Când m-am întors de pe o parte pe alta era încă întuneric. De teamă să nu mă trezesc de-a binelea am închis repede ochii la loc şi am tras o pernă peste urechea descoperită, de parcă pe acolo urmau să pătrundă tăriile trezirii. Respiram greu, pe-o singură nară şi aceea iritată de-o sâcâitoare şi prelungită alergie care-mi zdruncinau dimineţile cu salve de strănuturi. De n-ar începe încă, aproape mă rugam repetând, de n-ar începe încă. Vroiam să mă trezesc din uimirile somnului şi să bea cafeaua fierbinte şi aromată a dimineţilor bune.
Somnul pâlpâia, gata să se stingă şi atunci m-i s-a năzărit că jumătate de pat miroase a vanilie iar cealaltă jumătate a boală. Brusc, retezată parcă dintr-o singură lovitură, senzaţia unei pierderi a căzut în mijlocul respiraţiei, apoi s-a înălţat ca un jet fierbinte până la baierele gâtului, coborând şi urcând, fântâna arteziană, în ritmul pulsului. Pe viziunea asta, mirosul de boală vine în refluxuri. Aşadar se întâmplă. Tiptil, pe tăcute. Clipele sunt mai lungi şi pulsul mai rar. Nici frica nu mai e fragedă ca altădată şi se întinde ca aluatul dospit în care se scufundă trupul mai rece azi decât ieri. Oboseala îl face greu, dar nu-i oboseala dulce a rostului.
Mă întorc din nou pe partea somnului, acolo unde miroase a vanilie. Un glob trans-parent se deplasează haotic prin dimensiunea cunoaşterii şi în el se aprind imagini când loveşte marginile care-i susţin refugiul.
Pe partea de vanilie globul dogoreşte până la arsură doar la explozia artificiilor memoriei. Un crepuscul în munţi sub cer violet de octombrie, frunziş de pădure spălat de ploi în rafale, aşternuturi de frunze galbene strivite sub paşi, petunii în dimineţi de vară, lanuri de grâu cosit în nopţi fierbinţi, plânsul unui copil într-un tren de noapte, peste geamul deschis ca o oglindă de lună…
Şi este sâmbătă, atunci când se retează săptămâna la capăt pentru odihnă şi în fisura acestui timp, într-o disperare a cumpănirii văd cruzimea jumătăţilor încă agăţate una de alta într-o jalnică încercare de a justifica aşteptarea. Trunchiul copacului căzut pe o parte încă pulsându-şi seva. Şi nu frica era cea care prohodea această viziune ci inevitabila laşitate a acceptării..
În această sâmbătă clipele sunt mai lungi, pulsul mai rar, ca o adiere din frig. La uşa alinării văd armate întregi de umbre mărşăluind încolonate prin dimineţi reci şi singuratice, prin după amiezi prăfuite, încolonări ca-ntr-o hipnoză colectivă. Zgomotele străzii sunt depărtate şi străine. Pe partea de pat care miroase încă a vanilie, bâjbâi cu gândul după înţelepciunea îndurării. Trupul se desprinde molatic din drojdia fricii şi umblă.
Merg.. De când? Merg. Așa m-i s-a spus: Treci câmpia., urci muntele, vezi că are mai multe piscuri, mereu ai să crezi că-i ultimul, dar nu….Și apoi pădurea, cu pericolele ei. Calea ai s-o găsești singură. Atunci ai să știi. Trebuie să ajungi acolo, la capătul drumului. Și să n-ai teamă. Ușa stă mereu deschisă. Apoi….
Trec peste câmpie, drum lung, primăvara și vara. Iarba, mătase, îmi mângâie picioarele. Miros de fân cosit și fragi sălbatici. M-ș opri să-i culeg cu buzele, direct din tulpini. N-am vreme de capcane dulci. Mă lepăd de taine, mă lepăd de basme și de eroi împăiați. Trec lacom prin zi ca să nu se întunece timpul mai devreme de asfințit. Muntele mă întâmpină cu ploi reci și vânt subțire de toamnă. Mi se încarcă tălpile de noroiul miilor de ani, călcat în picioare de animale flămânde. Urc iar și iar. Nici aici. Nici dincolo. Era întocmai cum mi s-a spus. Pădurea vine cu vifor rostogolit printre crengi plesnite de ger. Aproape s-a făcut întuneric. Merg aplecat, tăind vântul. Trebuie să fiu pe-aproape de-acum. Razele de lună se strecoară anevoie, unduindu-și umbrele în copaci. Merg ostenind. Alunec. Aici? E cald. E lumină. E bine. Dar e și-un dor mistuitor de viață neîmplinită.
Iau o pauză, cât să-mi odihnesc gândul Doar o adormire să păstrez distanță de starea de veghe. Coarda arcului ținut prea mult timp sub tensiune a cedat, împreună cu toate împletiturile de siguranță, pleznindu-mi realitatea mirării. Curbura arcului prea mult întins nu se mai mulează peste imaginea de dedesubt. Miezul a pierdut pasul cu forma Felii de simțire extirpate în numele echilibrului mi-au subțiat energiile până la pericolul destrămării. Echilibrul, vai! Și seismul continuă să facă valuri la adâncimi din ce în ce mai mici. Straturi subțiri explodează exagerat în paradoxuri. Dorința, sterilizată prin vaccinări educaționale, capătă valenți noi, pervertite în automatisme. A doua natură se infiltrează pervers și zdruncină serios temelia purității originare. Dezlănțuite pulsiuni scăpate din veghea armoniei, beau sângele îndelungatei abstinențe, hrănind trăiri ofilite. Amenințarea morții flutură, acoperind steagul alb al izbânzii. În vârtejul acestui teatru haotic, mă abandonez preș de mai multe germinații.
O ceață verzuie, lăptoasă porni să se ridice din vale fuior în trepte, asemeni fântânilor arteziene, gata să mă cuprindă ca un râu ridicat în văzduh și din fața căruia nu aveam unde să mă retrag.. Curând, ceața verzuie lăptoasă m-a cuprins în miezul ei, gândeam că va fi greu, că mă voi sufoca, dar nu, respirația îmi devenea di ce în ce mai ușoară, nu mai simțeam ni tusea aceea hârâită care-mi sfâșia pieptul la răstimpuri. În jur, alte respirații ușoare ca aburul mă ademeneau, mersul îmi era ușor ca o plutire spre înălțimile ceții. Apoi, aflată undeva sus, am auzit îndemnul unei fâlfâiri de aripă care mă însoțea în voia plutirii. M-am temut la început, cum să plutească trupul care nu s-a desprins niciodată de pământ, mă temem să nu cad, să mă zdrobesc de singurul loc sigur pe care-l cunoșteam. Îndemnul se multiplica în valuri m-am simțit purtată de voința vocilor, învăluită într-o bucurie necunoscută, eram una cu ceața și-mi continuam plutirea, până când n-am mai simțit spaime.
Era bine în moarte. Ademenirea verzuie a apei, mângâierea ei caldă, parfumată, ca o respirație a ierbii, mersul ușor , unduire de plantă deplasându-se pe nisipul pufos. Lipsa foamei, a setei, da mai ales o oricărei întrebări, izbăveau trupul fracturat altădată de ridicole nevoi, într-un coșmar abia amintit. Siluete încolonate, umbre,intrau ca râuri mici în ocean, destrămându-se apoi în imensitatea fluidă a pântecului acela generos.. Nu erau cuvinte, nu erau nopți, nu era oboseală, nu era odihnă, nu era timp. Nu se adunau grupuri. Era o forță care ținea distanțe suficiente cât să zăresc doar contururi, umbre fără trăsături. Era o stare de bine calmă, blândă. Brusc, ordinea s-a rupt, o siluetă s-a apropiat de mine până i-am văzut chipul , semănând cu cel al unui sfânt pictat în biserică. S-a aplecat spre mine ca și cum ar fi vrut să-mi șoptească ceva și m-a atins mai mult cu răsuflarea decât cu buzele în colțul stâng al gurii. O fierbințeală mi-a traversat corpul cu iuțeala unui fulger, de la gură până la tălpi. Senzația de o intensitate necunoscută mi-a retezat răsuflarea. ”Dacă mă mai atingi o dată, mor” Am gândit și m-am înspăimântat , iar el a fost tras de magnetul adâncului la distanța care nu permite apropieri. M-am limpezit greu, ca dintr-un coșmar și am crezut că am trecut într-un vis invers, în viața cealaltă. Doar că , trăirile cele mai intense de acolo, din acele”vise” nu se comparau cu fulgerul scurt care mi-a ars liniștea.
Așa au început rătăcirile. Mai mult, au început să mă agreseze rătăciri colorate. Un val nou de umbre venea în mașini pline de ghivece cu flori. Pe parcurs, acestea erau date jos, pe un covor întins de iarbă otăvită din nisip. În timpul deplasării, o umbră mi-a întins o pară coaptă, prea coaptă, cu pete maronii, de parcă știa că nu are voie s-o păstreze. Eu aveam în mână una la fel și i-am întins-o, luând-o pe a lui. Nu înainte de a mușca fiecare fructul pe care urma să-l ofere. Schimbul spontan, mușcătura furată de fiecare a topit ființă în ființă. Pentru o astfel de simțire merită să mori .Să mori? Eram deja? Treceam iar în visul vieții? În visul vieții, nu în viață. Intensitatea secundei extatice exploda în artificii, vibra în oglinzi de apă lent, până la dizolvare în ochiul rătăcirii, Pierdusem liniștea absenței, eram împinsă spre înălțimile unor reverii ce spărgeau învelișul semnelor încifrate în nebunia simțurilor
Și plutirea continua,purtam împreună cu altă umbră un brad împodobit spre o nuntă necunoscută. O adiere venită din spate a inclinat bradul în față, iar încercarea noastră de a-l prinde ne-a apropiat față lângă față. aburul cald al respirației precipitate ne-a atins buzele, un alt fel de sărut, imaterial, care a explodat în aceleași artificii, sfârtecând trupul în frisoane eterice.
Era deja prea mult când l-am văzut venind spre mine cu un glob transparent în mâini. Știm cine e dar nu îndrăzneam nici să-i gândesc numele. În glob, se zbătea, căutând să scape, un fluture Cap de mort. Știam deja că mă dă afară din teritoriul interzis si că nimerisem acolo din greșeală. Fluturele ne purta spre ieșire, îl urmam grăbiți urmărindu-i zbaterea, de teamă să nu rămână fără aer. Când învelișul fragil al globului s-a spart, fluturele a burat, lăsând în urmă o potecă, o dâră gelatinoasă, ca un scuipat de melc.
Prinsesem ultimul loc în tren. Mai era liber un scaun, mai mult un fotoliu cu brațe strâmte care amplificau căldura copleșitoare de mijloc de vară. Răbdam fără mofturi înghesuiala și căldura. De-a lungul vagonului, pe sofale lungi, comode, călătoreau alți semeni care veniseră mai devreme. Din loc în loc trenul oprea și coborau unul sau mai mulți dintre ei, până vagonul a rămas aproape gol. M-am ridicat, mi-am dezmorțit trupul închircit în fotoliu și m-am întins ca în pat pe una din sofale. Era deja mult mai bine. Prin geamul mare cât lungimea vagonului am văzut că traversam dealuri molcome, cu întinderi nesfârșite de Floarea soarelui. Aici vreau să cobor, a spus gândul. Trenul a oprit și, când am coborât în locul pe care-ll văzusem mirific, am găsit lanul de floarea soarelui uscat, maroniu, aproape negru, mult prea trecut de timpul culesului. Cum nu știam ce să fac, am mers orbește, târând greu picioarele prin țărâna uscată, aplecându-mă din ce în ce mai mult sub povara trupului.
Am deschis ochii abia când m-am prăbușit. Bătrânii din azil se trezeau pe rând și se ridicau din pat dezarticulați. ca într-un absurd spectacol de pantomimă.
Patul meu, mirosea jumătate a vanilie, jumătate a boală.
—————————-
Ştefania OPROESCU
Focşani, Vrancea
31 iulie 2018
.
