Cu romanul său, Cu dragoste despre un popor de cuci*, scriitoarea Irina Pavlovici, realizează o intrare în forță în peisajul literar actual, remarcându-se nu numai prin calitatea scriiturii sale, marcate de fluiditate și claritate, ci și prin tema abordată: viața românilor din străinătate, mai exact a celor din Paris. O temă arareori tratată, pe care o abordează cu curaj și pertinență.
Autoarea, stabilită la Paris încă din anii ‘90, dovedește o extraordinară acuitate a observației și ne prezintă situații și personaje credibile; unele detalii sunt profund tulburătoare, prin faptul că fac apel la experiențe încercate de mulți dintre noi, cei trăitori departe de țară; altele sunt o joacă, un joc cu clișeele culturale, o subtilă denunțare a lor. Autoarea face acest lucru cu umor și ironie, într-un un stil dezinvolt și un ritm alert, ce corespunde vieții trepidante din cosmopolitul Paris. În această mișcare browniană, în care naratoarea și, în același timp, personaj principal – o româncă imigrată în Franța – este în căutarea unui sens al vieții, majoritatea evenimentelor în care este antrenată sunt iritante, enervante sau chiar traumatizante.
Dar totul este descris cu un soi de haz de necaz. Descoperim astfel viața unei românce din Paris și a românilor din Franța, complicatele interacțiuni dintre membrii diasporei românești, relațiile adeseori dificile dintre români și localnici sau alte comunități etnice, cauzate de diferențele de cod cultural.
Descoperim viața profesională în cadrul unei firme multinaționale, petrecerile românești marcate de mâncăruri, vorbe, discuții și bârfe tipic românești; redescoperim prejudecățile, obiceiurile românilor din străinătate și din țară, precum și modurile complexe de relaționare în cadrul familiei lărgite, răsfirată prin lume, dar legată lăuntric.
Facem cunoștință cu grevele și transportul comun din Paris, cu viața asociativă a comunității românești, cu prietenii sau colegii naratoarei, precum și cu dilemele vieții sale de cuplu. Aceste mici ecosisteme nu se amestecă, ele coexistă – între ele există fricțiuni, iar personajul principal este forțat să treacă, de mai multe ori pe zi, dintr-un mediu în altul. Acest proces, repetat, nu poate să nu lase urme la nivel psihologic, fără a fi însă vorba de vreo inadaptare la contextul societății. Și totuși, spiritul romanului este unul pozitiv – avem deriziune și autoderiziune; rutina însăși capătă ceva palpitant fiindcă, de fapt, de fiecare dată, un detaliu face ca extenuanta rutină să nu fie identică întrutotul cu evenimentul echivalent din ziua anterioară. Alteori, o anodină întâmplare îi trezește naratoarei paralelisme cu situații și personaje din viața sa trecută, cea din România.
Aceste subtile alunecări în trecut sau acest trecut care se strecoară până în prezent constituie o temă recurentă, unul din motoarele tramei narative și a psihologiei personajului. Avem de-a face cu ceea ce naratoarea însăși califică drept nostalgii balcanice, ale căror obiecte, subiecte rămân, în pofida anilor de conviețuire, de neînțeles pentru soțul său olandez.
În acest roman, Irina Pavlovici creează un compendiu de observații am putea spune sociologice asupra diverselor grupuri sociale în cadrul cărora evoluează sau pe care le întâlnește tangențial și acumulează totodată o multitudine de reflecții – pertinente – asupra limbii, a limbajului, absolut demne de un sociolingvist.
* Roman apărut în 2013 la Editura Vremea (București); lansat, în prezența autoarei, la Paris, București și Bruxelles.
Daca doriti sa achizionati aceasta carte va rugam apasati pe linkul de mai jos
