George Petrovai
ILUMINĂRI PERENE
George PETROVAI
ILUMINĂRI PERENE
Editura Valea Verde
2024
Design copertă: Aska Grafika
Tipar: Aska Grafika, Sighetu Marmației
| Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României PETROVAI, GEORGE
Iluminări perene / George Petrovai. – Sighetu Marmaţiei: Valea Verde, 2024 ISBN 978-606-8834-64-1 821.135.1 |
Editor: Ion Mariș
Editura Valea Verde
str. Șugău nr. 75
435500 Sighetu Marmației
tel./fax: 0262 330 602
e-mail: editura_valeaverde@yahoo.com
© Editura Valea Verde 2024
Dedic această carte domnului Irimie Lenghel, distins medic și intelectual.
5
Partea I
(Poemele peregrinării)
6
8 Martie
(Ziua Femeii de pretutindeni)
Iubită mamă, soață, soră și fiică, simt trebuința să vă spun
– de ziua dedicată vouă
pe al Pământului rotund –
cât sunteți pentru toți ceilalți (masculi la diferite vârste)
de importante orișicând,
între născare și mormânt:
Părinților bolnavi,
bărbaților placizi
și pruncilor prea corcoliți,
ce-adesea jertfa v-o plătesc
cu ifose de dictatori stupizi, mult prea grăbiți, când au crescut, să dea măcar niște fărâme
din ceea ce-au primit mereu la sărbători mari anuale,
zile de nașteri și de nume,
ori la atâtea vechi cutume.
E drept, mai sunt și dintre-aceia care respectă impecabil forma
(flori, zâmbete, felicitări, cadouri),
7
nu că-mboldiți ar fi de sfinte doruri, ci fiindcă asta este azi cutuma.
Dar voi, iubitelor, uitați
că-n așteptări sunteți trădate și, c-un curaj fără egal,
iertați ce pare peste poate.
De-aceea zic că, astăzi, când mor mulți nevinovați,
voi, dragelor sărbătorite,
Preabunului să vă rugați,
ca hoardele invadatoare
să se retragă-n a lor țară,
iar viața să revină-n matcă, precum era odinioară.
Căci e știut că rugăciunea
din inimi calde izvorâtă,
sporește partea pozitivă
a energiei infinită
în care viețuim cu toții,
astfel că partea negativă
– din universul energetic – nu poate fi deplin activă,
8
încât chiar oamenii-ndrăciți cu gânduri bune-s infuzați
și semenii, pe nesimțite,
sunt în final total schimbați.
Cum nu vreau s-o lungesc mai mult, deși atâtea am de spus,
urez Femeii zi senină
și cred că-i pentru azi de-ajuns!
9
Se duc poeții, se tot duc…
(spre neuitarea lui Valer Sabău și Ion Burnar)
Se duc poeții și nu știm
de-ajung în vreun lăcaș de sticlă;
dar știm că în județ și-n țară
fără de ei e-un spor de pâclă.
Căci poezia alta nu-i
– ca muzică a slovelor –
decât nectarul stors cu trudă
din fandoseala muzelor,
care pe urmă-i picurat
în inimi de alean robite,
ca omul mai uman să fie
prin zbor spre zări nemărginite…
Te-ai dus, Valer, luând mărgeaua
din zestrea șarpelui cu pene,
ca Ionu’ Împăratului
netimpul să și-l bucure alene.
Acuma c-amândoi sunteți
pe plaiurile veșniciei,
unde precis vă delectați
cu-ndivinarea poeziei,
10
cuvine-se să nu-i uitați
pe-amicii încă în viață – ba inspirându-i peste fire, ba dându-le în somn povață.
Pentru că noi, rămașii, știm ce voi, plecații, știți mai bine – pe rând de-aicea toți ne ducem în lumea umbrelor depline,
de unde doar Mântuitorul a revenit la ființare
și unde nimenea nu duce nimic din fizica sforțare,
ci va rămâne printre vii cu zestrea sa spirituală, dovadă cum că n-a trăit degeaba-ntr-o lume nasoală.
De-aceea cred c-ar trebui să facem tot ce ni-i permis, ca întâlnirea netrupească să fie un regal de vis.
11
Magii Orientului
Cu două mii de ani în urmă, când Pruncu-n iesle se năștea, ca lumii, de păcat strivită, un sens izbăvitor să-i dea
prin pilde, sfaturi și minuni, efort dumnezeiesc prin care crezul iubirii s-a-ndesit
după a Lui crucificare,
trei magi, de-o stea călăuziți, sosesc la locul preasfințit și cu respect, tustrei se-nchină divinului Crai prevestit.
Cei trei, tradiția ne spune, erau Melkon, Gaspar și Baltazar, cu toții regi: persan, hindus și al Arabiei cezar.
Fiind vestiți că S-a născut un rege îndumnezeit,
fără egal în omenire
prin țelu-n ceruri stabilit,
12
orientalii s-au grăbit
închinătorii primi să fie, și pe Copil L-au onorat
cu aur, smirnă și tămâie.
Apoi, după un scurt popas, spre casă ei pornesc în bandă, dar nu pe drumul de sosire, ca pe Irod să nu-l mai vadă…
Urmează fuga în Egipt
și alte fapte-nălțătoare, până Mesia Și-a-nceput lucrarea transfiguratoare,
ce crez universal devine în câțiva ani de predicare, îndeosebi după-nvierea-I – miracol greu de-ndivinare.
Iar umiliții și săracii,
veacuri la rând L-au proslăvit, știind ce cere tuturor:
„Iubiți-vă cum v-am iubit!” Iubind și-având în față pilda-I,
13
se-mbogățea viața lor:
Aveau speranța răsplătirii pentru un crez stăruitor!
Unde mai punem c-omenirea, prin creștinism a progresat, deși istoria e plină
de-un dogmatism înverșunat,
care cu ură se hrănește
în forme tot mai monstruoase – întemnițări, arderi pe rug și lungi războaie păguboase.
De pildă, arta și gândirea cunosc o stare colosală
cu-acumulările în spirit
din epoca medievală,
concretizate în zidiri
(biserici, mănăstiri, palate), picturi, sculpturi, concepții noi și scrieri foarte inspirate…
Dar iată c-astăzi creștinismul, nu doar că-n Vest este-n regres, ci-i tot mai des înlocuit
14
cu-al satanismului eres:
Împerecheri sodomizate, familii fără conținut,
ba chiar lăcașurile-n care Satana-și ia al său tribut!
Crăciunul pentru alde ăștia, cu-a sacrului gamă bogată (colinde, magi și Viflaim), acum mai mult ca altădată
este acea modalitate
de-a da și de-a primi cadouri – o sărbătoare pur carnală, în suflete fără ecouri.
Azi lumea-i mult mai găunoasă ca-n urmă cu milenii două, când regi păgâni Îl preamăreau pe Cel ce-nseamnă Legea nouă.
De-ar fi Mesia să se nască din nou pe sfera în ruine, câți regi și președinți creștini L-ar onora cum se cuvine?!
15
Crucificarea Lui și-a noastră
În Noul Testament e scris
– cu-a slovei preadivină rouă – c-al omului Mântuitor
în urmă cu milenii două,
a fost pe cruce răstignit
prin rabinească-nverșunare (proces politic mai degrabă, decât iudaică ardoare),
nu că – direct sau indirect – era de-anume cevá vinovat (Pilat, spălându-se pe mâini, spunea că-I fără de păcat),
ci doar că-n lumea neluminii – de farisei ocârmuită –
Omul perfect era urât
și moartea-I trebuia grăbită.
La fel cum crede Dostoievski, în Marele Inchizitor,
că Mesia ar fi tratat
la revenirea-n viitor,
16
când ar strica orânduiala
de secole statornicită
în creștinescul malaxor,
și-ar fi iar victimă-njosită…
În cartea care-nfățișează
a lui Mesia revenire,
crucificării-ntre tâlhari
i-am dat această tâlcuire:
„Iar El, pe-o vipie cumplită și de insecte asaltat,
simți un plus de canonire când fu de Hestas provocat:
– De ești Hristos, ne-o dovedește prin fapte, nu doar prin cuvinte – coboară de pe cruce-acum și fă-ne slobozi ca-nainte!
Dar Dismas, celălalt tâlhar, l-a dojenit pe-al lui fârtate: – De ce te plângi? Suntem aici pentru-ale noastre rele fapte,
alături de-un nevinovat.
17
Și agrăind către Iisus:
– De mine, Doamne, -adu-Ți aminte în sfântul Tău regat de sus!
Cu bucurie i-a răspuns
Cel însetat de omenie:
– Cu-adevărat, de azi cu Mine vei fi în rai pentru vecie”…
Mă rog, pe-atunci unii tâlhari erau amarnic pedepsiți,
ca ceilalți muritori, din teamă, să nu fie de răi smintiți.
Pe când acuma, tâlhăria
nu doar că-i „artă” planetară (cei mici șutesc câte ceva,
baștanii fură-ntreaga țară),
dar sunt închiși doar câțiva ani după o lungă tevatură
și nimeni (la români, de pildă) nu-i intrigat de furătură
în sensul confiscării ei.
Așa că hoțul liberat,
cu tifla dă celor onești
18
pentru că el „s-a descurcat”
(cică, de hoțul nu e prins, se cheamă că-i un om cinstit!), ba chiar parlamentar devine cu banii ce i-a „rostuit”.
Apoi, că hoții actuali
de Dismas s-au cam săturat, căci creștinismul neputernic este la țanc crucificat.
19
În lumea umbrelor…
Că viața-i clipă și ea, clipa, e doar fiorul veșniciei,
tot omul va-nvăța pe viu
când se va zbate-n plasa josniciei
și când profundul o să-i spună că umbră printre umbre este, că gol în lume a venit
și-așa pleca-va fără veste
(fie bogat și preaputernic, fie sărac și oropsit)
în lumea umbrelor eterne, acel regat altfel croit,
unde – ne spune Cartea sfântă – egalitatea-i garantată
și fericirea nesfârșită
după suprema Judecată.
Căci trei instanțe, necurmat cu ochii sunt pe omul-umbră, cât este viu și după ce
este luat de moartea sumbră:
20
prima din ele-i cea terestră (o făcătură ordinară),
prin care dreptul e sluțit, ca strâmbul nestricat să pară;
a doua este conștiința, acea minune ce-o primește la naștere tot individul și care net îl osebește
pe om de necuvântătoare (la fel ca graiul și gândirea), dar mulți de ea se leapădă ca de-o cumplită piază rea;
în fine, după moarte vine acea perfectă judecare, unde eroarea e exclusă și nu sunt șanse de-apelare,
căci sufletul va da socoată de ce-a făcut umbra în viață – un test impus de Creator pentru oricare mogâldeață…
De-aceea nu e de glumit cu pregătirea pentru moarte,
21
de-a cărei existență oarbă numai bimanul are parte,
precum susține însuși Hegel în expozeul lui baban:
Întregul viu e-nsuflețit,
dar existentu-i doar uman!
Desigur, astăzi totul merge spre hedonism și necredință, omul labil fiind tentat
de-a clipei scurtă biruință.
Ba și mai grav, se dă crezare că Dumnezeu a decedat
(unii atei și dezaxați
în Nietzsche cred și-al lui rahat),
astfel că pentru alde ăștia, totu-i permis în globalism – traiul de veacuri pervertit
și-ntruna lovituri în creștinism!
Iată de ce e necesar
să biruim aceste rele
cum spune Marcu: „Cred, Părinte, ajută necredinței mele!”
22
Noul an cu multe hibe
Și iată-ne de-acum intrați
în noul an al vieții noastre – un an grăbit s-arate sensu-i prin foarte consistente mostre,
mai înainte de-ntrupare:
Pământul tot mai poluat,
războiul ruso-ucrainean
și-al lumii rost amanetat!
Unde mai punem alte rele,
precum prostirea planetară cu droguri, sodomii și crezul c-averea-i pentru om plenară…
Dar ne-am deprins să-i spunem nou și-l vrem altfel ca cel trecut, deși diferă de ce-a fost
numai ca bornă-n Timpul mut;
o bornă vagă, efemeră
în scurgerea fără sfârșit,
unde istoria-i fărâmă
dintr-un atroce infinit.
23
Cu toate astea, doar în Timp omul cunoaște împlinirea, căci viața scurtă îl obligă să cate-n clipă nemurirea,
ce-i pentru unii bogăție, putere, fală sau plăcere, iar pentru alții bucuria de-a dobândi prin dăruire.
De-aceea cred că urătura „An nou cu multă fericire” e un abuz, de-ndată ce viața-i o nenorocire
pentru cei mulți și oropsiți. Desigur, nu la întâmplare, ci-i programat de globaliști să fie-n lume disperare,
întreținută și mărită
de sculele naționale,
prin făcături supranumite „politici perfecționale”.
În fond, niște sinistre jeguri
24
ale sforarilor oculți,
ce-n mare grabă-s aplicate de-aleșii ticăloși și sluți.
Îndeosebi la noi în țară, unde e totul de vânzare ca-n orice stat colonial, nevolnică-i vechea urare
cu fericirea-n noul an. Întâi că fericirea-n sine e-un ideal la care tindem (la noi nici asta nu mai ține!);
apoi că ne-am „specializat” ba-n tropotul pe loc, cu zel, fapt pentru care anul nou e bun când vechiul e la fel,
ba că românul tâlhărit
mereu ca racul dă-napoi, așa cum spune Eminescu în Doina sa cu vers arzoi…
Asta fiind starea de lucruri în România ciuruită,
să nu ne facem, dar, iluzii
25
că nația-i numai de Timp urnită,
când guvernanții se prefac că dau ce mintea nu-i ajută, căci trag de zor la turta lor spuza din țara revolută.
Cum altfel se explică faptul că-n România cu de toate (petrol, păduri, pământ mănos) e sărăcie peste poate
în milioane de familii
și doar o mână de ciocoi o duc ca-n sânul lui Avraam, deși-s taman ca niște boi?!
În plus, de fisc nu-s căutați și nimănui nu dau socoată, pentru că-s statul paralel și vrerea lor e lege-ndată.
Dar nu e cazul să ne mire această stare deocheată,
știut fiind că-ntreaga lume e tot mai imbecilizată.
26
De lucru-acesta ne convinge efectul Flynn și alte teste,
ce dovedesc negru pe alb
că istețimea-i de poveste:
Cândva cu media o sută,
azi nici jumate ea nu are
și tot coboară pretutindeni –
intens proces de degradare!
E drept, mai sunt în lumea asta ființe supraînzestrate,
„ciori albe” printre retardați
și de aleși greu suportate,
precum în România stoarsă
de vlaga fizico-mentală,
unde gândirea-i neglijată
sau chiar trimisă la popreală.
27
An nou
An nou, an nou,
bine ai venit!
Vei fi oare unul bun pentru umilit?
Că de mult te-așteaptă cu speranța vie,
ca să-l lecuiești
de melancolie,
dăruindu-i dor de viață și de-nțelepciune, într-o lume-n care s-aibă fiecare
după fapte plată,
cum a fost odată;
nu prin sforării,
falsuri și hoții
cum se-ntâmplă-acuma pe plai mioritic,
unde necinstitul,
chiar nelegiuitul
este ridicat
de-un fârtat mășcat ( nalt la stat
și mic la sfat),
care tot așa
28
a ajuns peltea
prin ștăbească vrere zisă plagiere.
Căci la noi cutuma spune răspicat: Hoțul negăbjit
este promovat!
29
Dar unde-i iarna de-altădată?
Nimic din ce știam că-i parte dintr-un întreg desăvârșit,
nu este și n-o să mai fie
cum Tatăl totul l-a gândit,
ca armonie și răsfăț
pentru un viu de El făcut
și dăruit cu însușiri
după al speciei statut:
Nu-i vremea cum a fost cândva, mai înainte de-ntinare
(cu anotimpuri neostile
în „granițele” lor solare),
și nu-i nici omul cum era
în epoca premașinistă –
ființă simplă, înfrățită
cu o natură pacifistă.
În goana după efemer
(putere, bani, faimă, plăcere), omul modern devine fiară
să aibă-un trai ce-n fond e fiere.
30
Nici nu-i posibil altminteri, când el își sparge-al său cămin – planeta tot mai poluată
și viața celor mulți un chin!
Fiind politica o plagă
și educația la fel,
nu-i de mirare că cei mici în viață n-au înaltul țel,
pe care bunii și străbunii l-au urmărit la vremea lor: Nu doar să fie schimbul vrednic pentru familii, țară și popor,
dar și să soarbă frumusețea tradițiilor seculare
prin jocuri potrivite vârstei și-atâtea perle populare.
De pildă, dacă altădată
copiii savurau din plin
deliciul iernilor bogate
în nea și zbenguit deplin, fapt dătător de sănătate
31
și sprinteneală în gândire, azi tineretul e blazat
și nul aproape în simțire
(nici urmă de patriotism
sau jertfă pentr-un ideal), căci spre mașini și trai ușor se-ndreaptă țelul său banal.
Neînțelept, însă abil
la voiajat pe internet,
de școală are trebuință
doar pentru-acel jenant sinet
(licență sau chiar doctorat), cu care-apoi – cum moda este – ori fi-va bugetar cu ștaif, ori ștab politic de poveste,
precum atâți postdecembriști, descurcăreți și necinstiți, ce sforile le trag cu zel
spre-al lor folos de fățăriți.
Așa se face c-alde ăștia
au o gândire răhățoasă –
se plâng că vremea s-a schimbat,
32
dar iarna-și țin copiii-n casă
să butoneze necurmat
pe telefoane sau tablete,
convinși că fac genii din ei sau cel puțin niște vedete.
Apoi îi urcă în mașină
și ies cu toții la „plimbare”, unde micuții stau cuminți doar de-s pe net fără-ncetare.
Iar când se-ntâmplă să mai ningă (desigur, nu ca altădată), ei nu simt bucuria iernii
într-o gălăgioasă ceată,
ci stau cu ochii pironiți
pe monitoare și ecrane,
pentru că lumea virtuală
e vidul fără de șicane.
Pe urmă, ca divertisment, părinții-i duc peste hotare, unde zăpada e de soi
la trupul fin și la culoare…
33
Balada marilor neghiobi
Nicicând n-a fost în omenire acea firească rânduială
(cu oameni înțelepți în frunte și neoneștii la popreală),
ci – ca o dreaptă ispășire a izgonitului din rai –
mereu neghiobii băgăreți văzutu-s-au pe marii cai
ai unei jalnice istorii,
în care toate-s paradite – morala-i tot mai rău văzută de mințile înțelenite
în pur regat material,
cum pragmatiștii recomandă și legile statornicesc
pentru o lume-n debandadă…
Desigur, activiști-clănțăi cu hâdul rol de trepăduși, au fost destui, sunt și vor fi printre cei mulți cu pluta duși
34
(precum ai noști ștefangheorghii de până la decembriadă), ce au ca scop ideologic
să facă nația să vadă
nu faptul perceput de ei
și dureros pân’ la revoltă, ci-așa cum vor cârmacii hoți o „democratică” recoltă:
Cu cetățeni robotizați
(„Capul plecat nu e tăiat”) sau, cel puțin, cu-aceia care în sinea lor s-au resemnat!
Căci astăzi omu-i tot mai mic în miliardele de semeni,
iar națiunile sărace
pe plan extern sunt lor asemeni.
Tocmai de-aceea globalismul să ne-ntrebăm subtil ne-ndeamnă: „Între atâția pământeni,
unde sunt oamenii de seamă?!…” Dar nu aceia răsplătiți
35
– pentru minciună sau trădare – cu lefuri, funcții și distincții ce-aruncă țara-n disperare
(vezi luxul ștabilor eterni și-al javrelor pensionate, care-ncasează de la stat venituri ultradeocheate
și nimeni din această țară nu îndrăznește să-i înfrunte, fiindcă-s statul paralel
cu rol ocult-sforar de frunte),
ci-acei bărbați fără prihană și doldora de-nțelepciune, cu care zilnic viețuim
în palidă comuniune
și care-n toată lumea asta (de globaliști interschimbată), rămân modele pentru tineri și pentru mintea nestricată.
Numai c-aceste minți de soi a națiilor delabrate
prin bani, șantaj și sodomii,
36
nu doar că sunt de ștabi „uitate”
(că de, inculții nu admit
umbriți să fie de isteți!),
dar unele chiar au ajuns
în găștile de nătăfleți
(consilii, parlament, guvern), de unde-nlăturate-au fost pentru gândirea neconformă cu al politicilor rost,
sau au plecat în mare grabă, scârbite de ipocrizie,
ce una țării îi promite
și alta face-n gubernie.
Avem exemplul la-ndemână cu România „democrată”: În trei decenii și ceva
de „fierbere” organizată
întru deplina-ndepărtare de bolșevismul strivitor
(cu Iliescu călăuză
și-al său marxism „luminător”),
37
iată-ne-acuma într-o stare mult mai precară ca-nainte – cu milioane de plecați spre alte zări și lărgăminte;
cu peste-o sută miliarde de euro împrumutați
și-ntreaga țară oferită străinilor globalizați
(încât a devenit model de colonie modernistă); cu școala pusă la pământ, o cercetare fantezistă
și cu reforme ce-și propun să fac-o turmă din popor prin manuale imbecile și-un an școlar însăilitor;
cu tot mai mulți analfabeți din cei numiți funcționali, ce diplome își rostuiesc ca să devină mari penali;
cu plagiate fără număr, ai căror profitori infecți
38
sunt fie premieri inculți, fie-n Cacademie fleți;
în fine, cu mentalitatea
de cetățean universal,
a cărui țară este-acolo
unde bănește e pe val.
Dar iarăși spun că toate astea sunt pentru nația română (popor creștin și milenar) o încercare preadivină,
așa cum altădat-a fost
de trei imperii urgisit –
tustrele-s azi doar amintire, iar românismul s-a-ntărit!
La fel și-acuma, globalismul ființa n-o să ne-o clintească prin mijloce ce ilustrează esența lui satanicească.
Din contră, s-ar putea-n curând ca să clacheze globalismul și ca românii-nstrăinați
să-și ostoiască nostalgismul
39
– prin revenirea-n țara-mamă – cu-a dorului sevă curată, superbă hrană pentru suflet ce-i de Hașdeu astfel redată:
„Fie pâinea cât de rea,
tot mai dulce mi se pare când o știu din țara mea”.
40
Imnul soarelui
Între atâtea străluciri
de care-i Cosmosu-nțesat
(planete, stele, galaxii),
multe din ele uriașe
și mai bătrâne decât vremea atotputernică pe Terra noastră, doar tu, o, soare, ești divin pentru viața planetară
(nedeslușită de savanți
și singulară în eter)
cu-a ta căldură și lumină,
ce le reverși în mod egal
și c-o precizie deplină
(și peste buni, și peste răi), ca lanțul trofic al vieții
mereu să fie-nvingător,
chiar dacă inșii actuali
(că-s mai cu moț sau doar de rând), prin poluare mașinistă
și prin excese belicoase
pun viului demonic gând,
ce-ndată sau după un timp
se-ntorc năprasnic înspre ei cu suferințe tenebroase.
41
Căci ăsta-i marele secret al facerii nelimitate:
Văzutele și nevăzutele
sunt într-un Tot armonic parte!
De-aceea, nu cred că-i cuminte s-atribuim lumii o vârstă (cică vreo două miliarde), când Universul, spun „experții”, printr-o explozie apare
(din câte știm, explozia
e la cuțite cu-armonia!)
și – necuprins în timp și spațiu – el „fuge” fără încetare.
Privind la ceea ce se-ntâmplă în „colțul” nost de Univers, cu stele care-mbătrânesc și-apoi se sting pe firmament, e logic să ne-nchipuim
că soarele, stea mijlocie, cândva va fi doar ornament și în final n-o să mai fie. Dar nimeni dintre noi nu știe când astrul zilei va muri (unii vorbesc de milioane,
42
alții că ani mai mulți vor fi) și nici cum Terra o s-arate după acest impact astral: Un soare nou va răsări
pentru sistemul arondat
și viul va fi resetat,
ori toate-atunci vor fi schimbate dup-al Scripturii legământ, că-n urma Marii Judecăți va fi cer nou și nou pământ?…
În paranteză fie spus,
din cele două variante
(una umano-aparentă,
alta divino-consistentă),
eu cred că omul înțelept
va ști s-aleagă justa cale ce-i girul nemuririi sale.
Din imnul astrului divin, nu pot acele crezuri să omit ce fac din amerindieni
închinători la soarele iubit, la fel cum antice popoare (perși, greci, hinduși și egipteni) pe soare l-au zeificat
și i-au dat maximă onoare.
43
De pildă, Ra la egipteni întâiul între zei era
și preoții spuneau așa
despre a lui transfigurare: „De nimeni nenăscut vreodată, pe cer te naști din tine-ndată”…
Socrate n-a crezut nicicât în droaia zeilor grecești, ci-ntreaga viață s-a rugat la astrul sferelor cerești.
Chiar împăratul Constantin, deși și-a creștinat supușii din rațiuni politicești,
el însuși a rămas păgân
(închinător pios la soare), pân-a căzut bolnav la pat și-atunci de-abia s-a creștinat.
În fine, în a mea pruncie sintagma era „Sfântul Soare”, și-n case, sate și cătune, unde necrezul spor nu are, cred că și-acuma se mai spune că „Sfântul Soare-i bucurie”.
44
Balada acefalilor
Voi, ce din coate dați de zor și trăncăniți fără-ncetare,
doar ca să vă-nfruptați mereu din a poporului sudoare
(cu vile, târfe și mașini
ca-n țările superbogate,
iar celor mulți le azvârliți
firimiturile votate),
aflați că știm ce hram purtați în țara asta răstignită
de clica voastră ordinară
și tâlhărește-ncumetrită:
Sunteți cu toții politruci
și trădători coalizați
(dreptiști, stângiști, centriști incerți sau de-ăia policolorați),
dovadă că-n decenii trei,
din nedatori și cu creanțe
azi am ajuns datori vânduți și cu economia zdrențe,
45
în plus cu multe milioane de cetățeni înstrăinați,
iar pentru cei rămași acasă un trai de subcolonizați;
sunteți o gașcă imbecilă de detestabili paraziți,
căci pentru voi există bani ca leafa să v-o tot măriți
(spunând că politrucii vestici au lefuri mult mai consistente), dar n-aveți bani de investiții și pentru masele inerte,
deși susțineți la tot pasul că sclavi ați fi ăstui popor prin străduința ce-o depuneți pentru…al vost jegos sobor;
sunteți cu toții acefali
așa ca formele primare, ce-n loc de cap și-au dezvoltat instinctele de conservare
și de perpetuare-n lume
46
prin brațe, senzori și ventuze, chiar dacă logica umană pe-acerebrali vrea să-i recuze…
Pe scurt, sunteți niște moluște ce-aveți caracatița mumă, dar de la care n-ați păstrat a istețimii sale spumă,
ci doar faimosul ei octet (tentacular-ucigător) –
c-un creieraș pentru tot brațul și-un trai de sine stătător,
astfel că de-i pierdut vreunul, „sistemul” merge mai departe și membru-ndată-i refăcut printr-un proces total aparte.
La fel e și-n politichia
postdecembristo-profitoare: se pierd pe drum unele părți ca-ntregul să fie mai tare!
Dar, acefali ăștia fiind,
procesul nu e similar
cu cel din basm, unde se luptă
47
balaurul și-un făt hoinar,
iar el retează spurcăciunii o căpățână din dotare,
ca-n locul ei altele trei
să crească întru-nfricoșare,
ci-i un coșmar cu Briarei, ce-s fără cap și-n mii de mâini strâng țara asta necurmat până-i sugrumă pe români.
Cum altfel să-nțelegem noua prosperitate austeră,
cu statu-quo al nesimțirii și-o furăciune grosieră?!
48
Odă mașinismului turbat
Ce bine c-am ajuns aceste zile
când mașinismu-i peste tot prezent (pe drumuri și pe ape, în aer și-n adâncuri), ca oamenii să aibă un trai hiperdement:
Cu liniștea și pacea reduse la tăcere de-a banului politică infectă
și sănătatea Terrei mereu împuținată de păpușari și gașca lor ultrasuspectă.
Căci pretutindeni pe Pământ e astăzi lege ca binele știut să fie detronat –
sodomul și absurdu-nlocuiesc firescul ce-a fost de Creator în viul tot fixat!
De-aceea lumea-i dată acuma peste cap (cu proștii la butoane și vrednicii uitați), astfel că Heym e-ndreptățit s-afirme că-ntre castrați nu este loc pentru bărbați…
Ca lumea să revină la matca ei firească, de două preschimbări e mare trebuință: întâi să se reducă-n chip masiv
a poluării gravă ingerință
49
(prin mașinism) în hrană, sol, aer și apă, apoi ca-n întregime omenirea
să-și regăsească rostul ei trasat la facere, de-Acel ce e Desăvârșirea.
Dar câți din pământeni ar fi dispuși, pentru averi nepieritoare-n cer să-mpartă avuția neeternă
sărmanilor care de foame pier,
deși se știe din Scripturi preabine că El pe junele bogat l-a sfătuit să dăruiască tot și să-L urmeze de vrea cu-adevărat să fie mântuit?!…
Chiar și ateii vizitați de moarte pricep la limită faptul banal,
că goi cu toții am venit în lume și goi suntem luați de-al morții val;
c-adică orișicare pământean
– oricât de-avut și tare-a fost în viață – în clipa morții, fără de tocmeli, nu e decât o jalnică paiață.
Toți oamenii-s egali în fața morții
50
(că-s regi, descurcăreți sau cerșetori), cu toate că-n vechime faraonii duceau cu ei în lut averi și servitori.
În sensul ăsta iată confirmarea din partea unui om superbogat, care – răpus de-o boală nemiloasă – astfel de gânduri scrise ne-a lăsat:
„Regret enorm că-ntreaga mea viață în goana după bani mi-am irosit-o și nu m-am bucurat de bogăția ce gratis de la Fire am primit-o”…
De-aceea, înțelept este acela
modest cu trebuințele-i trupești și care-n plan moral-spiritual adună necurmat averi cerești,
fie că pentru semeni se jertfește dintr-un preaplin de dragoste divină, fie că moartea-i pentru el finalul unui proces ce trebuie să vină.
51
Balada marilor infecți
E lumea asta plină ochi de jigodism și-mpuțiciune, din Tartar smulse de acela ce-și zice-a facerii minune
și care de la zămislire
s-a dovedit a fi mereu
un cârcotaș căpățânos
cu semenii și Dumnezeu.
El, omul, carevasăzică
nu-i alta decât un ratat, după ce Nietzschele dement pe Tatăl mort L-a declarat,
iar omenirea hăbăucă
un crez din asta și-a făcut, c-adică totu-i relativ
și că păcatu-i revolut
pentru bărbații insensibili, ce supraoameni sunt numiți! Căci mila și-ntreg creștinismul sunt droguri pentru troglodiți…
52
E drept că nu tot creștinismul a fost atât de diluat,
încât lăcașurile sale
să-și piardă rolu-ndătinat
și să devină doar muzee pentru turiștii nepioși,
precum se-ntâmplă în Apusul doldora de arabi slinoși.
Desigur, numai cele care de musulmani nu-s cumpărate, ca-n locul lor moschei trufașe la țanc să fie ridicate…
Azi globalismul ticălos lovește-n bazele creștine, prin legi anume concepute de bandele sale haíne:
Încurajarea sodomiei,
tradițiile necinstite,
iar lumea tot mai idioată și cu-ale ei rosturi smintite.
Pesemne unii Îl întreabă
53
așa ca Iov multîncercatul: „De ce lași răul să sporească și cât va mai zburda păcatul?”
Dar Noul Testament ne spune că numai El clipa o știe când răul va fi osândit
și-un bine veșnic va să fie.
Într-un prezent tot mai ateu, când certitudinea-i negată, ba chiar Eternitatea vie e după unii răposată,
eu spun că-i absolut normal ca Domnul mâna să Și-o ia de pe-omenirea nărăvită, până cu capu-n zid va da
și-n clește prinsă, va admite un adevăr întăritor:
Că a greșit și că doar El e de viață dătător!
54
Suntem cu toții călători
Suntem cu toții călători pe-acest pământ batjocorit și doar sfârșitul iminent ne pune-n față ce-am greșit.
Atunci cu toții devenim mai înțelepți ca niciodată, căci viața ni se-nfățișează absurdă și-n greșeli bogată.
Ne pare rău cu-ntârziere că deseori am fost neghiobi sau că în clare situații
ne-am prefăcut că suntem orbi:
Ba când, cu zel dezgustător, pe amărât năpăstuiam,
ba când pe șeful puchinos tovărășește-l periam.
Și tot atuncea regretăm
că ne-am grăbit fără-ncetare și c-am gustat mult prea puțin
55
din a Divinului lucrare:
Amarul dulce al vieții,
frumosul fără de hotar,
dar mai ales Iubirea care face un Cosmos unitar!
Credința fermă, prin urmare, ajută omul muritor
să treacă pragul dintre este și ce va fi în viitor.
Căci dacă nașterea-i adesea nevrută și întâmplătoare, în lumea noastră efemeră moartea-i prezentă din născare.
56
S-a dus și Tavi Postolache…
Tavi, prieten îndrăgit
pentru firea ta aleasă,
cred că moartea a greșit
când te-a vizitat acasă.
Doar că ea, bătrâna scârbă, de nimic nu ține cont:
Nici de vârstă, nici de-avere, nici de cel mai tare pont.
Iară pontul tău era
al culorilor joc nud
și acela de-a pleca
în America de Sud:
Înainte Argentina
era țara ce-o doreai
și mai nou Ecuadorul
pentru al său ieftin trai…
Fără să-mi fi spus vreodată că proiectul de-a pleca
s-a născut ca la Gauguin
57
din dor după altceva,
chiar de-atunci am bănuit scopul năzuinței sale: Noi lumini și perspective în tablouri epocale!
Și-acuma c-a suit la ceruri, el opera-și va-ncorona cu-acel tablou atotuman la care pe pământ visa.
58
Partea a II-a
59
Regatul amintirilor
De-un timp trăiesc ce mi se pare că este noul început –
am trupul în prezent înfipt
și duhu-ntors înspre trecut,
spre lumea-n care sunt un puști în casa mică, deșelată,
dar fără seamăn căci eram
părinți și frați întreolaltă.
O văd pe mama cum torcea
la lampa cu fitilul pâlpâind
și-n poală-i cum eu capul mi-l puneam s-ascult al fusului cânt blând.
Fiind maestră la cusut,
făcea cu acul alteori
ingenioase broderii
pentru cămăși de sărbători…
Iar atmosfera se-ncălzea
– la propriu și la figurat –
cu focul întețit de tata
și fabulosul depănat,
60
nu doar de ambii mei părinți (de mama-n mod deosebit), ci și de neamuri sau vecini cu mare spor la trăncănit.
O, Doamne, mult îmi mai plăcea s-ascult istorisiri spumoase despre ființele cu moț
din vremuri pe vecie-apuse,
deși mă-nfioram atuncea
când se vorbea de vârcolaci sau despre semenii cu tare, ce fost-au târnuiți de draci!
Ba chiar aveam noaptea coșmaruri și ziua-n jur priveam cu teamă, dar ca de foc eu mă feream să dau de asta cuiva seamă.
Căci eram pici sensibil foarte și temerar în neclintire,
așa încât plânsul bicisnic
loc nu găsea în a mea fire.
(Nucleul ăsta sufletesc
mi-a fost atât de devotat,
61
că viața și-ale ei cercări
profilul nu i l-au schimbat,
ci, dimpotrivă, și mai mult l-au dres în temporala roată, putință să găsesc în mine
copilul care-am fost odată…)
Așijderea mă încânta
a mamei mare înzestrare – poemele de frații ei citite, le nemurea prin iutea-i memorare,
ca după ani și ani de zile
să ni le spună fără poticnire, precum îi auzise pe școlari în trudnica lor slovenire.
Pentru că-n interbelic ev,
părinții-n masă nu doreau ca fetele să facă școală,
ci lângă casă le țineau
și-n cea mai cruntă ignoranță, ca – tinere, nevinovate –
gospodăria să învețe
și-apoi să fie măritate.
62
Tot astfel s-a-ntâmplat cu mama, deși atâta și-a dorit
să fie vrednică elevă –
vis de bunica gâtuit!…
Totuși, incultă n-a rămas, căci cot la cot cu frații ei, cititul l-a-nvățat și socotitul, ba chiar și scrisul cu temei.
Dar nu cititul chinuit
al celui vag școlarizat,
ci sprintenul citit cursiv
al omului preocupat
din cărți să afle cât mai multe, ca mai apoi, cu bucurie,
mereu la toți să poată da
din splendida sa bogăție.
Firește că noi, fiii ei,
aveam la toate-ntâietate,
așa că ne-a-nvățat cititul
c-o dăruire…ca la carte.
Mi-aduc aminte ca acum
63
de testu-n prima zi de școală: Învățătoarea ne-a primit c-un text scris mare pe o coală,
ca să cunoască chiar din start a noastră rampă de lansare spre-nvățătura ce urma
să ne-o transmită cu răbdare.
Doar eu și încă un băiat i-am spus că stăpânim cititul – colegul lent silabisind,
iar eu rostind întreg cuvântul.
Acasă după ce-am ajuns, eu tot am relatat cum se cuvine și mama mult s-a bucurat că n-am dat cinstea pe rușine… *
Păstrez în minte amintirea zburdălniciei în zăpadă, la săniuș cu frații mei
și cu-a tovarășilor hoardă
(copii atât de-amestecați c-abia pe unii-i cunoșteam), sau pe ghețuș la Ronișoara,
64
unde adesea ne „scăldam”
când gheața-nșelătoare se rupea sub greutatea mult prea curioasă, iar dosăditul, șiroind de apă, fugea mâncând pământul către casă,
ca să-l salveze de răceală
a vetrei părintești căldură,
dar nu și de aspra dojană
ce fără murmur el o-ndură.
De ce, mă rog, să protesteze, când firea-i spune că-n curând noi boroboațe va servi
părinților săi rând pe rând?!…
Văd bătălia ce-o dădeam
cu bulgări de zăpadă moale și alte multe ștrengării
pe care le puneam la cale.
Una din ele impunea
întâi cetatea ridicată
(cu ziduri, turnuri și creneluri) de numeroasa noastră ceată.
65
Apoi, cum cere strategia și tactica de altădată,
în cazul când de prădători era cetatea atacată,
(precum a Neamțului cetate ce unei oști a rezistat,
deși doar câțiva moldoveni pe riga Ian l-au înfruntat),
„dușmani” eram după-mpărțirea în agresori și-apărători,
căci ne luptam cu dăruire zeci de minute uneori.
Și-atât eram de conectați la lupta nostră-nsuflețită – cei slabi la pregătit de bulgări, zvârliți de voinicoși la țintă -,
că seama nu luam la frig și nici la mâinile-amorțite, decât atuncea când intram în casele bine-ncălzite,
unde îndată se pornea
un chin atâta de cumplit,
66
încât plângeam și regretam că lângă foc ne-am oploșit.
Iar mama-n palmele ei calde mâinile noastre le masa, deși știa că pe moment
supliciul va mai progresa,
ca mai apoi să înceteze
și noi, uitând de-orice durere, să o zbughim din nou afară, cum a prunciei lege cere…
De neuitat e ritualul
cu porcul de Crăciun tăiat, printre nămeți cât mine de înalți și pe un ger descreierat.
(Păi da, c-atunci era zăpadă și ger de pietrele crăpau, cu sănii trase de căluți
și clopoței ce clincheteau.
Însă în era mașinistă,
când toate peste cap s-au dat, nu-i nici zăpadă, nu-s nici sănii și nici un trai îndătinat!)
67
Tustrei noi pe părinți rugam în zori de zi să ne trezească, să fim prezenți când măcelarul se pregătea ca să-l pârlească.
Pentru că mie, cel puțin,
nu doar că nu-mi plăcea tăiatul cu zbierete și sânge scurs,
dar mă îngrețoșa cu totul.
În schimb, pârlitul m-atrăgea – fiind făcut pe-atunci cu paie – prin lupta focului cu gerul
și minunata-i vâlvătaie,
psihanaliză ce mă-ncearcă, precum Bachelard ne-ncredințează, oriunde focul este viu
și filosofic ființează.
Desigur, eram obligat
să fiu de față la tranșare,
ca-n cofă pe ortaci să-i bag cu-a porcului mare-nzestrare,
fiind concurs între copii
68
cu componentele porcine: Al cui e porcul cel mai gras și stârpitura cine-o ține? *
Însă nimic nu se compară cu vara și-ale ei ispite,
când soarele revigorat
esența vieții ne trimite
prin cald, lumină și-alternanță, căci fără el, n-ar mai rămâne din viul diversificat
decât niște sărmane urme,
acele prime vietăți
ce stau la baza viului,
fără să simtă trebuința
luminii și a caldului.
Tocmai de-aceea în vechime omul la soare se-nchina, cinstindu-l ca pe-un mare zeu de care viața-i depindea:
În Panteonul egiptean
și-n lumea microneziană, la loc de frunte era Ra
69
prin preoțimea lui avană;
însuși Socrate înțeleptul, ce zeii greci i-a tachinat și-n cuget a făcut lumină, numai la soare s-a-nchinat;
chiar împăratul Constantin, ce creștinismul l-a impus, până pe patul lui de moarte a adorat astrul de sus
și-abia atunci s-a botezat în crezul cultivat politic, din el făcând ortodoxia un sfânt alimentat cu mitic.
Aici mai trebuie incluse acele nații din Americi (azteci, incași și alți solari), toate stropșite de iberici…
Coeziunea e deplină
cu următoarea precizare: Deși creștini, noi invocam astrul ceresc cu Sfântul Soare!
70
Iar Sfântul Soare-mi dăruia atâtea bucurii de neuitat
la câmp și-n codrul primitor, apoi la Ronișoara la scăldat.
În paranteză fie spus,
pârâul care curge-alene
aproape de căsuța noastră, avea pe-atunci mulți raci și mrene.
Azi, însă, nesimțiții toți
l-au transformat în colector de zoaie, plastic și-alte cele, unde doar broaștele nu mor…
Tare-mi plăcea la câmp cu mama, că-n timp ce ea prășea de zor, eu mă jucam de unul singur sau păsări urmăream în zbor,
închipuindu-mi că odată
și eu ca ele voi zbura
până la norul alburiu,
ce în tării se tot schimba.
Vedeam în zare ciocârlia
spre-albastrul cer cum se-nălța
71
și cum în liniștea deplină doar cântul ei se auzea…
Venea apoi al mesei ceas cu ritualul așteptat:
energicul spălat pe mâini cu apa dintr-un vas smălțat,
pe urmă pâinea feliată
și hrana-ntinsă ca o mană de mâinile măicuței mele cu iute iz de buruiană.
Când seara o porneam spre casă, eu pretindeam că-s obosit și mama mă sălta cu drag pe spatele ei mult trudit,
unde eram așa ferice,
lipit de ea și legănat,
încât chiar ațipeam nițel
pân-ajungeam l-al nost olat.
Dar tot atunci, ca prin minune și spre revolta celorlalți,
pe loc uitam de oboseală ca să-ntâlnesc niște fârtați…
72
O bucurie similară
cu tata-n brazdă mă cerca, deși era un om abraș
și rareori mă alinta.
Dar îmi plăcea îndemânarea cu care iarba o tăia
(în brazde ample și precise), ca un artist ce zămislea.
Mergeam în urma lui pe brazdă, cu simțurile activate:
Vedeam cum iarba-n pale grele surâde chiar și după moarte,
simțeam în nări mirosul crud al florilor înrourate
și deslușeam în fâșâit
protestul ierbii condamnate.
Pe lângă noi, terenul luptei cu miliarde de răpuși,
era de păsări cercetat
pentru a ciuguli intruși.
Iar alte multe păsărele
73
mă delectau cu-a lor cântare, o simfonie închinată
naturii fără de hotare.
Și toată firea înota
în a căldurii apă mare, care creștea cât timp pe cer astrul era în cățărare.
Adesea parte noi aveam de-o ploaie caldă și rapidă, iar eu în ea mă bălăceam cu îndârjirea mea avidă,
până ce mă certau ai mei că iarăși nu-s la adăpost și c-aș putea parte să am de vreo surpriză fără rost…
Revăd apoi mersu-n pădure cu a copiilor grupare,
unde intram în lumea umbrei și-a păsăretului cântare,
un ciripit la unison
pe-o arie desăvârșită,
că unii Ciripeș numeau
74
întreaga zonă-mpădurită.
Mă fermeca purul amestec de sunete și de culoare
din uriașul templu viu
al facerii originare:
Acordul foșnet-ciripit
din verdele coronament, precum și-ansamblul de lumini cu rol de cosmic ornament,
pe care picurii de rouă
le reflectau neîncetat
sub forma unor minijerbe în aerul îmbălsămat.
În raiul ăsta adunam
ciuperci și vreascuri pentru foc, nu înainte de-a porni
un foarte nebunatic joc.
Firește c-a noastră arenă era un loc foarte-nsemnat, pe care de comun acord l-am botezat „Drum măturat”.
75
Aici, feriți de zăpușeală
și de-ncruntarea părintească, porneam întreceri ce tindeau la sfântu-așteaptă să se-oprească.
Așa că ajungeam acasă
târziu, flămânzi și obosiți, însă ca-n ziua ce trecuse
la fel spre pozne de porniți… *
O amintire mai aparte
de cânepă este legată
și de procesele prin care
era pe urmă prelucrată.
În fundul grădinuței noastre (doar câțiva ari pentru legume), cu cânepă se semăna
în fiecare an un loc anume.
Era a noastră cânepiște,
unde de-a valma viețuiau soiul de vară și de toamnă, ce separat se recoltau.
În zilele fierbinți de vară tare-mi plăcea la cânepiște,
76
s-ascult șoptirea firelor, silite de adieri agale să se miște.
Zăceam pe spate lângă lan, privind înalturile-amețitoare, iar trupul meu dezgreunat se pregătea parcă să zboare…
Desigur, pe-atunci nu știam de droguri și-a lor acțiune, însă simțeam că lanu-mi dă imboldul spre „perfecțiune”.
Când mama startul îl dădea pentru întâiul recoltat, cu grijă firele smulgeam din solul aspru și uscat,
din fire snopi apoi făceam spre-o lesnicioasă manevrare, pe care-n apă îi fixam
ca să se-nmoaie partea tare
prin tratamentul de „topire” vreo două săptămâni măcar (doar râul de nu se umfla să fie truda în zadar!);
77
pe urmă snopii îi spălam, venea la rând a lor uscare și-abia din melițat ieșeau fenomenalele fuioare.
Dar asta era doar o parte din marele efort prin care pânza țesută devenea
cămăși, izmene și ștergare.
Fuiorul iarna era tors
în fir mai gros sau mai subțire, iar ghemul rezultat servea la a țesutului plinire.
Țesutul însă nu înseamnă numai o treabă femeiască, ci-i arta multiseculară
a vieții-n ordine firească,
prin care toți înaintașii
se îmbrăcau și-mpodobeau (covoare, haine, așternut) cu ce în casă produceau.
Fiind extrem de necesară și prea puțin pretențioasă,
78
pe vremuri cânepa la noi era aproape-n orice casă:
La sat în faza prelucrării și-n felurite țesături,
iar la oraș prin cumpărarea unor superbe lucrături.
Cu un traseu lung și complex de la sămânță la ștergúră, textila-n timp a generat o veritabilă cultură.
Însă cultura cânepească e practică și productivă, chiar susținută la final de-o splendidă artă naivă.
(Tot o cultură productivă, în chip naiv înnobilată, este cioplirea lemnului pentru o impozantă poartă…)
Pe cine, dar, să mire faptul că astăzi, când ne sufocăm de plastice și chimicale, noi cânepa o regretăm?!
79
Partea a III-a (Poemele dezmărginirii)
80
