost „membru activ al unui partid contrarevoluţionar” şi, coform hotărârii Consfătuirii excepţionale de pe lângă NKVD al URSS din 4 noiembrie 1942, este împuşcat la 19 ianuarie 1943 în oraşul Sverdlovsk, Federaţia Rusă.” (Alexandru Moraru, „Soarta unei Familii, a unei Ţări întregi – În Labirintul Documentelor Secrete, Tipocart Print Chişinău, 2017, p. 230)
Prigoana arestărilor s-a declanşat de demonii sovietici şi iudele slugi, ca o furie a iadului asupra creştinilor ortodocşi din Provinciile Regatului Român. „Maşina neagră (dricul morţii n.a.), continua să răpească noaptea câte un bărbat. La primărie erau puse steaguri roşii şi lozinci care înfierau pe chiaburi, duşmani ai poporului.” (Horia Ion Groza, op. cit., p. 23)
„Lumea are tot atâtea centre câte fiinţe vii există în ea. Fiecare dintre noi este centrul lumii, şi universul se despică în două când ţi se şuieră în faţă; <<Eşti arestat!>>…
Arestarea mai înseamnă şi ceva pe urmă, după plecarea nenorocitului ridicat: ceasuri întregi de trebăluială prin casă a forţei străine de represiune, care sparge, taie, smulge de pe pereţi şi azvârle, goleşte dulapurile şi sertarele, scutură, împrăştie, rupe; apoi mai înseamnă mormanul de lucruri îngrămădite pe duşumea, şi trosnetul lucrurilor strivite sub tălpile cismelor.” (Alexandr Soljeniţîn, op. cit., p. 13-15)
Calvarul trenurilor cu locomotivele ce pufăiau fumul gros, având oamenii prefăcuţi în vite, striviţi, unii morţi şi aruncaţi la corbi s-a apropiat de munţii Urali.
Călătoriseră aproape o lună de zile şi din 45, câţi s-au urcat în vagon în Lujeni, au mai rămas 28. O femeie din convoiul morţii s-a pornit pe jalea cântecului. „Peste deal şi peste vale/ s-a făcut o trecătoare/ Printre codri deşi şi lunci/ Pentru cei pe drumuri lungi,/ Luaţi din dulcea Bucovină/ Sărăciţi şi fără vină,/ Străinaţi pe lungă cale/ În Siberia cea mare./ Trecătoare-n fapt de seară/ Cum ne ia pe toţi din ţară/ Şi ne dă prin mătrăgună./ Om muri d-om fi barem împreună.”
În botjocură strigătoare la cer, călăii au scris pe vagoanele trenurilor morţii cu litere mari, roşii, „Dobrovolnâe emigrantî” – <<Emigranţi voluntari>>.
Pe bărbaţi i-au azvârlit dincoace de Urali, în ţinutul Komi, iar Maria Halac cu cei doi băieţi Pavel şi Maftei, tuşa Ana cu cei patru copii, între care Eufimia, mezina de 6 ani şi alte familii din Ostriţa, Boian, Mahala, Cuciurul-Mare, Igeşti, Crasna, Curleni, Tereblecea, Volcineţ, Şirăuţi, Horbova şi din Basarabia, „duşmanii puterii sovietice”, au fost aruncaţi mai întâi la sovhozurile şi colhozurile zonelor din jurul Omskului, apoi mutaţi în alte tundre şi alte taigale, destul de aspre şi de vitrege.
Ziua din zori erau luaţi în primire de brigadierii crunţi şi urâţi, de vântul care le fâlfâia zdrenţele de o parte şi de alta şi de gerul care îi apropia de încremenire, rărind şirul bătrânilor care se aprindeau la plămâni şi mureau în focul febrei.
Noaptea era sfâşiată de urletul haitei lupilor, care l-au înspăimântat pe Pavel, urcându-l fulger în copac, au sfârtecat trupul bătrânului Tudor şi pe-al lui Buran (viscol), bătrânul câine alb-maroniu, schiop de piciorul drept, chior, cu jumătate din urechea dreaptă, care a devenit paza şi călăuza Eufimiei, salvându-i viaţa ei şi a tuşei Maria, alunecate într-o prăpastie. Somnul deportaţilor era continuu spulberat de invazia cohortelor de păduchi.
Hrana, care de cele mai multe ori lipsea, se încropea din resturi aruncate, o fărîmă de pâine şi o zeamă chioară, zămârca. Situaţia s-a mai ameliorat atunci când au ajuns la o cherhana, iar Pavel şi Victor aduceau barjele cu peşte pentru administraţie, iar din resturile rămase se amăgea şi colonia de sclavi.
Maria, deşi epuizată şi suferindă, nu lăsa noaptea să doarmă, ci se apleca încet, tânguitor asupra ei, cu oftat adânc şi jale. „Câtă jele-n lume este,/ Toată-n mine se opreşte./ Câtă jele-i pe pământ/ Toată m-a mâncat pe rând./ Multă jele am mai tras/ Numai focul nu m-a ars”… (Horia Ion Groza, op. cit., p. 194)
Nacialnicii cu ura lor de ticăloşi nu se deosebeau de cruzimea hienelor şi a şacalilor. Pe la mijlocul lunii Iunie a anului 1946, o veste a căzut ca trăznetul peste oropsiţii lagărelor. Toţi copii rămaşi orfani trebuiau să ajungă la orfelinat la Omsk. Maria a încercat salvarea lui Ionuţ şi a Eufimiei ascunzându-i în taiga, dar nacianicul fiară şi demon deopotrivă a descoperit-o, a smuls copii şi i-a urcat pe un vas de cărat poloboace cu peşte. Vreo 200 de copii au avut soarta celor doi.
Drama lui Ionuţ şi a Eufimiei a continuat cu fuga în pădure, cu trenul marfar, cu mila anumitor străini. Copii au fost nevoiţi să se despartă. Ionuţ a „închiriat” un cal, dar a ajuns la miliţie şi apoi în detenţie într-o colonie de copii. Eufimia a plecat şi ea cu Dumnezeu… Satele erau rare, oamenii nu o primeau. De teama lupilor dormea în copaci. Dacă era în câmpie făcea o groapă în omăt şi dormea ghemuită sub plapuma zăpezii. Foamea o astâmpăra tot cu ger, din greu…
„A mâncat zăpadă, a mâncat muşchii de pe scoarţa copacilor, a mâncat coaja fragedă a nuielelor din tufe şi copaci.” (ibid., p. 243)
Ilie şi Simu Halac, tatăl şi fiul de 13 ani, au mai stat liberi doar două zile după ce i-au arestat „proletarii” pe ai lor, în noaptea de 12/ 13 Iunie 1941. Apoi au urmat şi ei împinşi în trenul morţii, spre Calvarului deportărilor, ajungând într-un lagăr de lângă munţii Urali, de unde au fost repartizaţi, doar supravieţuitorii, la minele de aur de la Ekaterinburg, iar alt lot împreună cu cei doi au mers pe jos vreme de o săptămână prin tundra cu mlaştini spre Minele de cărbuni de la Vorkuta. Tatăl Ilie s-a prăpădit într-o explozie din mină, în Februarie 1943.
Vorkuta era un ţinut destul de mare, bogat în zăcământ de cărbune, unde se aflau peste 20 de mine şi 130 de lagăre. „Minerii” proveneau din rândul deţinuţilor politici şi cei de drept comun, obligaţi la un regim de exterminare prin foamete, muncă înrobitoare, climă îngrozitoare, cazare infectă, cruzimea autorităţilor, condiţii care au contribuit în mod decisiv la excesul de mortalitate.
„După afirmaţiile unor foşti deţinuţi ce au spravieţuit detenţiei şi care, după executarea pedepsei, au rămas mai departe în regiune cu domiciliul obligatoriu, numărul morţilor a fost de ordinul milioanelor, înlocuiţi permanent din rezervele umane de pe teritoriul U.R.S.S.” (Ioan Teodorescu, op. cit., p. 193)
Vorkuta, un tărâm misterios aşezat dincolo de paralela 65, la aproximativ 80 -90 km., de poalele munţilor Urali, cuprins în braţele Cercului Polar de Nord, în al cărei lagăr, deţinuţii păreau nişte sloiuri de gheaţă sau mişunau ca o puzderie de cârtiţe, (cândva fiind oameni de ispravă, de elită), sub Aurora Boreală.
„Lagărul de tranzit din Vorkuta era aşezat pe un platou boltit, sărac şi urîţit de existenţa captivă a oamenilor. Pe undeva pe sub marginile lui se ascundea restul lumii. Spre nord, pe aproape, Poarta Hoţilor se deschidea spre Oceanul Îngheţat. Dar spre răsărit străjuia alb ca o vedenie lanţul Uralilor.
Tentele de umbră albastră, sculptate iscusit ca în ivoriu, se îngemănau cu zăpada mată într-o puritate-limită, nepământeană. Deţinuţii celor două zone, despărţiţi simplu, printr-un gard de sârmă ghimpată, ignorau priveliştea albă. Căutările lor de-a lungul zilei polare nu urcau mai sus de pîntec. Viaţa flămândă, stătută, ar fi frământat şoldurile de sub îmbrăcămintea soioasă de vată.” (Aurel State, Drumul Crucii – Amintiri de pe Front şi din Gulaguri, Ed. Rost, Fundaţia Sfinţii Închisorilor, Bucureşti-Piteşti, 2013, p. 314)
Înainte de revoluţia bolşevică, Vorkuta era locuită de două popoare komii şi neneţii/ nenţî. Primii erau latura superioară, mai civilizată, trăind din creşterea renilor, ceilalţi – ramura inferioară, fiind mai sălbatici şi evident mai cruzi.
După 1917, Vorkuta făcea parte din Republica Komi-ASSR. Încă din vremea imperiului se ştia de bogăţia cărbunelui, petrolului şi sfetnicii au alcătuit un proiect, sfătuidu-l pe ţar să trimită deţinuţi acolo pentru exploatarea valoroaselor zăcăminte, dar ţarul a scris pe proiect: NU! (lăsând parcă de bună seamă bolşevicilor, acea exploatare la sânge, până la exterminarea deţinuţilor n.a.)
Caravanele morţii nu mai pridideau să aducă permanent convoaie de deportaţi, aproape înjumătăţindu-se numărul lor prin decesele fericiţilor.
„Continuau să sosească grupuri de români, ridicaţi de acasă şi trimişi de sovietici spre îndepărtatele ţinuturi siberiene din Karaganda, Kolîma, Magadan sau Sverdlovsk…, urmaţi de prizonierii, împinşi din Rusia europeană să iasă din văzul străinilor, care intrau în imensitatea Siberiei. Se simţea, din depărtare, prezenţa de ocean a taigalei, putere impunătoare ca a munţilor mari. Forţa ei radia în aer, în lumină, înţepând cu miresme tari viaţa lâncedă. Aglomerările omeneşti, înghesuite în coteţe hîde, nesocotind legea impetuoasei şi tainicei ei majestăţi, semănau cu pătrunderile pîngăritoare ale mînuitorilor armelor de foc în edenul vechilor culturi.” (Aurel State, op. cit., p. 407, 398)
Încremenitei şi îngheţatei Siberii i-au făcut onoarea mulţi şi bravi ROMÂNI, precum ofiţerii Ioan Teodorescu, Aurel State, poetul George Fonea, luptătorul anticomunist, ploieştean Nicu Popescu, care supravieţuind Gulagului ca un brav Erou, s-a înnobilat cu numele tărâmului geros, Nicu Popescu Vorkuta, părintele –preot militar Dimitrie BEJAN.
Scriitorul Horia Ion Groza a străbătut alături de Eroii şi Martirii săi, marea DRAMĂ, groaznica TRAGEDIE a ROMÂNILOR din Principatele Basarabiei şi Bucovinei de Nord, reconstituind pe de o parte Iadul Gulagului construit de dictatura bolşevică pentru toţi deportaţii, pentru toţi prizonierii, dar pe de altă parte, însă nu în egală măsură, ci serafic, ctitoria Raiului pentru supravieţuitori, pentru eroi, pentru mărturisitori, pentru martiri ori pentru muceniţe.
Demna incursiune prin Suferinţa şi Demnitatea Românilor este acum redată istoriei ca pe o misiune asumată conştiinţei sale creştin-ortodoxe, ca pe o mărturie ce trece dincolo de încercările Anotimpului polar al GROAZEI, ale Arhipelagului roşu, dincolo de idealurile şi suferinţele celor care au fost prigoniţi, persecutaţi, frânţi, sfâşiaţi şi omorâţi, impresionând şi cutremurând totodată, prin valoarea indiscutabilă şi incontestabilă a romanului, cât şi prin calitatea intelectuală a autorului, privind curajul, ţinuta artistică, talentul literar.
A îngăduit Dumnezeu ca Eroii „Suferinţei şi Demnităţii distinsului autor Horia Ion Groza să supravieţuiască, să se întoarcă în Patrie, Acasă, după reabilitarea din 1956, după 16 ani de deportare, de iad şi să întemeieze un Rai al familiei.
Po dikim stepiam zabaikalia – Sălbatică-i stepa baikală
„Sălbatică-i stepa baikală/ Sunt mine de aur în ea./ Un om, blestemându-şi ursita/ Cu traista pe umăr trecea.// Sunt singur sub ploaia de stele/ Şi-n suflet am numai un dor/ S-ajung în pădurea mea dragă/ Purtat de-al meu vis călător.// Din temniţă pentru-adevăr/ În neagra noapte a fugit/ Ajunse la Baikal plin de sânge/ Căzu pe piatră istovit.// Fără putere coboară el pe mal/ Se urcă-n barca de pescar/ Şi cântă cântec tris de ţară/ Cu suflet gol de om fugar.// El trece Lacu-n lat/ Şi vede mama-i care vine./ O, măicuţă dragă, sfântă,/ Sunt tata şi fratele meu bine?// Tatăl tău e mort de mult/ Şi-n pământ se odihneşte/ Fratele-i la închisoare/ În Siberia putrezeşte.”
————————————————
Gheorghe Constantin NISTOROIU
Brusturi, Neamț
4 septembrie 2022
