cuvintele sunt prezenţa gândurilor mele aşa cum le vreau dar şi aşa cum mă vor ele
Îmi plac dezordinea, haosul, gândurile care zboară aiurea… ediţiile princeps, paginile lipsă şi ideiile rămase nedescoperite. Toate astea trebuie însă să implice opusul; numai aşa mă pot bucura de ele, numai aşa pot deveni cu adevărat conştientă de ele, numai aşa pot face diferenţa. Dezordinea şi haosul trebuie să presupună ordinea, gândurile care zboară ar trebui să se bazeze pe unele statornice, paginile lipsă ar trebui regăsite în ediţiile noi.
În România haosul nu avea cum să-şi cunoască opusul, nu pentru mine.
Haos însemna un pesimism continuu, de nestăpânit, malformat; haos era drumul de la cămin la bibliotecă sau sala de lectură, privirea prietenilor, comportamentul lor, felul în care nu-şi găseau motivaţie să se trezească dimineaţa.
La început a fost bine: la optsprezece ani nesiguranţa e o provocare; în timp, gândurile şi sentimentele au devenit mutanţi; aveam nevoie să privesc totul din afară, să conţtientizez ceea ce se întâmplă; deşi îmi plăcea, era deja prea mult. Aveam nevoie de altceva, de… America; aveam nevoie să mă simt în siguranţă, eu şi gândurile mele haotice. Poate sună ego-ist sau ego-centrist, dar cui îi mai pasă? Acum sunt aici; haosul de acasă e departe; a rămas cel din mine, cel din mintea mea. Ordinea socială de aici mă ajută să-l stăpânesc şi să-l exploatez, să mi-l aproprii în acelaşi timp. Gândurilor, oricât de dispersate ar fi, aici le găsesc un liant: ca într-o zi, când tot ceea ce e acum va primi o altă interpretare, mă voi întoarce acasă. …Pentru că, nu-i aşa, totul e relativ.
