Frânturi de gânduri şi sentimente acum, la împlinirea a cinci ani de la marea sa trecere…
În aceste momente şi clipe, recunosc şi mărturisesc sincer că mi-este foarte greu să vorbesc despre Domnul Ioan Ion Diaconu la timpul trecut, despre omul pe care l-am cunoscut în toamna anului 1993, la sediul Societăţii Române de Radiodifuziune din Bucureşti, când şi unde eu, elev în clasa a 10-a, doream să mă înscriu şi să particip la emisiunea radiofonică şi culturală „Cine ştie câştigă”, organizată, în fiecare duminică, de către postul de radio România Cultural şi unde Domnul Ioan Ion Diaconu era redactor şi realizator.
Şi iată, în aceste împrejurări şi condiţii, de atunci încoace, am legat şi am cultivat cu domnia sa şi cu întreaga sa familie o prietenie frumoasă, de suflet, o colaborare cât se poate de fructuoasă, până când a ieşit la pensie şi, mai ales, până când a fost doborât de cumplita boală, care l-a (şi) însoţit, tot mai agresivă şi mai violentă, l-a dus şi condus până la mormânt – de când, iată, se împlinesc, în aceste zile, cinci ani!…
Mai auzisem şi până atunci vocea inconfundabilă şi radiofonică a Domnului Ioan Ion Diaconu, în cadrul multor şi a diferitelor emisiuni de radio, chiar aflasem şi începusem să mă documentez, cu privire la activitatea şi biografia sa, din care am reţinut că Domnul Ioan Ion Diaconu a fost realizatorul uneia dintre cele mai longevive şi mai vibrante emisiuni de radio, “Memoria pământului românesc” (douăzeci de ani de emisie neîntreruptă).
Totodată mai ştiu că aportul, implicarea, activitatea, conduita sa morală şi profesională a fost şi rămâne un model de referinţă, atât pentru foştii săi colegi cât şi pentru orice aspirant la acest domeniu profesional numit Radio.
Dacă ar fi să mai reţin câteva date biografice, voi spune că Domnul Ioan Ion Diaconu s-a născut la 6 octombrie anul 1937 în oraşul Balş, jud. Olt, ca fiu al Mariei şi al lui Ion Diaconu, preot al Bisericii Sfânta Parascheva din oraşul Balş (fostul judeţ Romanaţi) şi apoi cântăreţ bisericesc.
Urmează Facultatea de Filologie a Universităţii din Bucureşti, din anul 1956 până în anul 1959, când este arestat şi condamnat pentru atitudine subversivă împotriva orânduirii socialiste.
Eliberat, îşi reia studiile şi termină facultatea în anul 1969. Între timp s-a căsătorit cu doamna Constanţa Diaconu – frumoasa şi scumpa lui soţie, care i-a fost alături, dimpreună cu cele două fete – Livia şi Mădălina, precum şi întreaga familie, până la sfârşitul vieţii sale pământeşti.
Din anul 1968 este reporter, apoi redactor la Radiodifuziunea Română. Între anii 1969 şi 1989 a realizat emisiunea “Memoria pământului românesc”.
După anul 1989 a realizat emisiunile “Antena Bucureştilor” şi “Cine ştie câştigă”, a colaborat la realizarea emisiunilor “Universitatea Radio”, “Amfiteatru Literar” şi altele.
În paralel cu activitatea din radio, a scris proză pentru copii şi tineret. Prima lui carte “Cercelul domniţei” (1970), este o povestire cu tentă istorică, de educaţie patriotică în spiritul vremii, dar alcătuită şi compusă într-un stil cald şi curgător, valorificând limbajul oral în maniera lui Ion Creangă. “Povestea unui steag tricolor” (1981) evocă istoria (în bună parte reală) a unui steag moştenit de la sărbătoarea Marii Unirii din anul 1918.
În anul 1996 (adică în urmă cu douăzeci de ani) publică “Acea noapte sfântă. Închis sub comunişti pentru Transilvania”, o carte de literatură – document, în care relatează întâmplările dramatice prin care a trecut în anii detenţiei. “Celula cu suflete” (1999), roman rezultat din aceeaşi experienţă a detenţiei comuniste, îmbină memorialul cu unele episoade ficţionale. Sunt prezentate ca într-un film diferitele categorii de încarceraţi politici, de la membri ai partidelor istorice la legionari, fiecare cu opţiunile şi argumentele sale. Textul este alert, dens şi semnificativ, prin portretele memorabile ale personajelor descrise şi situaţiile dramatice surprinse cu mare sensibilitate şi forţă scriitoricească.
A publicat în nenumărate ziare şi reviste, din care amintim: „Magazin Istoric”, Revista „Steaua”, Revista şi ziarul „Flacăra”, Ramuri, „Scînteia Tineretului”, „Săptămâna”, „România Literară”, „România Mare” şi multe altele.
După o luptă lungă şi crâncenă cu boala, s-a stins din viaţă, născându-se în viaţa cea veşnică, în locuinţa sa din Bucureşti, în ziua de marţi – 3 mai anul 2011.
Trupul său a fost depus la Capela Cimitirului Belu din Bucureşti, pe 4 mai, iar înmormântarea a avut loc în ziua de joi – 5 mai anul 2011, la cimitirul din comuna Jilava, judeţul Ilfov.
Prin urmare, cugetând eu acum, la împlinirea a cinci ani de la acest trist şi dureros eveniment, la activitatea şi (la) personalitatea foarte complexă şi foarte completă a Domnului Ioan Ion Diaconu, mă gândesc la darul omului providenţial cu care l-a înzestrat Creatorul şi Stăpânul nostru al tuturor – Domnul Dumnezeu şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos – pe Care domnia sa l-a cinstit cu toată sinceritatea, dragostea şi abnegaţia!…
Aşa se explică şi faptul că foarte multe personalităţi cultura şi bisericeşti, de cea mai înaltă valoare şi de cea mai rafinată clasă cum ar fi: Patriarhul, de pie memorie, Teoctist Arăpaşu, sau Mitropolitul Dr. Irineu Popa al Olteniei, precum şi regretaţii ierarhi: Antonie Plămădeală, Nestor Vornicescu, Nicolae Corneanu şi Gherasim Cristea ori scriitorii: Marin Preda, Eugen Barbu, Fănuş Neagu, Dinu Săraru, Adrian Păunescu, Ion Băieşu, Liviu Grăsoiu, Dan Verona sau Mihai Rădulescu şi foarte mulţi alţii, l-a cunoscut, stimat, admira şi apreciat, pentru caracterul, sinceritatea, onestitatea, demnitatea şi calitatea omului cât şi pentru profesionalismul scriitorului şi publicistului Ioan Ion Diaconu!…
M-aş bucura să ştiu că atât contemporanii cât şi posteritatea îi vor acorda, totdeauna, cinstea, recunoştinţa şi preţuirea cuvenită pentru tot ce a făcut, pentru ceea ce a fost şi a însemnat (sau ar trebui să însemne) Ioan Ion Diaconu în conştiinţa şi în memoria noastră colectivă, (a atâtor cititori, colaboratori, ascultători şi admiratori), care, mă rog lui Dumnezeu să nu fie alterată şi o spun aceasta cu mare înfrigurare fiindcă, din păcate, noi cam avem „darul” acesta de a ne uita binefăcătorii şi înaintaşii noştri dar încerc, totuşi, să–mi fac un act de încurajare şi de optimism şi să cred că ori de câte ori va fi pomenit numele acesta va fi pronunţat cu veneraţie şi respect pentru tot binele pe care el l-a făcut atâtor oameni şi care fapte, suntem convinşi şi siguri, că sunt consemnate de către Dumnezeu în Împărăţia Sa cea cerească şi veşnică de care, ne rugăm Lui, să aibă, de aici înainte, parte!…
Eu cred că luciditatea, discernământul şi dreapta lui socoteală ar fi fost de mare folos (şi) acum dar, am convingerea că felul său de a fi şi, mai ales, de a vedea lucrurile s-a transmis multora dintre cunoscuţii, colaboratorii şi colegii săi avându-l, astfel, între noi şi, îndeosebi, întru noi pentru care fapt mă rog ca Dumnezeu să-i răsplătească toată osteneala şi dăruirea de care a fost în stare şi sunt convins că nu va fi repede uitat, deşi, de multe ori suferim de această maladie – a nerecunoştinţei, fiindcă aportul său a fost foarte consistent, făcându-se, adeseori referire la el aşa încât Domnul Ioan Ion Diaconu este şi trebuie să rămână în continuare, ca un far care, încă, mai luminează şi va lumina foarte mult timp de acum încolo deşi, probabil, sunt şi dintr-aceia care ar dori să-l stingă, să fie stins ori să-l retragă şi să rămână retras, însă acum, când apele spiritului său s-au retras, ele au lăsat în urmă, cristaline, şlefuite de patimă, suferinţă şi inteligenţă, câteva sute de vorbe memorabile.
Înţelese în dozajul lor corect, uneori cu doza necesară de umor, alteori rămânând de-a dreptul contestabile, ele pot să apere de amăgitori, de proşti şi ipocriţi iar uneori (şi) de excesul care stă la pândă în fiecare dintre noi.
Dar mai presus de orice ele sugerează un lucru nespus de simplu şi de greu de obţinut: că a fi liber înseamnă a gândi totul cu mintea ta. Pentru că în acest caz chiar şi eroarea, aparţinându-ţi, este mai lesne suportabilă. Cu atât mai mult în aceste vremuri în care lucrul cel mai teribil care ni s-a putut întâmpla a fost acela de a fi greşit (sau de a fi devenit victime), participând la erorile altora!…
Prin urmare, acum, în încheierea acestor simple dar sincere rânduri de evocare a personalităţii Domnului Ioan Ion Diaconu, la împlinirea a cinci ani de la naşterea lui cea cerească şi veşnică, cred şi nădăjduiesc că vom şti pe mai departe, să ne cinstim înaintaşii aşa cum se cuvine, cu toate că în aceste vremuri, preţuim mai mult pe alţii de oriunde şi de aiurea, căci ni se par a fi mai exotici, mai spectaculoşi, mai senzaţionali!…
Şi totuşi, suntem încredinţaţi de faptul că ce este nobil rămâne iar ce este ieftin, apune; căci „noi locului ne ţinem, cum am fost aşa rămânem”!…
Dumnezeu să-l ierte şi să-l odihnească!
Veşnică să-i fie pomenirea! Amin!
Cu aleasă preţuire şi deosebită recunoştinţă,
Dr. Stelian Gomboş
https://steliangombos.wordpress.com/
