ILUZIA COMUNICĂRII PERFECTE

0
4
CALUTIU-S-Gabi-X2wb

CALUTIU-S-Gabi-X2wbVorbind despre prietenia sa cu Nichita Stănescu, poetul Mircea Ivănescu spunea la un moment dat: „O prietenie totală şi definitivă nu se poate naşte decât în adolescenţă sau la prima tinereţe”. Aşa o prietenie am avut şi eu. Dar nu vreau să devin patetică. Oricum, încă de pe atunci, atât eu cât şi prietena mea dispreţuiam efuziunile sentimentale. Bănuiesc că genul nostru s-ar descrie astăzi cel mai bine prin cuvântul la modă „cool”. Nu admiteam alternative la „adevărul unic” sau vreun dubiu. Când eram convinse de ceva, deveneam implacabile. Fidelitatea faţă de prieteni sau faţă de  principii ne era mai presus de orice. Singurul păcat pe care îl pot găsi acestei neclintiri lăudabile este teama surdă de a nu ne sacrifica din greşeală vreunei cauze care să nu ne fi meritat. Aveam optsprezece ani…

Prietena mea era plămădită din aluatul din care, prin nebăgare de seamă, se poate forma un erou sau un terorist. Mergea până la capăt, indiferent de repercursiuni, nimic nu ar mai fi putut să o oprească. Tocmai această „totală disponibilitate şi totală acceptare a oricăror condiţii şi a oricăror situaţii” – folosesc iar cuvintele poetului Ivănescu – îmi inspira uneori teamă.

Într-o noapte de vară, fiind în vizită la ea acasă, am stat tihnit la taclale, admirând de la balconul apartamentului luminile oraşului. Poveştile noastre se axau pe atunci pe teme din timp şi spaţiu. Îmi pare rău acum că nu am reţinut ceva concret, dar ştiu sigur că nu vorbeam despre colegi sau materii. Ne preocupau mai degrabă discuţiile filozofice, contradictoriul sau absurdul, gen „ce-ai lua cu tine de-ar fi să faci zilnic naveta între cer şi pământ” – cum zicea Marin Sorescu. Nu lipseau întrebările despre destin, metodele de a interveni asupra lui sau chiar de a dirija gândurile de la distanţă, suferinţa ontrică, civilizaţia culpei şi alte idei filozofice pe care le tratam cam superficial. Cu mintea mea de azi realizez că ne exersam logica, apelând fără să ştim la metoda teză-antiteză-sinteză. Ne formam propriul nostru schelet de concepte şi, implicit şi din păcate, şi o bază solidă de prejudecăţi.

Îmi amintesc cerul înstelat deasupra noastră şi legile nu tocmai morale din noi. Văzut de la înălţimea balconului, scăpăratul roşu al ţigării din care trăgeam la intervale rare, râsul şăgalnic al prietenei mele şi oboseala dulce care ne biruia în acea seară binecuvântată de primăvară târzie se asortau. Modelam aluatul din care se plămădeau în joacă amintirile noastre viitoare, aşa-zisele „pansamente de suflet”. Vibram în aceeaşi „undă de culoare”, cum aveam să spunem mai târziu, când „bruiajul” avea să ne dea de furcă. Creierele noastre funcţionau cu toate motoarele date la maximum, „unse” cu toate alifiile. Parcă aievea văd sinapsele noastre, nervoase, tinere, elastice ca muşchii unui atlet în plină glorie. Ne plăcea să folosim expresia „undă de culoare” atunci când navigam împreună pe un gând, comunicând aşa nestingherit.

Abia mult mai târziu am înţeles că aşa ceva nu se mai poate repeta, că numai la vârsta majoratului dispunem de maximul posibil de informaţie, din toate domeniile formale obligatorii, pentru a putea jongla cu ele aşa dezinvolt. Dispărută rămâne, în acelaşi timp, frăgezimea fără de care nu ne-am fi putut entuziasma pentru asemenea „fleacuri”. La capătul celor doisprezece ani de instruire sistematică pe care îi parcurseserăm, ne regăseam în faza finală a antrenamentului conceptual.

Despre sistemul periodic al elementelor lui Mendeleev nu mai ştiu azi decât frânturi, despre ciclul Carnot, Marea Teoremă a lui Fermat sau Războiul de Treizeci de Ani, la fel.  Am uitat conţinutul romanelor lui Sadoveanu şi mare parte din poeziile lui Eminescu şi-mi vine greu să conjug un verb regulat la plus-que-parfait. Ştiu, în schimb, alte lucruri. Am înlocuit între timp informaţia prin experienţă, prin preferinţe care mă individualizează, deosebindu-mă de ceilalţi.

Situaţia de azi e exact contrariul celei de pe atunci: ceea ce ştiu acum mă distanţează de restul indivizilor; pe atunci, ceea ce stăpâneam până la suprapunere cu prietena mea, ne unea. Ea  nu era altceva decât o altă faţetă de-a mea, o oglindă. Un coleg, „poet” sarcastic, suspecta în spatele conversaţiilor noastre aparent altruiste un motiv mai degrabă meschin. Într-o poezie cu titlul „Egoism” ne descria cam aşa: „fiecare om/ îşi poartă/ lumina lui/ ca să-ntâlnească în altă/ lumină/ oglinda/ şi să-nsumeze două linişti/ din care să izbucnească/ un război incandescent./ Unul să absoarbă lumina/ celuilalt, îmbogăţindu-şi spectrul/ cu o victorie care să-l convingă/ că el/ nu e decât un nimb senin de soare/ pe care stă scris EU.”

Pe atunci mi se păreau de la sine înţeles să avem aceleaşi convingeri. La fel gândea şi ea. Ni se părea logic să exite doar o singură realitate, un singur adevăr, universal valabil. Acumulasem deja tot ce se putea din ştiinţa şi arta zilelor noastre şi, deşi dispreţuiam mare parte din informaţia inutilă, descopeream deliciul de a le lega şi dezlega totul cu uşurinţa cu care destrami un nor de fum. Undeva între noi se încrucişau ideile, construind „castele de fum” din năzăriri ingenios alternate. O ecuaţie cu două necunoscute se transforma într-o dilemă sentimentală cu doi protagonişti, două soluţii posibile, una prin poarta deschisă de Darwin şi cealaltă conform unei reţete de murături ardeleneşti. Model de rezolvare nu aveam. Cam aşa ar fi putut arăta una din numeroasele noastre „brain storminguri” pe teme aiurite. Totul era permis, câtă vreme ni-l puteam închipui, aceasta fiind deja proba suficientă a existenţei sale.

De pe urma serii aceleia am rămas cu o impresie durabilă care m-a înoţit ca un reper neclintit, toată viaţa: iluzia comunicării perfecte.