Noi doi am fost verișori, mai îndepărtați, pe linie paternă și implicit cu Dumitru Prunariu, cosmonautul. Nu ne-am întâlnit la Lugoj, unde amândoi am făcut liceul, el fiind din altă generație. De altfel, ne-am cunoscut în momentul în care scăpase de învățământul rural și a fost angajat la revista Scrisul bănățean, devenit Orizont. Eu lucram deja la sudioul de radioteleviziune, locuind nu departe de el, pe bulevardul Lenin. Nu știu cum s-o fi numind azi și nu mă interesează. Eram deja amândoi membri ai Uniunii Scriitorilor. El era în generația lui Nichita Stănescu, mai mare cu vreo șapte ani decât mine. Debutase cu proză, volumul „Copacul”, căruia noi îi spuneam Capacul. Spun „noi”, căci în afară de cenaclul Filialei, al studenților etc. Locuința lui Sorin se transforma, de pe la cinci spre noapte într-o adunare foarte pestriță de noncomformiști. Scriitori, plasticieni, muzicieni, tineri și neserioși, moderați de tătucul Sorin. Discuțiile noastre erau neconvenționale. Dacă la scriitori un autor își citea productul, urma un critic care susținea un referat, verbal sau scris, urmând discuțiile și-n încheiere concluziile autorului, la Sorin acasă totul era un haos, grație multiplelor noastre preocupări artistice. Sorin era un bonom, prefera societatea tinerilor, de subliniat că serile noastre erau în exclusivitate „băiețești”. Ne consideram hipioți, în afara orelor de lucru. Era perioada fericită a marilor prefaceri sociale și artistice pe plan mondial. Spre deosebire de adunările stereotipe, cenacluri, șezători, supervizate de securiștii sub acoperire, noi, „titeliștii” eram conectați nu numai la noutățile Europei libere, dar și la veștile dinspre cultura occidentală. Sorin avusese o experiență neplăcută cu autoritățile din cauza poziției sale față de revoluția anticomunistă din Ungaria și imprima un background de opozant al socialismului serilor noastre. Dar eram cuminți și blânzi, bănățeni cosmopoliți. Nu complotam împotriva statului, nu confecționam cocteiluri Molotov.
El locuia la parter, cu balcon, ușa era deschisă, așa că mai totdeauna încălecam balustrada și-i intram direct în birou, iar el se prefăcea speriat. De fapt era bucuros de oaspeți, se ridica de la biroul de lucru și punea pick-up-ul. Adusese din URSS muzică interpretată de ansamblul țigănesc de stat. Îi plăcea sentimentalismul acela exotic. Deobicei întrerupeam audiția, neputând suporta așa ceva, spre amuzamentul lui și puneam pe magnetofonul lui niște benzi copiate la radio, cu piese orchestrale de Wagner și dirijam în fața oglinzii, cu o baghetă profesională. Începeau să vină și ceilalți „clubiști”. Atunci puneam pop-rock, tocmai lansasem în premieră pe țară ultimul LP al formației „Beatles” și-l duceam după mine, iar Sorin scotea berile reci la iveală. Ne povestea despre noul roman francez, la modă fiind Nathalie Saraute, Alain Robgrillet și Michel Butor. Apoi despre „Ulise” al lui Joyce. Nu eram un fanatic în acest domeniu, care nu-mi plăcea, având eu alte afinități elective – germanii. Studentul plastician, care nu avea acoperiș în oraș și dormea mai mult pe la Sorin, zdrăngănea la ghitară rece. Sorin îi dădea cu Cehov, era mare cehovian, și cu Dostoievski. Spunea lucruri de necontestat, dar intram și eu în puțină polemică, era prea multă Franță și Rusie, prea complotaseră țările astea în primul război mondial așa că am contrabalansat cu recentele mele traduceri – poemele lui Nietzsche din „Also sprach Zarathustra” și apoi cu Thomas Mann. Aici veneam tare. Eram în primul meu volum influențat de neamțul meu. Apăruse deja în traducere „Muntele vrăjit”, dar premiul Nobel i-a fost acordat pentru „Casa Buddenbrock”. Nu conveniseră opiniile filosofice din această recentă carte magistrală. Începeam să punem la îndoială onestitatea comisiei Nobel. Sorin făcuse și cinematografia, adora filmele și mai ales „La Est de Eden”. Murise recent James Dean, pe care Sorin îl adorase. Un furios la Hollywood, atât de aproape prin atitudine de hipsterii din San Francisco. Aveam pe benzi Bob Dylan cântând în tandem cu Joan Baez. (Seniora Baez mai trăiește, s-a mutat în San Francisco Bay Area, am văzut în San Jose Ca. afișe cu concertele ei). Colectivitatea noastră era serios conectată la noutățile occidentale, aproape că le trăiam și păreau mai apropiate decât cenaclul Flacăra cu Păunescu cu tot. Ne mai și citeam, versuri, Sorin lectura din ultimele pagini scrise în ziua aceea, har domnului că nu aveam între noi critici literari, ei fiind prea serioși ca să participe la asemenea cenacluri improvizate și stropite cu bere. Discutam despre „furioși”, „beat generation”, „counter-culture”, știam de atunci că la redacția „San Francisco Chronicle” Herb Cohen alăturase „beat” cu „Sputnic” și ieșise „beatnic”. Allen Ginsberg și al său „Howl” ajunse la urechile noastre.
Tocmai fugise de la studioul de radio Timișoara crainicul Dângă, așa că puneam tare Europa liberă, să-l ascultăm. Și pe Cornel Chiriac și pe Monica Lovinescu. Cred că se auzea, de la noi, pe tot bulevardul Lenin. Sorin începuse să urmeze calea romancierilor noului val francez, se vedea discret acest lucru. Eu râmâneam cu Franz Kafka, aici mă întâlneam în opinii cu Sorin, dar și cu expresioniștii austrieci și nu numai cu Trakl, ci și cu Schoenberg (nu știu de unde am făcut rost de discul cu „Pierrot-lunaticul” pe texte de Trakl), Berg și Webern. Muzicologul George Bălan tocmai scosese deja o serie de eseuri, iar recenta lui carte despre Mahler m-a impresionat încă din studenție, când și la cursurile lingvistului Tohăneanu o citeam în secret. Era un bun prilej de asimilări de noutăți, simultan cu detoxifierea de ideologii asimilate la locul de muncă în mod obligatoriu. Cine spune că a fost o perioadă incultă greșește…
…Și Sorin a făcut greșeala lui Breban de a pleca la București. Cenaclul de la el de acasă nu s-a mai reunit. Sorin Titel a murit la 50 de ani de cancer.
