Pe la doisprezece, treisprezece ani, l-am descoperit pe Nicolae Milescu-Spătarul într-o bibliotecă de cartier. Ei, bine, da!, existau biblioteci de cartier; micuţe aşezăminte în fiecare mahala, cât mai aproape de şcoli. Mă rog, dar asta e altă gâscă. L-am descoperit pe Milescu-Spătarul, cum ziceam, şi spusele lui, observaţiile, cugetările din călătoria spre marele Chitai m-au marcat profund. Mi se părea că nu e minte mai înţeleaptă ca a Cârnului. Şi aprig, şi deîndată mi-am dorit şi eu să devin înţelept, aşa că am purtat cu mine câtăva vreme o mutră fioroasă, nătângă şi neînchipuit de posomorâtă. Mama s-a speriat, crezând că sunt bolnav, băieţii de pe stradă dădeau în friguri să afle ce boacănă de neiertat împlinisem, profesorii credeau că am necazuri acasă. Dar eu ştiam, doar eu, că mă îndrept pe drumul înţelepciunii. În câteva săptămâni mi-a trecut, desigur. Şi îndelungată vreme am uitat cu totul de calea ce hotărâsem să urmez către înţelepciune. Ani şi ani am robotit, ba să fiu de folos semenilor mei, ba să slujesc comunitatea împlinind cele de cuviinţă, rostuite cu grijă, cu migală, cu pasiune şi abnegaţie. De vor fi fost cu folos, sau de n-a fost decât pierdere de vreme nu pot să hotărăsc eu. Singurul lucru de care încep să devin sigur este că viaţa mea a fost un lung şir de experienţe iniţiatice, cărora m-am dedat cu plăcere, oricum ar fi fost ele. Pe care mi le amintesc, sunt mândru să le răsfoiesc în gând şi, recunosc, uneori, mă trec fiori de plăcere. E ceva vreme de când începe să mă obsedeze un moment, un moment istoric cu care am fost contemporan. Ba, mai mult, în care am avut un timp iluzia că m-am integrat: civilizaţia hippie. O civilizaţie pe care americanii au nimicit-o, au sufocat-o, pur şi simplu zdrobind-o sub maldărul de vanităţii promise de o societate industrializată monstruos. A fost singura şansă firavă a omenirii, ivită în binecuvântatul deceniu al anilor ’60 (în sinea mea cred că a fost unul dintre cele mai fericite din istoria omenirii). A fost civilizaţia care redescoperise valoarea sacralizării profunde a vieţii de zi cu zi, a legăturilor fundamentale cu armonia cosmică ce guvernează totul, cu excepţia societăţii consumiste, supusă legilor industrializării fără strop de discernământ. Mă gândesc tot mai mult la revelatoarea filozofie hippie, strâns legată de libertatea profundă şi asumată, de liberul arbitru, de forţa asocierii, de profunzimea condiţiei mistice a omului, şi-mi revin în minte spusele Cârnului despre oamenii pe care îi întâlnise în călătoria sa spre China, despre modul lor de viaţă, despre legăturile acestora cu sacrul. Legături care îi făceau să se definească în numele generaţiilor care vor veni şi care de netăgăduit trebuiau să aibă un viitor. Viitor pe care noi nu-l mai vedem; l-am acoperit cu bani, cu ambiţii, cu vanităţi, şi mereu plângem, şi mereu suntem speriaţi, mereu o nenorocire ne pândeşte. Şi peste tot pământul o cohortă de complexe dintre cele mai nefireşti ne îngroapă în gesturi nesăbuite.
Cred c-a trecut destulă vreme pentru ca nepoţii să înceapă a privi cu atenţie şi cu dragoste ceea ce au încercat bunicii lor, bunicii lor hippies. Se ştie doar, că legea firii leagă mult mai strâns nepoţii de bunici, sunt legături mai trainice, mai adânci, mai misterioase. E timpul dară! E vremea ca nepoţii să-i citească cu atenţie pe bunici, bunicii din orice timpuri, din orice orânduiri, din orice religie. E timpul să se smulgă din orbirea care s-a prăvălit peste omenire şi pe care noi, generaţii inconştiente, o apărăm un unghiile şi dinţii şi încercăm s-o perfecţionăm în a ne face viaţa de netrăit.
O!, să nu începeţi a-mi înşirui miile de motive care vă determină să trăiţi astfel şi să apăraţi modul acesta de viaţă. Le ştiu, le aud zilnic, le privesc cum se întăresc lângă mine. Dar mereu zăresc şi motivele reale: vanitatea, lăcomia, invidia, orbirea. Ştiu, ştiu! De fel n-am dreptate: sunt un defetist, o coadă de topor, un inconştient, un neadaptat, nu înţeleg nimic din regulile progresului şi ale economiei de piaţă în care sunteţi experţi.
Zilele trecute mă uitam în oglindă şi am văzut că purtam iar cu mine o mutră fioroasă, nătângă şi de tot neînchipuit de posomorâtă. Din nefericire, mi-am mai amintit că Nicolae Milescu-Spătarul a murit de mult şi nu-l mai citeşte nimeni, iar spre China se zboară azi în câteva ore.