În România orele de muzică se scot treptat din programa școlară. Cultura muzicală este și așa deficitară la noi încă dinainte de revoluție. Intelectuali, chiar și seniori, nu au habar de muzica numită clasică. Festivalul Enescu nici nu știi pe unde să-l cauți în mass media. Postul francez de televiziune Mezzo parcă nici nu a auzit că există și orchestre simfonice românești. Și difuzează multă muzică interpretată mediocru, dar se pare că noi suntem chiar și sub acest nivel. În timp ce în țări pe care le socotim „din lumea a treia” statul subvenționează o educare muzicală în masă și o schimbare totală a destinului unor oameni care ar putea fi ai străzii altminteri.
Europa și America Latină l-au dat, împreună, pe genialul dirijor Carlos Kleiber. Mama sa era o evreică din California, Ruth Goodrich, căsătorită cu dirijorul austriac de excepție, Erich Kleiber. O combinație rară, din care rezulta în 1930 Karl Ludwig Bonifacius Kleiber. Emigrați în 1940 la Buenos Aires, din motive lesne de înțeles, aveau să-i spună lui Karl – Carlos…Stilul său era totalmente neconvențional. Se folosea de un arsenal străin celorlalți dirijori.
Evaluarea compozitorului american Barber despre Kleiber: „Cel mai uimitor muzician pe care l-am întâlnit vreodată. Era o personalitate uimitoare, amuzantă ca naiba, extrem de bine citită, și un om foarte privat care a lucrat într-o profesie foarte publică…A disprețuit simpla celebritate și a refuzat să se alăture acestui circ. El a lucrat atunci când circumstanțele ideale s-ar putea să prevaleze și în nici un altul. Cred că el este cel mai bine înțeles ca un extatic. A combinat rigorile formei și analizei germane cu bucuria pulsului și a dansului latin. A obținut rezultate pe care ceilalți dintre noi nu ar putea decât să le viseze. “
Ceva mai recent, dirijorul britanic Simon Rattle a afirmat că „În Venezuela se scrie viitorul muzicii clasice”. La Los Angeles tânărul dirijor genial Gustavo Dudamel, venezolan, a preluat bagheta orchestrei Los Angeles Philharmonic Orchestra, probabil cea mai bună din lume. Am avut șansa să ascult, la Walt Disney Concert Hall, simfonia întâi de Gustav Mahler, dirijată de Dudamel fără partitură. Scund, cu un păr negru creț, sigur de sine și binevoitor cu orchestrele, conducând mereu cu partitura știută pe de rost, Gustavo este certamente cel mai bun dirijor din lume în acest moment.
Fiul unui solist la trombon și al unei profesoare de muzică, Gustavo Dudamel a fost atras de muzică de mic și a dirijat prima dată la 12 ani. Șansa lui s-a numit El Sistema, un program de educatie muzicală inițiat acum patruzeci și patru de ani de Jose Antonio Abreu. Un an mai tâziu avea deja propria orchestră de cameră. La 15 ani a ajuns dirijor al Orchestrei de tineret, Orquesta Sinfónica de la Juventud Venezolana Simón Bolívar, cu o sută de membri. În 2016 am ascultat pe TV Mezzo această formidabilă orchestră, interpretând pagini orchestrale din operele lui Richard Wagner. Americolatinii au cântat cu o energie și o claritate datorate nu doar emisiei digitale. Cu instrumente nou-nouțe, cumpărate de stat. Au urmat multe alte turnee, în prezent Dudamel fiind directorul muzical al Filarmonicii din Los Angeles, contractul prelungindu-i-se pentru încă zece ani. Fiul său, Martin Maturen s-a născut în California, așa că e cetățean american. Într-un interviu Abreu vorbește cu mândrie despre Dudamel, ca fiind un rezultat eminent al inițiativei sale de acum patruzeci și patru de ani.
Programul de muzică preconizat de El Sistema se bazează pe cooptarea copiilor și tinerilor în orchestre, asigurându-li-se instrumente și cadre didactice. Scopul „muzicalizării” Venezuelei a fost, după Jose Antonio Abreu ridicarea socială a oamenilor aflați în situații dificile. Finanțarea vine sută la sută de la guvern. Interpretarea muzicii nu se dorește neapărat elitistă, ca în Europa, ci așa cum a procedat și Crlos Kleiber, interpreții se bucură de libertatea opțiunii, de alegerea unui stil propriu, în final muzica fiind un agent de coeziune socială. Desigur este un britanic Geoff Baker cel care afirmă, singular, că El Sistema e „un model de tiranie”. Este ridicol, din moment ce copii ai străzii și foști consumatori de droguri aderă la orchestrele de tineret și devin interpreții unor lucrări dificile ale compozitorilor moderni. Și nu zeci, ci sute de mii de tineri fac parte din orchestrele simfonice venezolane. Viziunea lui Abreu a prins și în alte țări din America Latină, dar și din Franța.
Primul contact dintre pianistul brazilian Ricardo Castro și El Sistema a avut loc în 2006, când susținea concerte la Caracas. Sigur că un program similar ar putea avea succes în statul Bahia, el a început să răspândească ideea tuturor persoanelor interesate. Peste un an Ricardo Castro a primit cu entuziasm invitația secretarului de cultură al statului Bahia de a desfășura un program inspirat de El Sistema venezolan, urmând principiile sale de bază ca program guvernamental, promovând integrarea socială prin practica orchestrală și corală. În 15 septembrie din acest an Mezzo a difuzat concertul extraordinar al orchestrei de tineret braziliene Neojiba, formată din membri de toate vârstele și rasele, care a avut loc la Paris în sala Filarmonicii. Această formație are ca sediu o parte din ultramodernul Teatru Castro Alves din Bahia. O parte din piesele contemporane prezentate au fost interpretate fără dirijor, au fost momente de dezlănțuire fantezistă a tinerilor interpreți, absolut atipice pentru asemenea concerte. Și în Brazilia se scrie viitorul muzicii clasice, ar spune acum Sir Simon Rattle. Din 2007 Neojiba reprezintă o oportunitate de schimbare în viața copiilor și tinerilor, care, practicând colectiv muzica, dobândesc calități esențiale pentru dezvoltarea deplină a capacităților lor.
El Sistema, creat în 1975 are astăzi peste 350.000 de copii dar și tineri și mai mult de 180 de orchestre în Venezuela.
Revenind la un eveniment extraordinar amintim că mahlerianul Gustavo Dudamel a reunit ambele părți ale „familiei sale muzicale”, Filarmonica din Los Angeles și Orchestra „Simón Bolívar”, alcătuită din colegii săi absolvenți ai lui El Sistema, așadar două orchestre, două orașe, două țări, pentru un concert enorm în proiectul „Gustav Mahler” dedicat comemorării compozitorului, la care s-au cântat toate simfoniile acestuia. Dar interpretarea Simfoniei a opta la Caracas a fost ceva deosebit. Două sute de instrumentiști, douăzeci de soliști vocali, două mii de coriști.
„A fost o provocare imensă”, afirmă Deborah Borda, președintele Filarmonicii din Los Angeles, unde Dudamel este director muzical din 2009. „Nu există nici o îndoială că el are charisma, magnetismul și adâncimile remarcabile ale înțelegerii artistice, dar Gustavo este, de asemenea, un lider vizionar. A fost extraordinar să vezi oameni din două țări, două orașe și două orchestre unite într-o viziune pozitivă pentru viitor, pentru cultura lor, pentru comunitățile lor, prin muzică”.
„Este ca și cum ai zbura într-un Airbus 380″, spunea Dudamel cu un zâmbet, „iei mulți oameni cu tine”.
Pe scena din Caracas, în ciuda unor medii și împrejurări diferite, muzicienii venezolani și omologii lor americani păreau să se bucure de acest schimb de exeriență. „A fost o plăcere să cântăm cu colegii noștri venezolani”, se entuziasmează Joanne Pearce Martin de la orchestra din Los Angeles. „Am format prietenii minunate și de lungă durată, sunt o grămadă de muzicieni atât de exuberanți, încât au un spirit minunat și generos și, bineînțeles, Gustavo ne inspiră pe toți cu energia sa incredibilă”.
„Trebuie să fii foarte recunoscător vieții”, spune Dudamel, „să ai șansa de a face o simfonie ca a opta de Mahler în aceste condiții. Nu este doar un mare spectacol, ci un mare eveniment uman”.
LUCIAN BURERIU
