Mă uit la ştiri de pe Maidan şi-mi revine în minte filmul acelor zile incendiare de decembrie. De ce spune scenariu? O fi fost! Dar noi, „pionii” eram, totuşi imprevizibili, nu ne produceam decât la comanda propriei noastre conştiinţe. Libertatea, probabil iluzorie, era, indiscutabil.
Sosise vacanţa de Crăciun şi normal ar fi fost să ne aciuăm pe la casele noastre părinteşti, aşa cum făcusem şi în anii anteriori. Dar ne călărea un drăcuşor care ne ademenea să rămânem în capitală. Se simţea, literalmente, în aer, că se pregăteşte ceva nou. Eram electrizaţi.
Au urmat protestele studenţeşti, efervescenţa unui nou început, speranţele şi dezamăgirile. Din nou ni se spulberau idealurile, dar măcar de data asta merita efortul răsturnării complete a ordinii fireşti: eram liberi. O groază de chipuri şi de specimene noi se perindau cu viteză ameţitoare prin vieţile noastre zdruncinate, în care nimic nu mai era cum a fost. Nici programa de la facultate, nici profesorii dezirabili şi cu atât mai puţin cei compromişi.
Se perimase până şi ideea noastră despre perspective. Presupusul nostru viitor, care prevedea absolvirea, repartiţia, familia etc. ţinea acum de domeniul trecutului. Şi nimeni n–avea nimic împotrivă. Asaltaţi din toate direcţiile de „revoluţionari” dubioşi ne sprijineam unii de alţii, o mână de prieteni. Liantul dintre noi era perfect!
În debandada generală apăreau zilnic publicaţii proaspete, pe care noi le citeam cu aviditate. Răsăreau partide prin toate colţurile, unele înfiinţate de oportunişti ingenioşi care adunau cele două sute cincizeci de semnături necesare, doar pentru a pune mâna pe fondurile acordate ca sprijin la înfiinţare. Îmi amintesc că apăruse un „Partid al Popeştilor” care, aşa cum îi arată numele, conta pe un efectiv mai mult decât numeros.
În Ardeal, pe alocuri, a supravieţuit o neîncredere stranie, incorectă din toate punctele de vedere, mai ales din cel politic şi moral. Când un nume se termină în „escu” sau „ici”, se ciulesc urechile şi, măcar pentru început, se practică băgarea de seamă. Până şi tata ˗ omul cel mai tolerant de pe planetă ˗ avea ticul ăsta circumspect, deşi se contarzicea singur, avându-l ca prieten cel mai bun pe un tip cu numele de Popescu. Dar noul Preşedinte al României avea numele de Iliescu iar mulţi îl alintau cu Ilici…
Printre toate rateurile pe care de bună seamă că le-a dat, şi care cu siguranţă nu de la numele de familie i s-au tras, gafe pe care cu generozitate i le-am uitat între timp, mi-a rămas întipărită o replică oarecare, în doi peri, de o ironie involuntară: „România are un singur vecin bun: Marea Neagră”. Acuma depinde cum interpretăm…
Momentan arde iarăşi peste o graniţă, alta la rând; şi nu e cea cu marea. Dar parcă poţi să ştii? Se zvoneşte că în adâncurile ei s-ar găsi bogăţii. Iar importanţa strategică a mării noastre e cunoscută oricărui copil care învaţă să silabiseacă prescurtarea pentru Pactul Nordatlantic.
Ce n-a reuşit totalitarimul să facă cu noi în prima jumătate a vieţii, am făcut noi de bunăvoie după aceea, luând fiecare altă cale, dezbinându-ne nesiliţi de nimeni. Mai târziu, setea noastră de depărtări a dobândit şi un nume: libertate greşit înţeleasă. În virtutea cărui drept să ne permitem atunci acum să dăm sfaturi vecinilor disperaţi?
Eram sătuli de demagogi şi ocoleam politica. În schimb, abia aşteptam să experimentăm pe propria piele binefacerile economice ale capitalismului, pornind bineînţeles de la premiza libertăţii absolute.
În Transilvania eram obişnuiţi cu conceptul de… transhumanţă. Multiplele naţiuni cu care convieţuisem nu exagerau patriotismul sub aspect geografic; se vehicula conceptul că eşti ceea ce eşti în suflet, nu pe adresa din buletin. Refrenul „uteciştii de azi, refegiştii de mâine” nu avea conotaţii de dezertare…
„Am furnici pe toată talpa,/ Frige podeaua ca un bec,/ Asta-nseamnă că e timpul/ Să-mi pun pantofii să plec”, cânta Alexandru Andrieş prin cluburile studenţilor de la arhitectură. Iar Sergiu Ţoiu îi ţinea isonul pe la spectacolele cu public restrâns de la Teatrul Mic, intonând versuri de Marin Sorescu: „La o adică, la două adici,/ De ce sunt atâtea furnici?/ Ce dacă-s mici, ce dacă-s mici?” (…) „E musai, nene, să te furnici”. Pe noi toţi pusese stăpânire acel „sentiment plenar,/ din ce în ce mai rar, / când ies iar pe balcon/ şi cred că-s avion”, vorba sorescianului. Venisea vremea să… furnicăm.
Şi ce spunea o tânără din Ucraina, ieri pe Maidan? Că e gata să moară, pentru că în condiţiile actuale nu merită trăit. Şi că dacă ar supravieţui, dar nu s-ar schimba situaţia, ar fi nevoită se plece din ţară. Trist.
Opţiunile personale nu se suprapun peste cele naţionale. Când o fac, e un mare noroc şi o supremă binecuvântare. Dar se mai întâmplă. Şi zilnic ne uităm la ştiri.
