L-am întâlnit pe scriitorul Horia Muntenus acum câteva zile şi domnia sa mi-a mărturisit că se pregăteşte de o nouă lansare de carte, un volum de poezie intitulat ,,Puncte Cardinale”. Din dorinţa de a afla mai multe detalii am realizat un interviu.
– Domnule Horia Muntenus pe data de 6 iunie 2016 oa 18 în cadrul Librăriei ,,Diverta – Hubertus” (Bulevardul 21 Decembrie 1989 nr. 22 din Cluj-Napoca) lansaţi după o perioadă de 9 ani, o nouă carte de poezie, cel de-al nouălea volum de versuri al dumneavoastră, ,,Puncte Cardinale”. Cum resimţiţi lucrul acesta?
– ,,Puncte cardinale” este parcă, pentru mine, un nou debut. Cu toate că în carte resimt experiență și acumulări speciale. Cumva, încununează toate celelalte titluri de poezie ale mele. Pe de altă parte, am scris această carte cu gândul la Lucian Blaga, un mare nedreptățit al istoriei noastre culturale, un mare absent din conștiința contemporană, lucru care este dureros până la umilință. Titlul cărții mi-a venit în primăvara anului trecut când am vizitat, pentru a treia oară, casa memorială a Filosofului din Lancrăm – atunci m-am fotografiat lângă paltonul lui maro și lângă pălăria lui maro, agățate în cuierul casei – în fotografie, parcă era lângă mine. Șezum și eu și plânsum, acolo, de parcă eram la Apa Vavilonului. Blaga nu e doar un Filosof, Blaga este, cu mult mai mult, un Teolog al Cunoașterii. Când te apropii de Blaga, trebuie să fi fost chemat de Blaga – asta am simțit eu, când am băut apă din Fântâna casei lui din Lancrăm. În rest, toate sunt trecătoare și Apa Vavilonului curge.
– Ştiu că aveţi o viziune complexă. Care ar fi mărturisirea autorului? Pe ce este structurat acest volum?
– În toate cosmogoniile regăsim asta – emoția este fundamentul cultural al umanității. Omul contemporan riscă să se dizolve într-o lume IT pe care, e adevărat, a creat-o din emoția cunoașterii. Într-o astfel de lume, însă, paradoxal, oricât de multe ar putea fi calculele, pot fi infinite, punctele cardinale lipsesc. Punctele cardinale funcționează doar pe planetă. Omul nu este destinat să o părăsească, oricâte tentații l-ar ispiti. Dacă o părăsește, se părăsește pe sine. Cum arată chipul fericirii astăzi, când avem sateliți, sonde care explorează Universul? Bombe la Paris și la Londra? Siria? Dezastrele astea umanitare pe care le trăim ar fi putut fi absente. Pe Heidegger îl cuprinsese groaza în clipa când omul aselenizase. Omenirea plătește, astăzi, cu două miliarde de orbite înlăcrimate, însângerate, faptul că a trimis sonde spațiale să măsoare orbitele unor bolovani din Univers.
– ,,Puncte Cardinale” aduce un aer proaspăt în poezia contemporană, deşi ea presupune o întoarcere la poezia autentică, abandonată în ultimii 25 de ani. Societatea percepe această realitate?
– Nu. Spre rușinea ei, societatea românească a pierdut contactul cu realitatea. Este, în momentul de față, o societate strict mimetică și minimalistă. De altfel, românii de azi sunt străini de gândirea românească. Limba pe care o vorbesc ei o consideră un simplu instrument necesar comunicării formale, nicidecum substanța ființei lor, a spiritului lor. Este o trădare culturală pe care o vor plăti urât. Plățile au început deja. Urmează apogeul.
– Pledaţi de mai mulţi ani pentru o reformă în domeniul culturii în România. Sunteţi cunoscut ca un dizident în U.S.R. Care ar tebui să fie raportul între stat şi creator?
– Eu nu mai sunt un dizident în USR, am fost și am părăsit-o. Uniunea Scriitorilor, în ultimul sfert de secol, s-a definit, pentru mine, ca principala sursă a cancerului cultural din România. Este o organizație caracterizată de totalitarism gerontocrat și aiureală neobolșevică, generatoare de efecte perverse în societatea românească.
Acum este o utopie să mai reformezi ceva în bine în această structură gerontocrată și gerontofilă. Tumorile pe care le lasă în urmă nu pot fi vindecate.
În ceea ce privește statul, statul este una și oamenii care îi ocupă funcțiile alcătuiesc altceva. Acest altceva este o substanță gelatinoasă.
Teoretic, numai teoretic, statul ar trebui să asigure susținerea actului cultural autentic și libertatea competițională. Pentru asta este nevoie însă de o conștiință care astăzi e degradată, chiar fetidă. Statul român este populat de paraziți și de sinecuriști, scabia corupției și prostiei acoperă trupul statului, râia sclifoselii și aroganței. Ce poți aștepta bun pentru cultura pe care ei nu o înțeleg? Numai că statul este cea mai fidelă oglindă a societății. Și, cum spuneam, societatea românească a pierdut contactul cu realitatea, fiind, în momentul de față, o societate strict mimetică și minimalistă. Societatea românească e debusolată. Are senzația că le știe pe toate dar confundă punctele cardinale.
– Care ar tebui să fie raportul cititor şi scriitor?
– Lectura.
Vă mulţumesc.
Cristina Oprea
