Cerul este senin şi gol. Pământul e acoperit de zăpadă groasă. Red River este încă îngheţat deşi, azi, este echinoxul primăverii anului 2008. Vremea este moale şi peste zi, pentru câteva ore, ajunge la zero Celsius. Suntem în aşteptare. Privim cerul insistent.
Mai trec câteva zile şi răbdarea se apropie de punctul care se pierde. Trebuie să vină, fiindcă au apărut primele ochiuri de apă, ici colea. Sunt în văzduh, vin, le aud zborul. Sunt gâştele canadiene! Iată-le, zburând în formaţie, în acel V ancestral. Reîntoarcerea lor, aici în preeria canadiană, este un semn al primăverii ce aduce viaţă şi bucurie. Gâştele canadiene deschid marea paradă de primăvară a păsărilor migratoare. Vin din sud, rând pe rând, tot felul de zburătoare, mici şi mari, unele se opresc la noi, în preeria canadiană, altele zboară până peste cercul polar. Parada primăverii s-a deschis!
Mă pregătesc şi io de zbor. Dar, după Platon sunt animal bipes implume, adica un biped fără pene! Cum să pot zbura fără pene? Zbor artificial, cu avioane supersonice, fiindcă e adevărat, noi oamenii am rămas animale, dar ca evoluţie am devenit homo sapiens, homo faber! Deci şi zburăm, migrăm. Io, din mare nenorocire, migrez de unul singur, spre estul european, în România noastră. Sunt un călător bătrân şi solitar, am mai rămas ce-am fost: homo viator. Oamenii nu pot zbura decât din aeroporturi, care sunt construite la margini de oraşe. Aeroportul internaţional al oraşului în care, încă, locuiesc e în reconstrucţie se măreşte, traficul aviatic a crescut mult, e nevoie de încă un terminal, de încă o pistă de kilometri şi kilometri. Dar ceea ce este mai neplăcut decât aglomeraţia din aeroport este controlul antiterorist. Absolut necesar, absolut neplăcut. Fiecare călător este tratat ca un potenţial terorist. Fiecare călător acceptă acest tratament fizic şi tehnologic în desăvârşită supunere. Totul pentru siguranţa zborului.
În urmă cu câţiva ani, un canadian octogenar, veteran de război, călătorea împreună cu soţia lui de o viaţă, care a fost întrebată la controlul antiterorist, ce are de metal în poşetă. Bătrânul octogenar, glumind, a zis în locul soţiei: o bombă! Şi gluma asta la costat arestarea pe loc şi despărţirea de soţia sa pentru un timp! Opinia publică a protestat, s-a exagerat iraţional. E la modă. În aeroporturile lumii nu se ştie de glumă, nu se mai glumeşte ca pe timpuri. În aeroporturi şi avioane călătorii simt supravegherea continuă, suspicioasă ceea ce pricinuieşte un disconfort de călătorie.
Am trecut de controlul antiterorist, sunt în avion printre ceilalţi călatori cu feţe închise, ce vorbesc puţin şi în şoaptă, urmând instrucţiunile primite pe bandă magnetică. Iubind libertatea dată de Natură, în avion sufăr teribil de claustrofobie. Marile avioane supersonice de călători, construite şi amenajate doar pentru profit maxim, sunt mult mai mult decât submarinele şi închisorile cele mai claustrofobe spaţii pentru oameni, la care, în zilele noastre, s-a adăugat şi anxietatea agresiuni teroriste. Sunt unul, din cei şapte legaţi de scaun de pe un rând, din cele patruzeci de rânduri pline de legaţi de scaun cât are acest tub ermetic de plastic şi aluminium cu nişte ochiuri de geam doar cât o strachină, cu turbomotoare enorme agăţate de nişte aripi, fără pene, ce bălăngănesc în voia sorţii şi-a greutăţii.
Privesc prin strachina transparenta afară, şi pentru un moment invidiez păsările călătoare; ce diferenţa între zborul lor liber şi zborul nostru încarcerat. Ele nu au nici paşapoarte, nici control antiterorist, sunt libere, libere, supuse numai Naturii. Şi Brâncuşi a invidiat păsările, spunea că cele mai frumoase vise sunt cele în care zbori. Şi eu am avut asemenea vise, acum nu le mai am, am insomnii şi coşmaruri în schimb. Mă retrag în solitudinea mea şi-mi meditez disconfortul sufletesc în timpul celor zece mii de kilometri pe care trebuie să-i zbor.
Nu-i zbor direct, e în salturi dintr-un aeroport în altul. Toate aeroporturile sunt aglomerate de bipezi fără pene, urmăriţi prin zeci de camere de control, în timp ce ei se ghidează după săgeţi, săgeţi după săgeţi, ce îi duc în strunga controlului antiterorist. Aici, sunt feţe fără mimică cărora trebuie să le urmărească un deget înmănuşat ce le indică cum să se întoarcă, să-şi scoată centura sau pantofii, ce bagaj să deschidă pentru control, având ceva suspect în el. La urmă, ţinându-şi pantaloni îşi adună bagajul, bucuroşi că nu-s interogaţi pentru vreun ac cu gămălie, rătăcit de mult prin neseser, şi se îndepărtează cât mai repede ca de la poliţie, unde au fost frecaţi degeaba, confundaţi cu ceea ce nu sunt. Până la celălalt zbor sunt liber, se pot plimba printre mici buticuri, adevărate expoziţii cu vânzare, dar numai admirate de cei ce pierd timpul până ce le vine rândul să zboare. Sau se pot ospăta cu fast food la preţ ce întrece valoarea ambalajului şi a conţinutului de vreo zece ori, să se ştie că sunt pe un aeroport internaţional, unde o cafea ajunge la trei dolari. Trei dolari, care se împart astfel: celui care cultivă, îngrijeşte şi recoltează boabele de cafea îi revine trei cenţi din cei trei dolari !! Restul sunt ai intermediarilor, în jur de cinci, deci urmează să socotiţi ce se merită în societatea noastră de consum, liberă şi democrată; sa munceşti sau doar să intermediezi… orice…
Aeroportului torontan, recent, i s-a mai adăugat un terminal, al treilea sau al patrulea, care din toate punctele de vedere este o replică gigantică a vechiului babilon, un etalon al risipei ce niciodată nu va fi depăşit de arhitecţi şi constructori cu noţiuni minime de conservarea spaţiului, materialelor şi al energiilor, dar cu eficientă funcţionalitate. Şi în acest mega-babilon, cu mega-securitate, cu mega-pierde-timp, a prea multor angajaţi ce costă mulţi bani de pomană, se vorbesc toate limbile pământului ca în orice alt babilon de pe pământ. Şi câte şi mai câte…
Urc în alt tub de aluminiu şi plastic, bine înţesat cu scaune unul în altul, având de-a lungul două culoare înguste cât să te poţi strecura cu anevoie şi când te aşezi eşti sechestrat între două spătare înalte pe un şezut făcut pentru două fese atrofice. Da, dar mai este şi o tablă plianta, o mică iesle de furajare şi un ecran de televizor cât o carte poştală. Nu a rămas nici un loc gol, nu este nici unul nelegat, suntem instruiţi ce ni se poate întâmpla şi ce trebuie să facem în caz că în loc de aterizare normală, amerizăm. Interesant. Gata, plecam. Mai stăm, iar mai mergem iar mai stăm aşa vreo jumătate de oră până decolam în noaptea cerului. Zbor de nouă ore până la Viena. Am fost cuminţi ascultători, am fost furajaţi de două ori şi ni s-a dat trei filme proaste, unul mai prost ca celălalt. Obişnuiţi de acasă se înghit asemenea filme, plus reclamele lor, le acceptă şi-n avion. Cine vrea. Cine nu, nu are decât să închidă ochii şi-să facă filmul lui pe scoaţa occipitală sau să citească la o lumină chioară ca o lumânare din evul mediu. Oricum timpul nostru zboară încet, anevoios şi-n disconfort în timp ce tubul acesta vâjâie între atmosferă şi stratosferă cu aproape nouă sute de kilometri pe oră.
Se face o nouă zi pentru noi şi aterizăm cu bucuria descătuşării la Viena. Pentru următoarele trei ore nu voi mai fi dominat de claustrofobie, pauză de refacere parţială E primăvară verde aici. Nu am mai văzut iarbă verde de anul trecut, de la sfârşitul lui octombrie, când, într-o noapte a acoperit-o zăpada, pentru luni de zile. Şi aeroportul vienez este depăşit de traficul aviatic, aşa ca şi ei îşi construiesc un nou terminal. Nici nu se putea altfel la atâtea păsări zburătoare fără pene. Se spune că în fiecare clipă în jurul pământului sunt peste zece mii de avioane în zbor, ca nişte mari păsări-troiene ce duc în burta lor, cât mai înghesuiţi, bipezi fără pene. Zborurile amestecă oamenii continentelor, oamenii amestecaţi caută noi repere de comunicare şi manifestare, noi comportamente sociale, cât mai comune şi simple. Societatea umană se uniformizează, se globalizează, dispar etnii şi popoare, limbii şi culturi, tradiţii şi istorii. Ei, şi, vin alte timpuri, alte idei!
În aeroportul vienez, la restaurantul din rotunda centrala încă se fumează liber. Zâmbesc nostalgic, mi se pare o amintire a unei libertăţi apuse. Ştim că scurtează viaţa, câte nu o scurtează, şi nu facem atâta caz. Ştim că fumătorii dau un tribut din sănătatea lor pentru o deprindere dăunătoare, dar se simt bine, se simt încă liberi, acum, într-un fel. Noi, bipezii fără pene ai lumii, dăm tributuri pentru micile libertăţii pe care ni le oferim.
Cel de-al treilea zbor, ultima mie de kilometri din cele zece mii, este de la Viena la Cluj Napoca cu un taromel cu elicii. Dacă ar fi sa compar această micuţa pasare zburătoare, cu elicii în capătul unor motoare mititele ce scot fum, cu marile aripi cu reactoare ce ne-au trecut oceanul, ar fi diferenţa dintre un albatros şi o vrăbiuţă. Am zburat cu vrăbiuţa mai încet, o oră şi jumătate, şi nu am avut senzaţia de claustrofobie, fiindcă în jurul meu erau călători mult mai degajaţi, comunicativi, vorbeau râdeau deschis. Am trecut peste pusta ungară, am ajuns deasupra Apusenilor lui Avram Iancu şi am aterizat cu bine la Cluj. Cu bagaje cu tot.
Bine ai venit, române!
Bine te-am găsit, România!
