„Mă joc de-a de toate, cu toți:
De-a moartea, cu frunza; de-a viața
Cu bușteanul plecat dimineața
Din codru, pe tălpi sau pe roți.”
(Andrei CIURUNGA)
Trecând dincolo de poemul închinat Luceafărului Mihail Eminescu, „Trebuiau să poarte un nume”, desigur, singurul reușit, grație purtării de grijă a Profetului nostru, am pășit cu o oarecare temere, și chiar cu o oarecare presimțire prin tărâmul liric al lui Marin Sorescu, aflând cu părere de rău, că, „Soarele” oltean al poeziei daco-române are de fapt multe pete, multe găuri, multe comete nebuloase, mulți meteoriți căzuți peste ritmul iambic zdrobindu-i covârșitor și în profunzime aura slovei care i-a curcit întreaga creația ce se dorea a aparține naturii lirice.
Fiind ispitit și căzând sub vraja umorului abundent, Sorescu a profanat Poezia pură–Arta sacră. DUMNEZEU– CUVÂNTUL ne-a lăsat moștenire Cuvintele, cărora trebuie să le dăm viață, vârstă matusalemică în creație, manifest, atitudine, autoritate, frumusețe, sens, slavă, iubire, caracter! Cuvintele, mai ales în POEZIE, care e de esență divină, nu trebuiesc mânate de pe deal în vale sau din vale în deal, ca niște turme de oi ori de capre pentru a face lapte și duse la mulgătoare… Cuvintele nu trebuie să dea doar lapte. Ele trebuie să izvorască pâine, vin, apă, miere, lumină, culoare, mireasmă, rugă, taină, cântare, încântare, binecuvântare, comuniune, cuminecare! Cuvintele sunt izvoarele spiritului moștenirii noastre arhimilenare, tradiționale – venele regale ale Pantheonului nostru sacru, continuu, dăinuitor și veșnic! Apele – izvoarele sunt lacrimile lirice ale Cerului care se preling de pe obrazul albastru, serafic întru îmbrățișarea primăvăratică cu fratele verde, Pământ!
Curgerea lirică a lui Marin Sorescu nu e un TORENT cu apă limpede, grăbită, surâzătoare, cântătoare, cu privirea albastră în care se oglindesc frumusețea Cerului, a Pământului, precum la POEȚII CRUCII sau la Poeții clasici, ci e un șuvoi de gârlă mare, cu apă tulbure, amenințătoare, țâșnit în urma unei ploi furioase sau a unor ploi torențiale, care cară totul în cale: maluri, mori, podețe, punți, poduri, cotețe, stâni, șatre, căruțe, garduri, turme de oi, de porci, de vaci etc. În momentul în care râsul cascadic, umorul-torent s-a transformat în hohote desuete, lacrimogene, lirismul său a devenit pur și simplu un șuvoi prelins ca dintr-o apă de ploaie…
Cuvântul ales pentru a fi frumos el trebuie să fie un fir de gând imaculat, angelic, tors din Caierul Cerului albastru și urzit în verdele pământului, pentru a da roadă spirituală creației tuturor oamenilor de spirit, dar mai cu seamă și osebire marilor Poeți religioși! Cu cuvântul frumos țesem brocartul slovei, peste care se îmbracă purpura solemnă și mantia aurie, întrupând astfel POEZIA în toată splendoarea sa, princiară, regală, imperială, sacerdotală și divină!
Lăsând gândul de izbeliște să necheze în islea plină cu scaeți a ateismului sau a liber cugetătorului, ori a autonomului, cuvințelul iese pitic, chircit, stâlcit, cocoșat, șchiop, chior, clăpăug, cu gura strâmbă și buza rânjită, atârnând în jos, astfel că slova, care împrumută caracterul, ținuta, scopul, metehnele autorului ajunge o veritabilă cerșetoare, desculță, în cârje, în zdrențe, peticită, cu mâna colțuroasă, buboasă, crăpată întinsă în vânt spre ajutor.
Creatorul, mai ales cel liric, nu trebuie să se întovărășească cu vicisitudini, cu ispite ale fanteziei gândului său gri, cu deșertăciuni ale închipuirii, care să-l contamineze cu răul, fiindcă moralitatea și spiritul său se degradează și, „efectul acestei degradări, cum mărturisește marele Ierarh Apărător al Ortodoxiei Dacoromâne, Mitropolitul Longhin de Bănceni-Bucovina-Ucraina, prigonit azi pe viață și pe moarte pentru ADEVĂRUL – HRISTOS și ADEVĂRUL ROMÂNESC, devine rodul desacralizării și îndepărtării de Dumnezeu.” (Episcopul Longhin, Să stăm bine, să stăm cu frică, să luăm aminte!, Sf. Mănăstire Bănceni, 2015, p. 26-27)
Poetul trebuie să fie un Semănător de cuvinte alese care, prin graiul frumos și ruga fierbinte le ajute să crească, să înflorescă, să rodească, să se înfrățească, astfel ca RODUL lor să fie doldora binecuvântat în har, cântare, miresmă, candoare, splendoare și sublim. Autorul liric nu trebuie să secere cuvintele înainte de a le semăna, de a le îngriji, de a le crește.
Nu toate numirile, denumirile de ființe, lucruri, elemente, fenomene etc., purcese din gândurile unor fulgerări negre, dintr-o țâșnire haotică, din tunete viclene, care năpădesc cerul încețoșat al minții sunt cuvinte potrivite pentru POEZIA frumoasă, pură, religioasă.
POEZIA pură, religioasă este asemeni CUMINECĂRII sfinte, în care Sacerdotul ales, alege pâinea curată, dospită, rumenită și vinul regal, înmiresmat, cu chip vesel de lacrimi rubinii!
Marin Sorescu și-a adunat cuvintele de peste tot, de oriunde, cu arcanul ca pentru încorporare, pentru vers și în funcție de dispoziția sau indispoziția clipei le-a biciuit ca pe niște amărâți de recruți: la stânga!, la dreapta!, culcat!, salt înainte!, pas alergător!, stânga împrejur!, târâș!, mersul piticului!, saltul broaștei! Astfel, că la finele instrucției literele-recruți, erau făcute harcea parcea, nu mai puteau alcătui o coloană ordonată de cuvinte alese, care să formeze o grupă solemnă, o grupă de elită pentru a da onorul la o festivitate grandioasă de creație precum este sacra POEZIE.
Cuvintele alese care vor oficia actul sacru al POEZIEI, trebuie să aibă literele împodobite de gală regală, precum Corul Madrigal ori perechile de dansatori-artiști care ațintesc privirea lumii la Concertul de vals vienez, ce îmbrățișează Anul Nou care a venit sau literele să fie gătite în tradiționalele costume populare, cu IILE și FOTELE sublime – veșmintele cele mai aproape de sufletul ROMÂNULUI care, prin strălucire, prin cântec și prin joc încântă milenar omenirea!
Cuvântul lui Sorescu, născut din gândul-bidiviu de abanos, lăsat liber, în sălbatica prerie a imaginației, a ajuns un cîrlan permanent zburdalnic, ce sare peste orice obstacol, care scurmă pământul cu copitele hunice, nechează des și mușcă dacă te apropii să-l mângâi pe coamă. În lirica-umor-amor, într-un pamflet-liric sau un fel de tragi-comedie a lui Sorescu, cuvintele nu zâmbesc, nu râd, nu cântă, nu joacă niciodată horă, brâu, sârbă, căluș, tangou ori vals.
Marin Sorescu adună cuvintele sub toate închipuirile de gând chiar dacă sunt negre, gri, posace, cețoase, în șatră, cu coviltir, cu cearcăne, pistruiate, strâmbe, proletare ori refractare.
Lirică lui Sorescu este un haos alcătuit din aglomerări, surpări, alunecări, depuneri, aluviuni… Părinții filocalici ne îndeamnă să cercetăm „duhul și rostul” unei exprimări grăite ori scrise. Un gânditor, prozator, artist, teolog, filosof, preot sau poet al TERREI MIRABILIS – DACIA MARE, nu poate crea decât despre FRUMUSEȚEA spirituală a acestei VETRE primordiale, spre a o ajuta să redevină copia fidelă a acelui Paradis creat dintru început pentru Omul divin. Condiția esențială este însă, ca autorul respectiv să aibe în sine această frumusețe cerească! Poezia nu este un refugiu al deșertăciunii, cu versuri ca niște dâre adânci prin deșertul bășcălios al fantasmagoriei și nici o mărșăluire alunecoasă prin mlaștinile disperării.
Sorescu a strâns la grămadă: absurduri, ciulini, gâze, ceață, păianjeni, viezuri, țânțari, viespi, mușuroaie, viforniță, gărgăuni, beznă, vârtej, febră, languste, amețeli, horn, chibrituri, furtuni, tălpi, sticlă, vânt, tâlhari, purici, șopârle, mașini, hoți, cai, cafea, furnici, pârghii, femei, vise, indigo, nuduri, noduri, tutun, gripați, cămile, halebarde, șerpi, paie, pietoni, pitoni, zgomote, ouă, clești, lăzi, prăpăstii, butoaie, uși, popice, meniu, bile, cercuri, animale de pradă, otrăvuri, melci, viscole, cearcăne, pisici, raci, coșmaruri, delir, molimă, vrăjitoare, explozii, clopote etc. (aceste înșiruiri sunt titluri, parte, din volumele poezilor sale, strânse cu migală satirică…)
Când maestrul Sorescu a preparat de fiecare dată meniul său liric a greșit întotdeauna rețeta: a pus destul haz sacadat, american, mult umor de muștar englezesc și l-a condimentat cu prea multă bășcălie de târg, ieșind ceva nedefinit, dar picant, acru, sărat, afumat, lacrimogen. Florile de mucegai ale lui Arghezi sunt parfum pe lângă dârele pestilențiale ale lui Sorescu. Cuvintele nu trebuie stâlcite, strivite, batjocorite, împroșcate cu venin, stropite cu ură, aruncate la coș, în tomberon, la gheena sau în groapa comună…
Creatorul, în libertate fiind, nu trebuie să fie temnicerul sau gaborul brută care înjura, scuipa, lovea cu pumnii, cu bocancii, cu cauciucul, cu ce nimerea în deținutul întemnițat religios… În sprijinul „acuzării”, „geniului” operei lirice a lui Marin Sorescu, ne vine însuși autorul. În groapa cu cuvinte: „Mă aflu-n groapa cu cuvinte,/ În care nu te joci:/ Nu-s numai lei, ca la Samson,/ Ci tigri, lupi și foci.// Răcnesc la ele, le lovesc/ Cu pumnul peste falcă,/ Dar ele iarăși se reped/ Și-mi smulg cîte o halcă.// Ca într-o apă mă scufund,/ Cu cât mai mult mă-ncaier,/ Ci sufletul eu vi-l trimit/ Prin bulele de aer.// Iar dacă într-o zi cu soare/ Voi dispărea de tot:/ Cătați-mă-n acele vorbe/ Care se ling pe bot”. Creație: „Scriu pe cutremure,/ Și dacă unele cuvinte/ Îmi alunecă mult mai încolo,/ Numai scoarța pământului e de vină/ Cu lipsa ei de stabilitate.// Nici nu știi/ Când se cască sub masa ta un vulcan,/ Și după o zi de muncă/ Te poți iscăli direct pe cenușă”… Perseverare: „Voi privi la iarbă/ Până voi obține titlul/ De doctor în iarbă.// Voi privi la nori/ Până voi ajunge laureat/ Al norilor.// Voi trece pe lângă fum/ Până cînd fumul, de rușine,/ Va deveni iar flacăra/ De la început.// Voi trece pe lângă toate lucrurile/ Pînă cînd toate lucrurile/ Mă vor cunoaște.” Frescă: „În iad păcătoșii/ Sînt valorificați la maximum.// Femeilor li se scot din cap,/ Cu o pensetă,/ Clamele, agrafele, inelele, brățările,/ Pînzeturile, lenjeria de pat./ După aceea sînt aruncate/ În clocotul unor cazane,/ Să fie atente la smoală,/ Să nu dea în foc.// Apoi unele/ Sînt transformate în suferințe/ Cu care se cară la domiciliul dracilor pensionari/ Păcatele calde.// Bărbații sînt și ei folosiți/ La cele mai grele munci,/ Cu excepția celor foarte păroși,/ Care sînt torși din nou/ Și făcuți preșuri.” (Marin Sorescu, Poezii, Scrisul Românesc, Craiova, 1990)
Tot așa s-ar putea derula opera sa de la o dandana lirică la o altă dandana oacheșă, hazlie… Cunoscutul interpret al literaturii române pentru lumea anglofonă, Roy MacGregor-Hastie, privitor la opera dramaturgică și lirică a lui Sorescu, află o veritabilă „dezintegrare a realului”, prin faptul ostenitor, poate și ostentativ al olteanului de Dolj, de a se dovedi un minunat „organizator de haos”. (Rame, douăzeci și cinci de Poezii de Marin Sorescu, Versiune engleză și cuvânt înainte de Roy MacGregor-Hastie, Ed. Eminescu, București, România, 1972)
Viziune: „Mă îngrășam treptat,/ Cîte o tonă în fiecare zi,/ Începînd cu sufletul.// Ca orice om care se respectă/ Îmi urmăream propria evoluție/ Cu ochi foarte mari.// Și cum pronuțarea unor cuvinte/ Cum ar fi „inimă”, „frunte”, „cap”/ Mi-ar fi putut trezi niște sentimente oarecare,/ Stînjenind astfel îmbucurătorul proces de creștere,/ Mi-am împărțit trupul/ În pătrățele,/ Ca la șah.” (op. cit.,p.62)
„E UȘOR A SCRIE VERSURI, CÎND NIMIC NU AI A SPUNE!”, a mărturisit de fiecare dată de Jos, mărturisește mereu de Sus, Lucefărul Cerului geto-daco-român Mihail EMINESCU. Mărturia lui Marin Sorescu din Cuvînt înainte, în Poezii este destul de edificatoare. „Întîmplarea de-a fi poet – oarecum”, corect spus oarecare, acea „pedeapsă blîndă”, i-a creat un „cuibar de spaime, obsesii, stări și nestări de suflet, de spirit, de destin. Scrisul e, la urma urmei, și o poveste de înstrăinare; mărturisindu-te, te lași în urmă.” (p. 5)
Scrisul, creația adevărată, spiritual-religioasă nu poate fi niciodată înstrăinare, dimpotrivă este o AGRĂIRE vie, de suflet și har, o CHEMARE, o AFLARE, o ALEGERE, o REGĂSIRE, o ÎMPLINIRE, o VOCAȚIE, o MISIUNE, o MĂRTURISIRE de CREDINȚĂ, o sacră DEVENIRE-DĂINUIRE! Mărturisindu-te prin Neam, Națiune, Vatră, Patrie, Popor, te afli în comuniune cu ei și cu Dumnezeu, iar Opera devine cuminecare cu Cerul și Pământul Patriei, cu Sfinții și Strămoșii tăi ai tuturor timpurilor, dar și cu oamenii de spirit ai lumii universale. Creatorul liric are privilegiul de a deveni POET prin curajul, mesajul, onestitate, caracterul, viziunea sub care opera sa trezește, purifică, zidește, înalță, înnobilează, dă continuitate, dăinuire Națiunii sale, pentru a fi întâia Aleasă între cele de frunte ale Pământului și Cerului.
Marin Sorescu a rămas totuși unul dintre marii Umoriștii ai liricii sale fără sens și fără spirit. Păcat! Proletcultismul umanitar „multilateral dezvoltat” a fabricat și la noi în atelierele de lucru, atee, pe vremea roșie, la comandă, cu sprijin proletar, non valori, secături, stârpituri, obsedați, posedați, însemnați (mutilați), rebuturi literare, deșeuri ale subculturii, lăsându-ne prin urmașii lor, direcți și indirecți o moștenire hidoasă, caricaturală, înspăimântătoare, care profanează prin licuricii de astăzi ai Flăcării violet, Pantheonul nostru ancestral-sacerdotal-spiritual-divin.
A fi POET religios – Geniu creștin este alegerea Cerului!
A scrie versuri bune este o bucurie a destinului tău!
A scrie versuri ca exercițiu liric este alegerea ta!
A profana Arta lirică însă, mă refer îndeosebi, la cei de azi, de aici și de dincolo, la licuricii violeți – violenți, violatori ai spiritului, când nimeni nu te forțează, sau poate te obligă cineva?, când nu ai nimic de pierdut sau poate ai mult de câștigat, ține de urâțenia sufletului, de starea patologică, de inima împietrită, de obezitatea egoului, de parvenitismul social, de demență intelectuală, de săracă cultură, de bogată imoralitate, de mutilarea și moartea spirituală
———————————————-
Gheorghe Constantin NISTOROIU
30 Aprilie 2023
+ Sf. Ap. Iacob al lui Zevedeu
