„Arborele ceriului te-au socotit strămoșii
Pe cît de-adînc tot pe atît de –nalt
Cu vîrfurile tale amîndouă
Te-nmoaie vîntu-n vîrful celălalt”
(Ioan Alexandru, Stejarul)
STEJARUL
Stejarul Daciei carpatine este unul dintre marile simboluri ale Neamului nostru, întruchipând noblețea milenară, străjeria-străjerul, veghea strașnică la hotare, statornicia, semeția, longevitatea, grandoarea, legenda, istoria. A fost copacul preferat al capetelor încoronate, princiare, vlădicești, al haiducilor, rapsozilor, poeților, filosofilor, teologilor, artiștilor, monahilor.
Cei mai cunoscuți în istorie au rămas Stejarii legendari înfrățiți cu marile personalități pelasgo-geto-dacoromâne, precum: Stejarul din Mamvri, Stejarul din Borzești, Codrul Cosminului -Dumbrava Roșie, Codrul Vlăsiei, Stejarul-Mănăstirea dintr-un lemn, Gorunul lui Horea, Stejarul lui Tudor Vladimirescu de la Padeș, Gorunul Părintelui Zian Vălean Boca, Gorunii Reginei Maria, Pădurea de Stejari-Dobrina, Stejarul generalului-locotenent, scriitor dr. Grigore Stamate ș.a.
Stejarul din Mamvri se află încă situat în fosta cetate antică, pelasgă Hebron, din care mai supraviețuiește o ramură groasă și verde, se pare, așteptând A doua venire a Mântuitorului. Numele de Mamvri la căpătat de la aliatul pelasg al lui Avraam, numit Mamvri. Avram din cetatea pelasgă Urul Caldeii era fiul lui Terah, nepotul lui Nahor și strănepotul lui Peleg-Patriarhul seminției de după Potop, din care se va naște omenirea. La Stejarul din Mamvri, Avraam a fost învrednicit să primească Vizita lui Dumnezeu-Sfânta Treime, pe care a îmbrățișat-o cu întreaga sa omenie firească, bucurându-L pe Dumnezeu, care îl va binecuvânta pe el la 99 de ani și pe Sarra la 90 de ani, cu viitorul prunc Isaac, care se va naște și va fi al doilea Trunchi de Stejar prin care se va răspândi o parte a omenirii. (Facere 11,31; 13,18; 14,13, 24)
Stejarul din Borzești, celebrul roman scris de celebrul Nicolae Gane, ori al lui Eusebiu Camilar.
Stejarul din Borzești, îndrăgit foarte mult de copilul Ștefănel, viitorul Domn al Moldovei, care a copilărit multă vreme pe Valea Trotușului, lângă Stejarul secular, care întruchipa scena de luptă a copiilor moldavi, împărțiți în două cete, una fiind tabăra moldavă, condusă de chipeșul Ștefan, cealaltă, simulând tabăra tătară, în frunte cu Mitruț. În scrierea lui Nicu Gane, numele copilului tătar era Gheorghiță. În ultima confruntare, Ștefan învinge hoarda hanului Mitruț, care este judecat și condamnat la ștreang. Parodia copiilor s-a transformat însă, într-o dramă neprevăzută, căci Mitruț este răpus chiar de tătari, dar nu în ștreang, ci prin săgeata hanului. Ștefăniță a sângerat pentru prietenul său și a făgăduit răzbunare, care s-a înfăptuit pe când era Mare Domn, iar în lupta cu hanul, după ce i-a zdrobit hoarda, l-a spânzurat așa cum a promis de crengile viguroase ale matusalemului Stejar carpatin. Legenda și-a avut izvorul în faptele reale ale vremii marelui Domn Ștefan cel Mare.
Codrul Cosminului – Dumbrava Roșie
Ambiția craiului leșilor i-a întunecat mințile, care nu erau chiar limpezi, ispitindu-l cu Moldova, dar mimând că se îndreaptă spre turci, fără să realizeze că se va confrunta cu cel mai mare Voievod al ei. Fără chibzuială, însoțit de armată, s-a grăbit prin părțile Hotinului, dar străjerii marelui Domn l-au anunțat din vreme. Ștefan alături de oștile pârcălabilor și hatmanilor l-a așteptat în apropierea Sucevei, în pădurea Codrului Cosminului, poruncind să gătească pentru fiecare grupă de leși, câte un stejat retezat, pregătit să cadă peste poloni, strivindu-le astfel, pofta de pradă. Cei câteva mii, care au scăpat de copacii retezați și de săgeți au fost prinși și puși să are pământul în care s-a semănat ghindă, răsărind peste timp o minunată pădure de stejari, numită de localnici Dumbrava Roșie, amintind de sângele vărsat al cotropitorilor. Se spune că frunza stejarilor avea o cromatică verde care sub privirea soarelui dogoritor bătea în roșu aprins.
Codrul Vlăsiei
Codrul Vlăsiei era o imensă pădure de Stejari seculari, care îmbrățișau și înconjurau ca niște bravi Străjeri Cetatea ciobanului Bucur. Codrul Vlăsiei era și cetatea naturală a haiducilor – entitate de viteji înfrățiți cu Dreptatea. Haiducia în Valahia și Moldova a apărut grație asupririi și fărădelegii fără precedent comise de josnica speță a grecoteilor cămătari din Fanar, care și-au cumpărat de la Sultan, titluri de domni în Țările Române, iar prin exploatarea la sânge a poporului, recuperau sumele investite, dar și ceva gras pe deasupra.
Codrul Vlăsiei – Cetatea lui Bucur a devenit peste timp capitală voievodală, regală, suverană a Națiunii dacoromâne, dar și marele Babilon politic…
Stejarul-Mănăstirea dintr-un lemn.
Mănăstirea dintr-un lemn se află în comuna Frâncești, județul Vâlcea. În vremea călătoriei diaconului Paul din Alep, care l-a însoțit pe patriarhul Ierusalimului în pelerinajul său în Țările Române între 1653-1658, a aflat taina celebrei mănăstiri. Un călugăr evlavios a găsit în scorbura unui Stejar secular o icoană a Maicii Domnului. Noaptea i-a apărut în vis Fecioara Maria, care l-a rugat să construiască o bisericuță din falnicul Stejar. Rugămintea divină a fost îndeplinită cu dragoste, fiind ajutat de marele Voievod-ctitor Matei Basarab și vărul său, Preda Brâncoveanu.
Gorunul lui Horea de la Țebea, întruchipează viața și faptele mărețe ale Crăișorului moț, care s-a ridicat din pulberea pământului sacru, străbun, precum Stejarul din micuța ghindă, crescând falnic Străjer întru apărarea dreptății și credinței poporului.
Țărănimea obidită și pământul zbuciumat de hoardele huno-ungro-maghiare, i-au dat lui Horea chip de baladă și legendă.
Stejarul lui Tudor Vladimirescu de la Padeș, locul de taină în care se sfătuiau slugerul din Vladimiri și boiernașul haiduc Iancu Jianu, privind organizarea armatei oltene în cete de panduri și programul Revoluției române de la 1821, prin care se hotăra eliberarea valahilor de sub cel mai tiranic și mai apăsător jug, cel al fanarioților.
Gorunul Părintelui Zian Vălean Boca, simbolizează seva Stejarului ce susură secular prin trunchiul Nației, precum harul, seva cerească ce a pulsat străluciri serafice în Ființa/ Persoană a Marelui DUHOVNIC de Taină al Neamului, din care a odrăslit/ odrăslește binecuvântată înțelepciune: „Găsind pe Iisus, ne găsim pe noi înșine, destinul și veșnicia noastră.”; „E o rânduială că noi nu știm viitorul: am zădărnici rânduieli providențiale.”; „E bine a face binele ca pe un lucru de la sine înțeles, simplu și firesc, cum răsare soarele.”; „Dreptatea lui Dumnezeu mereu ține cumpănă între faptă și răsplată.”; „Dragostea lui Dumnezeu pentru cel mai mare păcătos este mai mare decât dragostea celui mai mare sfânt față de Dumnezeu!”; ”Nimic nu poate înlocui absența iubirii, dar iubirea înlocuiește toate neajunsurile.” (Părintele Arsenie Boca, Cuvinte vii; Cărarea Împărăției; Mare Îndrumător de Suflete din Secolul XX; citat de Călin Georgescu în Marea Renaștere Adevăr. Libertate. Suveranitate Ieșirea din Matrix, Prestige,2023)
Gorunii Reginei Maria. Faimoasa și focoasa regină Maria, care pe lângă pasiunea călăritului în care a fost inițiată de generalul-prinț Gheorghe Cantacuzino-Grănicerul, de aprinderile ei de foc, pur-sânge, obișnuia de ziua ei, ca mulți Domni valahi și Vlăstari de Domni, să planteze câte un puiuț de gorun, ca semn de trăinicie pentru monarhie și pentru țară.
Cavalerul Zenitului Carpatin – Mucenicul Corneliu și-a fixat pe când era elev de liceu, împreună cu alți colegi, tabăra de luptă, de crez, de jurământ, de dreptate și iubire întru Dumnezeu și Neam, în Pădurea de Stejari-Dobrina de lângă Huși. El însuși a crescut ca un brav Stejar de veghe la hotarul Patriei, dar a fost retezat de dușmanii lui Dumnezeu și ai poporului creștin ortodox.
Stejarul generalului-locotenent, scriitor, dr. Grigore Stamate, a fost marea sa dragoste pentru Stejarul Casei sale natale, care i-a marcat și bucurat ca o Dumbravă verde, copilăria și pe care l-a făcut nemuritor în romanul-biografic Stejarul Tinereții mele, având pe copertă falnicul Stejar sădit de el, în primitoarea sa reședință de la Gruiu-Snagov.
STEJARUL este simbolul natural al Neamului nostru primordial – pelasgo-geto-daco-român, cu rădăcini puternice, adânc înfipte în pământul verde al Gliei strămoșești, cu trunchi falnic și coroană regală legată serafic de cerul albastru al străbunilor.
Aron Cotruș (1891-1961), n. În satul Hașag, județul Sibiu, s-a integrat ca ilustru făurar, făuritorilor lirismului modern, poet de dreapta, cu poezie nouă, primenită, dar cu brocartul trecutului țesută, cu alese și rafinate broderii ale tradiției în încercarea de a se putea recupera ceva din haoticul prezent. Atitudine, simbol, forță, autoritate, amploare, năzuință, grandoare.
COPACUL
„Neclintit, puternic și dumnezeiesc,/ În râvna spre lumină și-n răbdarea mea,/ Stăpân despotic pe bucata de pământ ce o umbresc,/ Dornic mă înalț/ Și cresc și cresc,/ Sub sori de foc ca sub furtuna grea…// Și-ncăpățânat, și-ursuz și crunt/ Pe asprul, pe avarul piept de stâncă, unde sunt,/ Cu trunchiu-mi uriaș și vifore și fulgere înfrunt…/ Și-n războirea asta zilnică, mocnită, fără pace,/ Ce mă învolbură până-n adânc – și-mi place,/ Eu cresc tot mai puternic,/ Cresc mereu așa:/ Sălbatic, tânăr, lacom, beat de seva mea…// Călit la soare și mușcat de geruri,/ Eu,/ Singuratic, dârz, crescut ca din bazalt,/ Simt furnicând prin trunchi-um seva – și tresalt…/ Și ca dintr-un adânc, vrăjit izvor,/ Îndărătnic, nud, biruitor,/ M-avânt, ca-n vis, înalt, tot mai înalt,/ Căci nepătrunsul rost și-adâncul dor al meu,/ E să mă-nalț spre cer, să cresc, să cresc mereu…” (Aron Cotruș, Opere 2 Poezii, Acad. Română, Fundația Națională pentru Știință și Artă, Inst. de Istorie și Teorie Literară „G. Călinescu”, București, 2002)
Virgil Mateiaș s-a născut în 26 Ianuarie, 1909, de ziua, + Sf. Ier. Iosif cel Milostiv, Mitropolitul Moldovei, în com. Grid, Făgăraș, în familia învățătorului Ilie și a cucernicei Ana. A fost căsătorit cu germanca Emma Luiza, având doi copii: Mihai Corneliu și Gabriela Corina. A fost licențiat în Drept, avocat, sublocotenent în al doilea război mondial, în compania 19 Transmisiuni, încărcat cu merite deosebite: „Bărbăție și Credință cu spade cls. A III-a”; Coroana României cls. A V-a, cu Spade și Panglică de Virtute Militară”, întemnițat religios, a executat 16 ani de calvar comunist. După eliberare, paralel cu serviciul s-a dedicat scrisului, publicând:
1.Anii de groază din România comunistă, 1991; 2. Existența tragică – însemnări, 1991; 3. Cântece nescrise – versuri, 1993; 4. Drumețule, oprește-te și vezi…Poeme din închisoare.
Poemele scrise în sânul calvarului, în teroarea temniței, poartă în ele amprenta frumuseții stranie, în care se reflectă vibrația mistică a autorului, înnobilându-l ca mare Poet al Crucii.
STEJARUL
„A mai rămas de vorbă cu păstorii,/ Pe câmpul gol, stejarul solitar,/ Bătrânii spun că poartă-n el istorii/ Și că-i de mult stăpân pe-acel hotar.// S-a năpustit asupra lui furtuna/ Și-l scutură cu sete de păgân,/ Îl bombardează trăsnetele-ntruna/ Și răni adânci pe trupul lui rămân.// Îl bate crunt cu bice lungi de ploaie/ Și urlă peste el văzduhul tot,/ Iar vânturile-l rup, dar nu-l îndoaie/ Și-i mușcă de mânie câte-un ciot.// Se pare a fi acum la o răscruce/ Dar norii sparți aleargă și s-adun,/ Iar cerul îi trimite să-l usuce,/ Buchetul lui de raze cald și bun.” 12 sept.1954, Sec. Brașov, celula 12. (Virgil Mateiaș, Drumețule, oprește-te și vezi…, Ed. Eminescu, București-1999)
Octavian Goga (1881-1938), poer, jurnalist, om politic, Luceafărul Ardealului, ori Poetul Națiunii gratulat prin opera sa, strălucitor de poetică. Octavian Goga a fost un Dor și o Dragoste de Patrie, de apele, munții, codrii și libertatea ei, un izvor bogat de daruri, de energii, dăruite cu risipă aristocrată, țăranilor, „cei mai buni copii ai firii, născuți din lacrimi și sudoare.”
STEJARUL
„Pe vîrf de deal, în largul de zăpadă,/ Bătrîn stingher, Stejarul e de pază,/ Sub bolta lui vin corbii de s-așează/ Cînd umbrele-nserării prin să cadă.// Jur împrejur e gol, e frig, e groază…/ Ș-a lupilor flămîndă serenadă,/ Din cînd în cînd, în noapte-i dă dovadă/ Că-n depărtare ura mai veghează.// El,mut și blînd, stă fără să se-ncline,/ Acolo unde-n vifor și urgie/ Blestemul rădăcinilor îl ține…// Cu împăcare înfruntînd povara,/ Înfășurat în vechea lui mîndrie,/ E neclintit: visează primăvara…” (Octavian Goga, Poezii, Ed. Tineretului, București-1967)
Ion Vatamanu (1937-1993), s-a născut pe 1 Mai, de ziua Sf. Prooroc Ieremia, în Costicenii Bucovinei. Proorocul, parcă i-a predestinat soarta, în, Plângerile lui Ieremia, când copil fiind de 7 ani, a simțit cum i se sfâșie trupul său și al familiei, când bolșevicii fiorosului tătuc Stalin, au fixat frontiera, după diabolicul ultimatum din vara lui 1944, prin grădina casei părintești. Acea rană adâncă, „fisură ontologică”, cum a numit-o academicianul Mihai Cimpoi, nu s-a cicatrizat niciodată, deși ulterior ajunge un poet remarcabil și un parlamentar de veghe la Cultură.
STEJARUL și POETUL
„E prea frumos, poete, când harnic mă supui/ Să bată frunza mea în cele ce le spui,/ Cuvântul care-l cânți și-așa de mult l-așezi/ Într-o coroană mândră pe legăminte verzi.// Natura mea-i rănită, mă doare frunza-n creangă,/ Plâng morții mei în aer, ca o nălucă neagră,/ Că-n veacul tău de azi eu nu mai am puteri/ Să mai repet pădurea în verdele de ieri.// Povara mea, poate, e și a ta povară,/ Când zorii zilei varsă niște lumini de seară,/ Când simt căderea frunzei la început de mugur,/ Poete, sunt un pom. Cu ce să te mai bucur?” (Ion Vatamanu, Altă iubire nu este – poeme, vol. I, Ed. Biodova, 2001)
Radu Ștefan Demetrescu Gyr (1905-1975), cel mai de seamă poet al Crucii, prin care s-a continuat Românismul spiritual de înaltă ținută serafică, de a fi noi înșine așa cum strămoșii și marii noștri înaintași s-au luptat, au suferit, s-au jertfit, dar au biruit pentru pământul și cerul lor.
STEJARII
„Poate-or fi fost arhangheli. Orice cracă/ un paloș care luminile despică./ Robiți din zbor, cu cerul încă-n chică,/ de veacuri cu osînda lor se-mpacă.// De veacuri aripi mari nu-și mai ridică/ nici pașii lor de flăcări nu mai pleacă,/ și săbiile, stinse-afar-din teacă/ sunt leagăn pentru sturz și răndunică.// Supuși, primesc în scorburi și tăunii/ și șarpele cu pîndă pururi trează/ și tiflele, pe creștet, ale lunii…// Iar cînd securea cade și-i retează,/ bătrînii-arhangheli priponiți în funii/ cu brațe largi o binecuvintează.” (Radu Gyr, Anotimpul Umbrelor, Ed. Vremea, București-1993)
STEJARII
„Iar pe la noi stejarul nu-i așa de verde,/ Mai mult pământ, probabil, stă în frunza lui,/ Căci de stejar ni-i fruntea, sufletul și gândul,/ Când crengile se leagănă, pe noi ne bate vântul.// Iar de-am cântat cândva coroane-n veacul nostru,/ Am cântat coroana și frunza de stejar,/ Când iarna singulari, când toamna printre ploi,/ Un zbucium de stejar ne-a zbuciumat pe noi.// Căci între-atâtea ramuri, am tot crescut stejari,/ Ca o istorie grea stă vremea-n frunza lor,/ Pe noi lăstari pornește codrul des să crească,/ Născându-se în frunză, pe noi ca să ne nască…” (Ion Vatamanu, Altă iubire nu este – poeme, vol. I, Ed. Biodova, 2001)
INIMA COPACULUI
„Creșteam în codru-nalt și singuratic,/ cînd m-au surpat cu barda trei drumeți./ Era semeț întîiul și săgeți/ și arc și-a scos din pieptul meu sălbatic.// Al doilea, în ochi cu dimineți,/ lăută și-a făcut îndemînatic/ și-o dezmierda-n adîncul păduratic,/ vrăjind cu ea și păsări și mistreți.// Al treilea nu-și drese nici vioară,/ nici arc, ci și-a cioplit din trunchiul frînt/ o cruce grea, cu mîna lui ușoară.// Apoi, umbrit de gene lungi de sfînt,/ și-a pus pe umăr strania povară,/ pornind spre margini albe de pămînt.” (Radu Gyr, Anotimpul Umbrelor, Ed. Vremea, București-1993)
Aurelian Bentoiu prin demnitatea și suferința trăită în perioada cât a fost întemnițat religios, unde Dumnezeu a picurat harul creaței lirice peste sufletul său, flacără a credinței și a iubirii de Moșie, a militat pentru redeșteptarea spirituală a Românilor ortodocși. „Să aflăm cine suntem, înainte de a ne spune altcineva cine suntem!”, căci altfel, vorba dacului înțelept Seneca: „Cea mai împovărătoare sclavie este sclavia față de tine însuți!”
STEJARUL și baliga
„Porni furtuna făr-de veste/ Și fioros urla-n pădure,/ Iar trăsnetul, căzând pe creste,/ Părea a iadului secure.// Și cât priveai din zare-n zare,/ Nici urmă de ființă vie;/ Stejarul doar ca o sfidare/ Stătea cu fruntea-n vijelie.// În vremea asta rea, cumplită,/ O baligă ce sta pitită,/ Fără ambiții de erou,/ În călcătura unui bou,// Vorbi astfel: „Ascultă, nene,/ De ce mi te tot umfli-n pene?/ Și ce sunt ifosele-acelea,/ În loc să-ți aperi și tu pielea.// Ci nu te semeți, nebune,/ Căci trăsnetul te va răpune/ În sfertul unui sfert de clipă./ Mai bine te-ai ascunde-n pripă.// Așa cum vezi că fac și eu,/ În loc să te-ndârjești mereu,/ Făcând astfel pe temerarul…”/ Răspunse cu dispreț Stejarul:/ „Trăsnit mai bine, dar Stejar,/ Decât viu, teafăr, bălegar!” (Aurelian Bentoiu, Zări și Zodii – Poezii din Închisoare, Fundația Academia Civică, București-2001)
—————————–
În memoria Eroilor-Martirilor-Sfinților noștri contemporani: Ilie Tudor, Pr. Ilie Imbrescu, Pr. Ilie Dumitru Palanca, Pr. Ilie Lăcătușu
——————————–
Gheorghe Constantin NISTOROIU
CALATIS – 20 Iulie 2023
+ Sf. Prooroc Ilie Tesviteanul
Tuturor purtătorilor sfântului nume întru mulți ani binecuvântați!
