Doamna Angela Moldovan este un interlocutor cu totul şi cu totul special care ne-a impresionat atât pe mine cât şi pe Fuego. Întâlnirea noastră a avut loc marţi, 27 iulie 2010, la Constanţa, când ne-am întâlnit pentru a filma emisiunea “Familia Favorit”, pe care Paul Surugiu – Fuego, o prezintă în fiecare sâmbătă seara la televiziunea FAVORIT.
Astfel, cu această ocazie i-am luat un scurt interviu distinsei doamne Angela Moldovan, care nu şi-a ascuns vârsta, dimpotrivă era mândră că în luna septembrie va împlini 83 de ani.
Rodica Elena Lupu.: Unde aţi văzut lumina zilei distinsă doamnă, Angela Moldovan?
Angela Moldovan: Locul naşterii mele şi al părinţilor mei, de altfel, este la Chişinău. De acolo la numai un an, am plecat şi restul vieţii l-am petrecut în România. Am copilărit la Târgu-Mureş, apoi la Timişoara, la Suceava, am locuit la Alba Iulia, la Cluj şi sunt foarte multe locuri în care am trăit în România, până când m-am stabilit în Bucureşti.
R.E.L.: Aveţi copii?
A.M.: Nu şi asta ma doare cel mai tare. Am fost căsătorită cu un om minunat, care a fost actor, şi care în urmă cu trei ani s-a mutat acolo sus între stele, fie-i ţărâna uşoară!
R.E.L. Nu vreau să ne întristăm. Când aţi cântat pe scenă pentru prima oară?
A.M.: Primul rol interpretat de mine a fost cel de puişor de găină. Mama m-a îmbrăcat în hartie creponată galbenă şi mi-a făcut un cioc. Eram tare drăgălaşa. Apoi au urmat alte şi alte apariţii de-a lungul anilor în şcoală.
R.E.L.: Repertoriul dumneavoastră este compus din melodii aparţinând zonei Moldova.
A.M.: Da, este adevărat pentru că ai mei vorbeau o moldovenească superbă, chiar şi în Bucureşti unde au trăit mulţi ani. Şi un alt motiv este acela că repertoriul mei cuprinde cântece pe care, mai ales cele de la începutul activităţii mele musicale le-am învăţat de la mama şi de la bunica, pe care o vizitam în fiecare vacanţă de vară. Nu am uitat şi nu voi uita niciodată meleagurile moldoveneşti.
R.E.L.: Repertoriu dumneavoastră este bogat şi special. Care dintre cântecele pe care le interpretaţi credeţi că vă reprezintă mai bine?
A.M.: După ce am cântat prima oară „Mi-am făcut bundiţă nouă“, această a rămas aşa ca o carte de vizită. Cântecul acesta a plăcut foarte mult şi chiar dacă nu mai sunt o fetiţă care se întâlneşte cu iubitul la portiţă, îl mai cânt, pentru că oriunde am concert sau sunt invitată în emisiuni la radio sau la televiziune această melodie este solicitată de cei care iubesc cântecele mele, iar eu îl interpretez cu mare plăcere.
R.E.L.: Aţi vrut să deveniţi profesoară de limba română?
A.M.: Eu ţineam morţiş să fac Conservatorul, iar ai mei nu erau convinşi că prin muzică o să pot să mă şi întreţin, să am o pâine, cum spunea bietul tata. Nu cred că am vrut neapărat să fiu profesoară, dar a trebuit să fac filologia pentru că părinţii mei fiind refugiaţi din Basarabia, nu aveau mijloace să mă ţină la facultate. Erau şi timpurile mult mai grele decât acum. Mi-au dat voie să urmez Conservatorul, dar cu condiţia să fac şi o facultate „serioasă“, şi atunci am intrat la filologie. Le-am urmat amândouă şi facultatea de Litere şi Conservatorul. Am terminat cele două facultăţi şi vreau să ştii că a fost o perioadă foarte grea pentru mine.
R.E.L.: Ştiu că aţi debutat în Corul Operei din Cluj.
A.M.: Ai dreptate. La Conservator aveam profesori dirijori de la operă, care mă cunoşteau şi mi-au dat mici roluri. Şi uite aşa, am avut mai multe roluri. Înainte de a împlini un an de cor, s-a creat un loc de solistă la operă. Bineînţeles că m-am prezentat la concurs şi am devenit solistă la Opera din Cluj. Totul a durat patru ani, pentru că după acei ani minunaţi, în care deja aveam roluri mari şi devenisem un nume în Cluj, din motive familiale, a trebuit să mă mut la Bucureşti. Bineinţeles că aici nu am fost aşteptată cu braţele deschise. Unde m-am prezentat, au refuzat să mă primească iar la Operă, nici vorbă! Apoi, la Operetă, nici nu au vrut să mă asculte! Eram foarte supărată şi m-am prezentat la „Ciocârlia“, unde m-au primit şi am avut un salariu de trei ori mai mare decât la Cluj. În plus, pe atunci era Ordinul nr. 50, de care multă lume nici nu a auzit, adică prin acest ordin se acorda un supliment la salariu în alimente. M-am simţit foarte bine la „Ciocârlia“, unde am fost numită pe post de cântăreaţă de operă. Cu timpul însă numărul celor din ansamblu s-a redus, ansamblul s-a axat mai mult pe muzică populară şi a devenit unul dintre cele mai bune din ţară. Cu acest ansamblu am colindat lumea şi îi datorez foarte mult.
R.E.L.: Cum v-aţi construit acest repertoriu cu adevărat unic? Spun asta pentru că nu a interpretat nimeni melodiile dumneavoastră, nimeni nu va imitate de-a lungul timpului.
A.M.: La bunici, când mă duceam la ţară, se cânta peste tot. Cântam împreună cu verişorii mei oriunde eram şi la muncă şi la joacă. Să ştii că melodia cu care m-am lansat şi m-am făcut cunoscută a fost totuşi „La oglindă“. Această piesă de cor, prelucrată de Matei Popovici, se pare că este totuşi un cântec popular. Eu l-am învăţat de la bunica mea din Basarabia, care îl cânta mereu. Cum a ajuns dânsa să îl cânte, acolo, aproape de Nistru, într-un sat, unde nu era radio, televiziune, nu era nimic, habar nu am. De unde îl ştia oare? Pe atunci nu eram curioasă să întreb, dar mă întreb acum. Să-ţi spun draga mea despre repertoriul meu. Ei bine, acesta a fost făcut, în majoritate, din culegerile mele personale. Am fost ajutată de către o instituţie, care mi-a pus la dispoziţie o maşină, pentru că trebuiau cărate magnetofoanele alea grele. Erau aşa de grele că trebuia să le care doi oameni. Erau incomode, dar era bine că le aveam şi pe alea. În mod special am cules cântece din nordul Moldovei, Bucovina şi ceva mai jos, până pe la mijlocul Moldovei. Am foarte multe piese, dintre care pe unele îmi pare rău că nu am apucat să le imprim, din diferite motive.
R.E.L.: Aţi cântat în multe ţări?
A.M.: Am cântat în multe spectacole în afara ţării. În anul 1956 am stat în China luni de zile, mai întâi două luni, apoi s-a prelungit şederea mea acolo la patru luni şi aveam inclus în spectacol un cântec chinezesc. A fost un success deosebit. Si am mai fost pe urmă şi în alţi ani. Multe aş putea să-ţi povestesc despre China.
R.E.L.: Acum câteva zile m-am intors şi eu din China. Am urcat pe Zidul Chinezesc, am vizitat Palatul de Vară, Oraşul Interzis, Templul Raiului şi alte obiective.
A.M.: Dar raţă de Pekin ai mâncat?
R.E.L.: Da, am fost la renumitul restaurant din Beijing unde se prepară raţa. A fost delicioasă.
A.M. Ei, draga mea, eu am asistat la modul în care se preparau raţele în cuptor. După ce se curăţau se coseau în partea de jos ca să nu curgă şi se umpleau cu apă şi mirodenii, care fierbeau în timp ce ele se prăjeau în cuptor agăţate în nişte cuie. La masă se împlânta un dispozitiv exact în mijlocul pieptului şi raţa se desfăcea ca o floare. Avea un gust de nedescris.
R.E.L.: Nouă ne-a adus raţa friptă şi a tăiat carnea subţire de pe ea până la os, apoi au servit-o la masă pe platou de lemn.
A.M.: Sunt un popor harnic. Îmi plac chinezii. Dar să ştii că am fost şi în India, în Corea. Peste tot am fost primită foarte frumos.
R.E.L.: Cum erau întâlnirile cu românii?
A.M.: Acum despre românii noştri. Eram într-un orăşel din Texas, unde nu erau români, iar în pauză – eram pe scenă şi veniseră americani să ne vadă costumele – se formaseră două grupuri. Doi bărbaţi s-au observat de departe şi s-au salutat. Deci se cunoşteau. Apoi, s-au apropiat şi am auzit ce discutau: „Mă, tu eşti român, mă? Tu eşti vecinul meu şi nu mi-ai spus că eşti român?“ „Dar tu de ce nu mi-ai spus?“ „Apoi, dragul meu, ce bine că or venit românii ăştia aici – vorbeau ardeleneşte – că ne-or făcut să ne cunoaştem!“ Şi am văzut cum le curgeau lacrimile şi cum se îmbrăţişau. Abia atunci şi-au arătat identitatea spunându-şi: „Apăi, de amu’, după spectacolu’ ista, ne-om mândri că suntem români!“ Asta a fost de mult, nu ştiu acum cum se mai înţeleg romnii noştri pe acolo pe alte meleaguri.
R.E.L.: Cu colegii dumneavoastră vă mai întâlniţi?
A.M.: Cea mai bună prietenă a mea a fost şi este Maria Butaciu, un om deosebit. Adevărul este că locuim foarte aproape una de alta şi Măriuţa vine foarte des pe la mine.
R.E.L.: Vă mulţumesc pentru faptul că aţi acceptat să-mi răspundeţi la aceste întrebări. Sufletul să vă fie plin de bucurie, să măsuraţi timpul în clipe petrecute cu cei dragi şi să luaţi din fiecare zi o amintire!
A.M.. Oricând, cu mare placere, draga mea.