INGINERUL POET ŞI FILOZOF

0
77
LEONTE-Dinu-wb

LEONTE-Dinu-wbL-am remarcat la sfârşitul unui congres care a avut loc la Chişinău în vara lui 2005: la recepţia de bun sfârşit, simpaticul co-mesean şi-a lăsat soţia la masă, s-a dus la orchestră, a luat microfonul şi a început „să-i zică” melodii populare, cântate cu mult patos şi talent şi cântece de pahar – unele originale – care au făcut deliciul celor rămaşi cuminţi pe scaune. Pe urmă orchestra a început o Periniţă şi el s-a dus de la o masă la alta, i-a ridicat pe toţi de pe scaune  şi s-a încins un dans că n-a mai fost loc în localul restaurantului. S-a ieşit în curtea asfaltată şi s-a petrecut până mult după miezul nopţii…

 

„Măi, cine o fi ăsta?” mă tot întrebam eu… Parca-l văzusem că intrase într-o sală unde se prezentau  conferinţe despre electrotehnică. Dacă n-ar fi fost inginer, n-ar fi avut ce căuta acolo! Am căutat prin programul congresului… Greu de identificat, erau peste 300 de conferenţiari. Dar a doua zi de dimineaţă o întâlnesc pe soţia lui la urcarea în autobus şi dânsa mai purta ecusonul congresului: Dr. Oana Leonte, chimist. Aha! Dinu Leonte! Oho!! Cândva îmi căzuse în mână carte plină de poezii delicate, romantice, cu un lirism cald şi învăluitor, cu accente filozofice. Ce noroc pe mine, să-l întâlnesc pe autor! El este cel care a scris:

N-am să mânjesc cu miere de cuvinte

Atâtea frumuseţi ce mă-nconjoară

Ca să le-aduc un vers: mai mult povară

În iureşul lor larg spre înainte.

Am locul meu căruia-i dau bineţe

În tot acest avânt de frumuseţe:

Tâlmaci de adevăruri neştiute!

Lumina lor mi-e singura avere.

Şi zeci de ochi cu sete mi-o vor cere

Ca s-o arate apoi altor sute…

Teribil! Tâlmaciul adevărurilor! L-am aşteptat pe poet, a venit, am făcut cunoştinţă, şi m-am bucurat nespus să-l cunosc pe el, un căutător neobosit al frumosului, un maestru al cuvântului scris, rimat şi ritmat, aparent atât de plin de linişte dar în realitate un vulcan temperamental  şi un izvor de frumuseţi neegalate. Avea numai 20 de ani când a scris:

Azi am crezut într-o poveste nouă

Ca un copil ce am fost odinioară;

Tu te-ai născut în strălucirea clară

A unui crin înlăcrimat de rouă.

Tu te-ai născut din raza de lumină

A celei mai îndepărtate stele;

Mi-ai apărut ca-n visurile mele

Fiinţa ta, de-atâta farmec plină!

Pe vremea aceea el era student la Universitate şi-şi cânta prima iubire a tinereţii pe trotuarul de vis-à-vis, unde acum este Teatrul Naţional, dar pe vremuri erau numai nişte barăci mizere în spatele cărora se afla circul din Bucureşti. Eu trecem pe acelaşi trotuar, încă student la Politehnică, da nu l-am întâlnit şi n-am cunoscut simţământul lui romantic care – pe atunci şi încă şi acum – mă mişcă  şi pe mine.

Doi ani mai târziu mi-a făcut plăcerea să mă viziteze acasă, la Chicago. Venise tot la un congres şi nu am avut mult timp de stat împreună, dar astă vară l-am vizitat în San Francisco, unde locuieşte de mai mulţi ani pe colinele de unde se deschide o privelişte fantastică asupra golfului. Ca să-l surprind, în loc de „bine te-am găsit!” i-am recitat o strofă dintr-o poezie de a lui:

Mă întreb cu multă stăruinţă

De este cu putinţă oare

Fiinţa liber gânditoare

Să n-aibă liberă voinţă…

referindu-mă la discuţiile noastre telefonice despre eforturile de voinţă necesare pentru a organiza o călătorie în California cu scopul precis de a-i savura prezenţa, poeziile şi cântecele. Spre deliciul meu, mi-a răspuns imediat tot în versuri:

Ţinta-i grea, iar drumul cu hârtoape

Totuşi drumul ăsta l-ai ales

Chit că fură ţinte mai aproape

Pe alt drum mai lesne de purces.

Dacă ştii că ai o ţintă bună

Nu-ţi cruţa opincile la drum,

N-asculta de alţii ce-o să-ţi spună,

Ci urmează-ţi calea orişicum!

Ne-am strâns cu putere în braţe, bucuroşi că ne putem înnoda încă o dată destinele, încurcate de mult, fără ştirea noastră: el este doctor în Energetică al Politehnicii din Bucureşti unde am studiat şi eu. Cu trei decenii mai înainte  – pe la începutul anilor ’80 – făceam amândoi acelaş lucru: studiam tehnica digitală, care se creea în anii aceia şi care a revoluţionat nu numai ingineria ci şi viaţa de toate zilele a fiecăruia. Dinu a reuşit să prindă asta în versuri:

De-i profundă ori precară,

În meandrele gândirii,

Sfânta Logică Binară

Dă verdicte omenirii.

N-are cine să-i conteste

Caracterul ei integru –

De-aia întotdeuna este

Îmbrăcată-n alb şi negru.

Intrăm în casă unde ne aştepta Oana, soţia lui. O scrutez atent şi încerc să-i descifrez acele trăsături care l-au determinat pe poet să-i scrie:

Tu – eşti apa sprinţară

Care se bea în vârf de munte

Tu – eşti ploaia de vară

Care sufletu-mi inundă!

Ascunzi în privire

Un limbaj fără cuvinte

Care-mi dă de ştire

Doruri vechi şi jurăminte!

Trupul tău îmi place

Mersul tău agale –

Şi îmi place ritmul

Gesturilor tale.

Vraja ta aparte

Nu-i alt undeva –

Tu eşti pur si simplu

Jumătatea ce-mi lipsea!

Ce plăcere să poţi închide uşa în spatele tău, să poţi să laşi toate girjile afară şi să savurezi plăcerea de a fi cu Dinu şi cu Oana! Iar Oana, presimţind că trebuie să răspundă cu aceiaş vibraţie artistică, ne-a pregătit nişte bucate de ne lingeam pe degete, cu toate că fiecare dintre noi, toţi cei veniţi în vizită, am avut un alt ţel în viaţă:

Ţelul vieţii mele

Pân’ ce-o fi să fim

Oale şi ulcele

Într-un ţinţirim

Ţelul vieţii mele

E să ne iubim

Prin noroi şi stele

Cât ni-i dat să fim.

Uniţi prin cheful straşnic tras la Chişinău, continuăm cu un cântec de pahar, la care Dinu dă tonul şi apoi continuă acompaniindu-se la acordeon:

A trecut atâta vreme

Fără să pricep vre-o dată

Încâlcelile de gheme

Din purtarea ta ciudată.

Ba ţi-s mâinile pornite

Ca să-mi mângâie obrazul

Ba ţi-s stane împietrite

Care-şi strâng în pumni necazul.

Ba ţi-i gura arcuită

În dispreţ şi nepăsare

Ba ţi-i plină de ispită

Şi dorinţi chinuitoare.

Măi, pezevenghiul ăsta de Dinu! Cum ştie el s-o întoarcă „ca la Ploieşti!” şi să atingă adâncimi necunoscute în fundul inimii mele!

Ah… cum să nu! El este din Ploieşti!! A lucrat şi la întreprinderea „1 Mai” – cea care fabrica utilaj petrolier – una dintre uzinele de frunte ale României dinainte de revoluţie!

Ajungând la acest detaliu, se deschide – în sfârşit – un domeniu în care am şi eu ceva de spus: eu doar sunt inginer mecanic! Însă încercarea mea de a deschide discuţia despre şuruburi şi nituri, despre randamente şi entalpie este parată delicat de Dinu, care, aflând că eu sunt din Contanţa, îmi recită:

Poezie nu e doar oceanul

Când îl chinuieşte uraganul,

Sfredelind prăpăstii mişcătoare.

Mult, cu mult mai caldă poezie

E o noapte calmă, argintie

Cu-o lună tremurând în mare.

Dacă tu ai vrea s-aduci furtună

Chiar cu preţ de ură şi minciună

Doar să simţi că-s răscolit ca marea,

Ai să vezi că orişicum ai face

Vei dori mereu frumoasa pace

Şi-ai să-mi ceri cu lacrimi împăcarea.

Mă uitam la el cum recita cu pasiune şi mă întrebam ce parte din sufletul lui se regăseşte în care parte din succesul instalaţiilor de foraj pe care întreprinderea lui le livra în întreaga lume? Unde şi cum poezia şi-a făcut loc printre ecuaţiile matematicianului – el a terminat Facultatea de Matematici a Universităţii din Bucureşti iar mai târziu şi-a luat doctoratul în energetică – pentru a duce faima ingineriei româneşti la capătul celălalt al lumii?

Ceea ce mă fascinează în poeziile lui este uşurinţa cu care îmbină conţinutul filozofic al mesajului cu rima, totul pus într-un ritm de o perfecţiune care se poate găsi numai la bardul poporului român, Mihail Eminescu. Ca aici, de exemplu:

Departe’n zări

De paradis

Cununi de vis

Ţeseam.

Şi pe cărări

De cânt şi flori

Adeseori

Visam.

Hoinar mergând

Mă lumina

O dulce stea

Din zări.

Se-aprinse blând

Ca un iacint

Umbrind cu argint

Cărări.

Pentru un hoinar ca mine, rătăcitor de decenii prin ţări îndepărtate, hrănit – sufleteşte – numai din cele câteva volume de poezii din editura „Cartea Pentru Toţi” cumpărate încă acum o jumătate de secol, a-l asculta pe Dinu cum trezeşte lumea de basm de pe meleagurile natale, este o desfătare fără seamăn:

A fost odat’ în vremuri vechi

Un mare meşter faur

Ce prindea musca de urechi

Şi-o poleia cu aur.

Atuncea, ea, pe foi de nuc

Căta poveşti să scrie –

Iar eu, strivind-o sub papuc

Mi le spunea şi mie.

Dar m-am făcut o dată foc,

Că mă minţea prea tare.

Şi-am mers la făurar pe loc,

Să-i cer o răzbunare.

El prinse-un purice uşor

Din iia unei babe

Şi-i potcovi la un picior

O mie de potcove…

Mda!P rietenul meu Dinu! Un suflet delicat, un mare talent de poet, un inginer bun în slujba conaţionalilor săi – a lucrat 20 de ani la Dispeceratul Energetic National din Bucureşti – îşi continuă viaţa – şi creaţia – alături de soţia iubită, de fata şi de nepoţica lor, undeva printre dealurile Californiei. Cine doreşte să se adape din  aceste opere puţin cunoscute ale poeziei româneşti  îl poate contacta la odleonte@comcast.net.

Să ne trăieşti, Dinule!