Aşa cum au remarcat mulţi iubitori ai neamului, ne aflăm la „porţile cerurilor”. Acest lucru se datorează evenimentelor ce reunesc în astral pe Mihai Eminescu, glasul duios al Bucovinei, cu inima ei, Ştefan cel Mare şi Sfânt.
Acolo unde începutul şi sfârşitul se contopesc, trecutul şi viitorul se reunesc. Din acest întreg îşi trage seva Mihai Eminescu care şi-a depăşit timpul său, intuind evenimente ce vor marca perioada postumă a lui şi a multor altor personalităţi. Când a scris „Rugăciunea unui dac” era conştient de vechimea acestui neam şi a alăturat creaţiei universale credinţa în nemurire pe care o aveau strămoşii noştri. „Pe când nu era moarte, nimic nemuritor,/ Nici sâmburul luminii de viaţă dătător,/ …El (adică Dumnezeu) este moartea morţii şi învierea vieţii!” Aceste lucruri sunt pomenite şi în Evanghelii, dar aşa cum chiar Iisus spune „Cine are urechi de auzit să audă” – adică dacă vrea să înţeleagă va înţelege. În Matei (11.14.) Iisus vorbeşte despre Ioan Botezătorul astfel: „Şi dacă voiţi să înţelegeţi, el este Ilie, cel ce va să vină.” Prin aceasta se explică ceea ce orientalii numesc reîncarnare. Ilie a ucis peste patru sute de preoţi, a căror credinţă nu a înţeles-o; la fel Ioan are o moarte violentă pentru că judecătorii lui nu-i înţeleg mesajul. Rugăciunea dacului reflectă credinţa în nemurire. „Să-ngăduie intrarea-mi în vecinicul repaos!” Asemeni „ţărăncii care nu ştie să se plece” (cum a afirmat Carol I, vorbind de demnitatea românilor), tot astfel dacul îşi cere tăria de a muri cu demnitate în faţa zeului fără nume şi chip: „Să cer a tale daruri, genunchi şi frunte nu le plec”. Peste timp, preasfinţia sa părintele Pimen, acum treizeci de ani, spunea la Putna: „Statuia lui Ştefan este greşit sculptată, căci el nu şi-a plecat decât odată capul, iar pentru acest lucru au plătit scump polonii în Codrii Cosminului ( 26 oct. 1497).”
Eminescu credea în nemurirea Marelui Voievod, şi îl invocă în Doina. Prin Scrisoarea I poetul depăşeşte timpul său şi pe al nostru. Azi ştim că soarele este o stea cu emisie slabă, corespunzătoare culorii galbene, care urmează să devină roşie şi fără „putere” peste şapte miliarde de ani. Poetul merge mai departe şi prevede destinul pământului: „Soarele, ce azi e mândru, el îl vede trist şi roş,/ Cum se-nchide ca o rană printre nori întunecoşi,/ Cum planeţii toţi îngheaţă şi s-asvârl rebeli în spaţiu,/ Ei din frânele luminii şi ai soarelui scăpaţi.” În acele momente, datorită gravitaţiei solare prea mici, se destramă sistemul, iar planetele „s-avârl rebeli în spaţiu”. Apoi este descris stadiu cunoscut sub numele de Big Bang, când catapeteasma lumii în adânc s-au înnegrit, „Ca şi frunzele de toamnă toate stelele-au perit;/ Timpul mort ş-întinde trupul şi devine vecinicie,/ Căci nimic nu se întâmplă în întinderea pustie.” În această viziune cosmică nu scapă din versurile sale destinul înţeleptului, care nu este apreciat pentru învăţătura sa, ci denigrat pentru slăbiciunile omeneşti. „…Nu lumina/ Ce în lume-ai revărsat-o, ci păcatele şi vina…” Şi iată că timpul a demonstrat-o; atât el cât şi savanţi sau figuri marcante ale culturii sunt răscolite de pigmei ai lumii noastre ce se cred lei tolăniţi în ignoranţa unui suflet rătăcit într-o lume materială ce se vrea intelectuală.
Ştefan cel Mare şi Sfânt alături de Mihai Eminescu şi-au legat destinul de ţară, contribuind cu sabia sau condeiul la neatârnarea şi nemurirea neamului nostru, astfel că pot asculta „muzica îngerilor” din Valhala (raiul), pe care poetul n-a ezitat s-o prindă în versurile poeziei „La Bucovina”, dedicată ţinutului natal pe care a jurat să nu-l uite: „N-oi uita vreodată, dulce Bucovină,/ Geniu-ţi romantic, munţii în lumină”…
Asemeni marilor înaintaşi şi noi – prin gândurile, vorbele, faptele şi dăruirea noastră – putem contribui ca România să fie în lumina lumii şi să fie „mângăiată” de cea divină. Există o dezvoltare continuă a spiritului neamului; există câştiguri nevăzute ale evoluţiei, chiar prin vremuri grele.
