Când? A plecat cu adevărat sau s-a ascuns cum mai glumea câteodată? Nu am văzut când a plecat şi nici cu puţin înainte de a pretinde asta, drept care nu cred că a plecat cu adevărat. Şi adevărul este că aştept telefonul lui de dimineaţă să ma întrebe: “Doina, astăzi cei care scriem şi pe cel de noapte: noapte bună”. De data asta nu am mai apucat să îi spun noapte bună dar încă aştept telefonul lui de dimineaţă. Când? whenever… Când am venit aici, într-un apartament din Glover Park, în DC, unul minimal mobilat, mi-a oferit o icoană. Icoana Domnului Isus. Nu pentru că Horia ar fi fost foarte religios – îşi făcea rugăciunile în discreţie – ci pentru că ştia ceea ce am eu nevoie. Cum a ştiut ceea ce prietenii lui aveau nevoie. Într-o după-amiază o fasole, în alta, o varză cu carne, ori altadată grătare şi mititei. Ori, uneori, doar un pahar de vin şi căldura prieteniei. Îi plăcea să adune pe toata lumea la masa lui. Ne-a hrănit pe toţi. În primul rând sufletul nostru. Horia nu ne-a lăsat să stăm deoparte. Ne-a adunat. Tot timpul. Acum stăm deoparte pentru că Horia s-a ascuns şi ne-a lăsat să ne descurcăm singuri. Horia ne-a lăsat singuri. Fiecare pe la casele lui. Mai trece el acum pe la noi. S-ar putea să facă o revoluţie şi de-acolo de sus. Era timid, de fapt. Şi, probabil, speriat de grozăvenia lumii. Dar o şi confruntă cu un umor impecabil. Ne hrănea şi cu umorul lui. Şi cu spiritul lui. Nu ştiu prea multe despre trecerea lui pe la Vocea Americii. În afara faptului că a fost un profesionist minunat. Care încă ne mai dă ştiri. De dincolo. A crezut că poate iubi pe toată lumea. În acelaşi timp. Şi probabil că în sufletul lui a reuşit. Şi cred că acum de-abia, gândindu-l tot timpul, înţelegem că da, a avut dreptate. I-a putut iubi pe toţi în acelaşi timp. Ca atare prietenul nostru Horia trăieşte. Trăieşte o viaţă secundă. Viaţa din memoria noastră. Şi viaţa din gândul nostru. Fremăta când dădea de subiecte mari. Doamne…cât a iubit radioul…, probabil că o să-i trimit scrisoarea pe e-mailul lui. Poate nu o să-i placă. Drept care fac o pauză ca să aştept răspunsul lui. Revin. După ce Horia îmi va răspunde, pentru că avea atât de multe poveşti frumoase, atât de omeneşti încât fruntea îmi zâmbeşte de deasupra ochilor care le şi văd. De pildă: când era Prâslea cel mic între fraţii lui în Timişoara, “golanii” frumoşi de fraţi mai mari îl băgau în tot felul de boroboaţe. Odată l-au trimis pe micuţul Horia la magazinul orăşenesc să ceară produse… “Agamiţă, daţi-mi,vă rog (este extrem de politicos Horică al nostru) nişte agamiţă”. Râdea cu o poftă nebună când îşi amintea. Îi plăceau, sigur, om de teatru, toate nebuniile frumoase în care viaţa l-a aşezat (a jucat atât de magistral multe roluri în viaţă, chiar şi pe cel al eternului îndrăgostit de feminitate). Horia a fost şi este un om fericit. Măcar pentru că mulţi ascultatori, atunci când lucra la Vocea Americii, într-o Românie însetată de adevăr l-au iubit şi l-au crezut. Au crezut în el. El care spunea adevărul. În fine, cred că nu am aşteptat să îmi răspundă. Acum voi aştepta cu adevărat. Îi trimit mesajul pentru Gândacul de Colorado lui Horia. Forwardez mesajul, pe de altă parte, celei mai minunate prietene a noastre comune, Elena Iuga, care va adăuga: “Horică, răspunde-ne cât de repede. Te aşteptăm şi te iubim”.
