ÎNSEMNELE STATULUI ROMÂN CONTEMPORAN

În general, simbolistica însemnelor unui stat, este  un subiect mai greu accesibil şi uneori chiar de neînţeles pentru cei care nu sunt de specialitate, chiar dacă patriotismul, reprezentarea artistică sau coloritul le fac atractive. Subiectul referitor la heraldică, vexilologie, sigilografie şi a altor ştiinţe care determină însemnele unui stat cu tradiţie şi istorie bine conturată este în mare parte manipulat, discutat şi la îndemâna specialiştilor în materie, rămânând pentru novici un miraj, o enigma sau chiar uneori un secret  bine ascuns şi păstrat. De aceea multă lume caută să cunoască, să se iniţieze şi să descifreze obiectele care aparţin acestei tematici.

Consider că fascinaţia simbolurilor începe odată cu primele desene pe care omul le-a marcat cu mii de ani în urma pe pereţii peşterilor, iar mai apoi pe obiecte casnice, unelte, monede, plăcuţe, frontispiciul caselor, obiecte funerare, de cult religios şi uneori chiar de vestimentaţie, un exemplu concludent fiind tartan-urile fustanelelor scoţiene, care diferă de la clan la clan. Toate acestea, reprezintă personalitatea, tradiţia şi apartenenţa unui individ, iar de cele mai multe ori al unui grup mai larg şi mai bine organizat, un exemplu elocvent fiind statul. Aceste semne făceau dovada specificului şi recunoaşterii celui care le poseda sau folosea, ajungându-se prin aceasta să-l deosebească de alt individ.

Simbolurile au ocupat istoria civilizaţiei umane un loc deosebit, conturând o grupare, o naţiune, sau chiar zonele de influenţa a acesteia. Materializarea acestora au fost uneori singurele mărturii istorice a existenţei  unui stat sau naţiuni. Toate popoarele au folosit de-a lungul timpului simboluri diverse ca instrument de individualizare, recunoaştere şi comunicare, dezvăluind preocupările generaţiilor trecute si uneori prefigurând aspiraţiile viitorului. Acestea au devenit, mai târziu, însemne naţionale, care pot fi definite ca simboluri specifice reprezentative şi care se pot corela cu esenţa naţionala a acelui popor.

În istoria unui popor, suveranitatea şi individualitatea naţiunii este reprezentată şi marcată, cel mai mult, de însemnele acesteia: steagul, stema, sigiliul şi imnul. Aceste simboluri sunt ca o carte deschisă a naţiunii, reprezentând nu numai istoria, ci şi prezentul şi viitorul credinţei patriotice. De aceea însemnele statului trebuiesc tratate cu o deosebită veneraţie.

Rigurozitatea identificării veridice a semnificaţiilor diferitelor elemente incluse în compoziţia însemnelor statului român şi totodată a producerii lor, sunt atribuţiile specialiştilor in materie, începând cu arheologi, istorici, lingvişti, cercetători, experţi militari, reprezentanţi ai puterii statale, numismaţi, filatelişti, designeri, muzicologi, şi finalizând cu Comisia de Heraldică, Genealogie şi Sigilografie de pe lângă Academia Română.

Limbajul, studiile şi fenomenul de cercetare a elementelor din compoziţia însemnelor României, sunt de un înalt nivel, având o valoare deosebită. De aceea, sunt folosite de specialişti străini ca material de referinţa şi comparaţie, acţiune prin care, experţii români, devin foarte respectaţi şi apreciaţi chiar şi în afara perimetrului naţional.

Cercetători ca, Maria Dogaru, doctor în ştiinţe istorice, specialistă în heraldică, academician Dan Berindei, dr. Paul Cernovodeanu, dr. Adina Berciu-Drăghicescu, dr. G. D. Iscru, Aurel David, Tiberiu Velter, sunt personalitaţi care ne fac cinste atât prin cercetările şi studiile pe tărâm naţional, cât şi prin lucrările pe care domniile lor le prezintă specialiştilor străini, la congrese şi întâlniri internaţionale, iar maselor largi de cititori, prin publicaţiile de specialitate şi cărţile apărute în acest domeniu.

Cunoaşterea însemnelor statului, atât pe tărâm naţional, cât şi în afara hotarelor ţării, reprezintă un act de patriotism, de mândrie naţională, făcând parte din existenţa unei naţiuni şi ajutând în mod substanţial la păstrarea integrităţii acesteia.

Popularizarea acestora, creează implicit o recunoaştere internaţională a statului naţional. De aceea este recomandabil ca fiecare cetăţean român, oriunde s-ar afla, să le trateze cu stima şi respect, căci ele reprezintă continuitatea poporului nostru, tradiţia, sufletul şi simţirea, naţiunii noastre, recunoaşterea ei, dreptul de aliniere şi egalitate cu alte state cu tradiţie bine-dezvoltată, cât şi pentru păstrarea imaginii poporului român pentru posteritate.

Cine are simţire si respect pentru însemnele naţionale, înseamnă că aparţine unei naţii, înseamnă că nu este singur şi la nevoie se poate sprijini şi baza pe ajutorul acesteia. Cu cât naţiunea este mai omogenă, mai închegată şi mai înţelegătoare cu cetăţenii săi, cu atât este mai respectată de celelalte naţiuni, şi implicit devine mai puţin vulnerabilă atacurilor expansioniste şi tendinţelor de influenţare, subjugare, dominare sau chiar dezmembrare a acesteia. Însemnele statului român sunt, deci, instrumentele prin care naţionalii români, în orice parte a globului s-ar afla, sunt ajutaţi să-şi păstreze identitatea, independenţa, continuitate neamului, patriotismul şi apartenenţa lor la naţiunea română.

Dincolo de aspectul oficial pe care îl afişează plastic, însemnele statului român, sunt purtate în sufletul majorităţii românilor ca nişte odoare scumpe, pe tot parcursul vieţii lor, provocând sentimente puternice. Mulţi lăcrimează când se cântă imnul naţional sau văd arborat drapelul romanesc la vreo competiţie sportivă.

După cum am amintit, conceperea, studiul şi popularizarea prin lucrări a însemnelor oficiale ale unui stat aparţine, de obicei, specialiştilor în materie. Istoricii se ocupa cu studiul evoluţiei unei naţiuni, stat, instituţie, epocă, sau tot ce aparţine trecutului, ajutând la crearea unei imagini asupra unui popor, grupări sau individ. Studiul heraldicii ajută la înţelegerea elementelor componente a acestor însemne, în special stema si sigiliul. Prin studiul pe care îl execută, heraldica facilitează cunoaşterea istoriei diferitelor popoare, evoluţia curentelor artistice, frumuseţea compoziţiilor, cromatica vie a reprezentărilor şi varietatea formelor de exprimare în limbaj plastic a relaţiilor social-politice.

În lucrarea sa „Heraldica, decoraţiuni şi forme florale”, Herbert Cole, specialist englez în materie, defineşte noţiunea de heraldică într-un mod foarte interesant: „HERALDICA! Cuvânt ca un sunet de trompetă, scoate la iveală viziunea ilustraţiilor istorice cu privire la diferitele evenimente importante prin care a trecut o persoană sau un grup de persoane, dar mai ales conducătorul statului, reprezentând istoria unei naţiuni…”

Etimologia cuvântului „heraldică“ derivă din limba franceză, „herault” fiind ofiţerul care ţinea evidenţa documentelor casei regale, biroul acestuia numindu-se „heraldique”. Fenomenul heraldic este un fenomen uman permanent, dezvăluind lucruri de esenţa, caracterul statului şi aspiraţiile acestuia. Heraldica mai păstrează încă multe secrete care aşteaptă sa fie descoperite.

În 1992, Senatul şi Camera Deputaţilor au aprobat noile însemne ale statului roman. În „Monitorul Oficial al României”, pagina 1, anul IV, nr. 237, din 26 august 1994, este publicată Legea Nr. 75/1994: „Legea privind arborarea drapelului României, intonarea imnului naţional şi folosirea sigiliilor cu stema României de către autoritaţile şi instituţiile publice”.

Drapelul României

În luna noiembrie 1991 a fost elaborată noua Constituţie a României, unde la articolul 12, paragraful 1, se precizează că: „Drapelul Romaniei este tricolor, culorile sunt aşezate vertical, în ordinea urmatoare începand de la lance: albastru, galben, roşu”.

Legea Nr. 75/1994 aduce noi reglementări privind arborarea drapelului ţarii. Acesta până în prezent nu are încă stema aplicată pe suprafaţa lui. Dimensiunile trebuie să fie corespunzătoare în corelaţia lăţimii cu lungimea. Lăţimea este egala cu 2/3 din lungimea acestuia, iar lăţimea fâşiilor colorate trebuie să fie egale. Culorile sunt specificate: albastru – cobalt, galben – crom si roşu – vermillon.

Este obligatoriu ca drapelul să fie arborat în mod permanent pe clădirile, construcţiile şi edificiile instituţiilor şi autorităţilor publice, la institutele de învăţământ şi cultură, la sediile sindicatelor şi partidelor politice, la aeroporturile şi porturile internaţionale, la punctele de trecere a frontierelor, pe toate navele şi ambarcaţiunile care navighează sub pavilion românesc, cât şi la sediul şi reşedinţa şefilor misiunilor diplomatice şi oficiilor consulare pe care statul român le are în străinătate; sub formă de fanion, pe mijloacele de transport a oficialităţilor române aflate în vizite protocolare şi de lucru în afara graniţelor naţionale, cât si ale şefilor misiunilor diplomatice şi oficiilor consulare române, în toate deplasările oficiale ale acestora.

Temporar, Drapelul României, se mai arborează cu prilejul Zilei Naţionale a României şi ale altor sărbători naţionale; în locuri publice stabilite de autorităţile locale; cu ocazia festivităţilor şi ceremoniilor oficiale cu caracter local; naţional şi internaţional, în locuri unde acestea se desfăşoară; cu prilejul vizitelor oficiale întreprinse în România de şefii de state şi guvern; precum şi de înalte personalităţi politice reprezentând principalele organisme internaţionale, inter-guvernamentale; la aeroporturi, gări, porturi şi pe diferite trasee; în cadrul ceremoniilor militare; cu ocazia desfăşurării competiţiilor sportive; în timpul campaniilor electorale, la sediul birourilor, comisiilor electorale şi al secţiilor de votare. În zilele de doliu naţional, stabilite de Guvernul României, drapelul ţării se arborează în bernă.

Steagul este cel mai statornic simbol al unui popor, reprezentând individualitatea şi suveranitatea naţiunii, simbolul fiinţei istorice, a prestigiului de care se bucura în rândul celorlalte naţiuni, un simbol al măririi naţionale. Armata, revoluţionarii, sportivii şi toţi cei care manifestează, poartă steagul ca un simbol al victoriei. Pe steag se depune jurământul de credinţă şi tot cu steagul sunt acoperite sicriele eroilor sau ale personalităţilor politice.

Ştiinţa care are drept obiect de studiu, steagurile, drapelele, stindardele, flamurile şi prapurii se numeşte vexilologie. Termenul derivă din limba latină, vexillum, însemnând drapel sau stindard. 

Stema României

Stema este un instrument al statului, care prin desen, reprezentare grafică, sau artistică, dezvăluie lucruri de esenţa, caracterul şi aspiraţiile acestuia. Ea reconstituie prin culori vii mentalităţile şi preocupările generaţiilor trecute, are o deosebită valoare în relaţiile internaţionale şi desemnează un stat sau altul. Stemele se afişează pe edificiile statului şi a autorităţilor publice, la ambasade, oficii consulare, misiuni culturale din străinătate, cât şi pe actele de legitimare a cetăţenilor ţării de apartenenţă.  

Stema sau blazonul poate să transmită informaţii asupra istoriei unei familii, grup social sau politic, putând individualiza diferite comunităţi sociale şi preocupările acestora. Cluburile, societăţile literare, artistice, profesionale sau asociaţiile sportive, folosesc embleme sau insigne care sunt confundate uneori de novici cu blazonul sau stema.

În „Monitorul Oficial al României”, Nr. 236, anul IV, pagina 1, publicaţie aparută la data de 24 septembrie 1992, este prezentată „Legea privind stema ţării si sigiliului statului”, lege care descrie în amănunţime rolul şi compoziţia heraldică a noii steme folosită de Statul Român după evenimentele şi schimbările politice din decembrie 1989. Reproduc:

STEMA ROMÂNIEI

Articolul 1 

Stema României simbolizează statul naţional, suveran şi independent, unitar şi indivizibil şi se compune din două scuturi suprapuse: scutul mare şi scutul mic. Scutul mare, pe albastru, are o acvilă de aur cu capul spre dreapta, cu ciocul şi ghearele  roşii, cu aripile  deschise, ţinând în cioc o cruce ortodoxă de aur, în gheara dreaptă o sabie, iar în gheara stângă un buzdugan. 

Pe pieptul acvilei se găseşte scutul mic sfertuit în inserţiune:

a) În primul cartier este stema Ţării Româneşti: pe albastru, o acvilă de aur cu ciocul şi ghearele roşii, ţinând în cioc o cruce ortodoxă de aur, însoţită de un soare de aur la dreapta şi de o lună nouă de aur la stânga;

b) În cartierul doi este stema Moldovei;  pe roşu, cu un cap de bour negru, însoţit de o stea de aur între  coarne, cu cinci raze, de o roză cu cinci petale la dreapta şi de o lună conturnată la stânga, ambele de argint;

c) În cartierul trei este stema Banatului şi Olteniei; pe roşu, peste valuri naturale, un pod de aur cu două deschideri boltite, din care iese un leu de aur ţinând un paloş în laba dreaptă  din faţă;

d) În cartierul patru este stema Transilvaniei, cu Maramureşul şi Crişana; un scut tăiat de unbrâu roşu îngust; în partea superioară pe albastru, o acvilă neagră cu ciocul de aur, ieşind din braţul despărţitor, însoţită de un soare de aur la dreapta, de o lună  de argint  la stânga;în partea inferioară, pe aur şapte turnuri roşii, crenelate, dispuse pe doua rânduri, patru şi trei;

e) În inserţiune sunt reprezentate ţinuturile Mării Negre; pe albastru, doi delfini de aur afrondaţi, cu cozile ridicate.

Sigiliul României

Ştiinţa care se ocupă cu studierea originii, a semnificaţiei, a reprezentărilor artistice si heraldice ale sigiliilor şi peceţilor se numeşte sigilografie. Sigiliul statului este un instrument puternic, de o deosebită valoare în validarea actelor, documentelor, înţelegerilor şi tratatelor internaţionale. Elementele heraldice ale Sigiliului României se aseamănă cu cele ale Stemei României, fiind de fapt o reprezentare a acesteia, diferenţierea fiind de fapt, adăugarea sub scutul mare a înscrisului „ROMÂNIA”.

Istoria ne spune că primele sigilii au aparţinut autorităţilor conducătoare, ca domnii, voievozii, principii, demnitarii religioşi şi laici. Dreptul de sigiliu a fost un drept general, necontrolat de oficialităţi, din care cauza a putut fi folosit de toţi cei care aveau nevoie şi îl puteau confecţiona sau procura. Era folosit, în general, de persoanele care manipulau acte oficiale. Aşezările mai importante şi-au confecţionat de asemenea sigilii, care de obicei reprezentau în imagini schematice bogăţiile ţinutului respectiv sau exprimau plastic ocupaţiile locuitorilor.

Imnul României

Cuvântul „imn” a fost împrumutat la noi din limba franceză (hymne) şi îşi trage originea din grecescul „hymnos” însemnând cântec de glorie, sau de biruinţă. Specie solemnă a genului liric, înrudit cu oda, a fost cunoscut şi cultivat încă din antichitate, când a şi avut mai mult o invocaţie religioasă adresată zeilor, altor divinităţi, sau eroilor legendari. Mai târziu a început să fie dedicat sau consacrat unui eveniment sau unor personalităţi, sau celebrării unei ocazii deosebite, sau devenind un îndemn la luptă, revoltă sau război, de la „paion-ul” cu care grecii luptau la Salamina şi Marathon, până la simbolul „Comunei din Paris”, prea-cunoscutul „La Marseillaise”. Începând cu secolul al XIX-lea, prin imn se înţelegea numai acel cântec care exprima unitatea de voinţă a unei colectivităţi naţionale sau sociale.

În literatura română, imnul, a fost cultivat în general de poeţi. Cele mai de seamă lucrări de acest gen le găsim la Vasile Alecsandri (Imn lui Ştefan cel Mare, Imn religios, Hora Unirii), Iancu Văcărescu (Imne), Andrei Mureşianu (Deşteaptă-te, române!), apoi mai târziu, la Ion Pilat (Imnuri târzii), Ion Alexandru (Imnele bucuriei) şi alţii. Multe din fostele imnuri ale statului român  au avut o valoare deosebită din punct de vedere a textului şi a melodicităţii. Imnul „Trăiască Regele” şi mai recent „Trei culori” (compus de Ciprian Porumbescu), au avut un loc special în inimile patrioţilor români.

Cântece patriotice de valoare ca „Deşteaptă-te, române”, „Hora Unirii”, „Trei culori” (Tricolorul), „Hora Ardealului”, „Hai să-ntindem hora mare”, „Aşa-i românul”, „Marşul lui Iancu” fac parte din patrimoniul naţional, ca potenţiale imnuri naţionale, multe dintre ele fiind folosite, pe parcursul zbuciumatei noastre istorii revoluţionare, în acest scop. „Hora Unirii” a fost scrisă în 1855 de către Vasile Alecsandri (1821-1890). A fost cântată în timpul Unirii Principatelor (1859) şi, mai apoi, în toate ocaziile în care românii aspiră la uniune şi armonie. „Hora Unirii” este cântată pe ritmul unui dans lent, dar energic, ce reuneşte întreaga adunare. 

Dansul în cerc (hora) este el însuşi un vechi ritual, simbolizând comunitatea spirituală, egalitatea şi dorinţa românilor de a trăi laolaltă. După cum se ştie, „HaTikvah”, imnul naţional al statului Israel este tot o horă care îşi trage originile din folclorul românesc, fiind culeasă şi prelucrată de emigrantul Samuel Cohen originar din Moldova. După cum ne informează scriitorul Raoul Şorban, la baza imnului israelian stă cântecul popular românesc „Cucuruz cu fruntea-n sus” cules de tatăl său, Guilelm Şorban şi publicat la Viena, încă din 1898 în caietul „Album de composiţii românesci”. 

Aş vrea să menţionez un fapt care m-a pus pe gânduri. O asemănare extraordinară între „Imnul Maastricht” interpretat de faimosul André Rieu şi orchestra sa şi „Pe-al nostru steag e scris Unire” – cântec patriotic dedicat unirii Principatelor Române, Moldova şi Ţara Românească de la 1859. După câte ştiu, muzica îi aparţine lui Ciprian Porumbescu (1853-1883), iar versurile lui Andrei Bârseanu, cu toate că pe site-ul Wikipedia se specifică faptul că îl are compozitor pe olandezul Alphonse Olterdissen (1865-1923) şi a fost adoptat ca imn oficial de către municipalitatea oraşului Maastricht (Limburg) abia in anul 2002.  Celebra melodie a compozitorului român Ciprian Porumbescu a devenit din 1912 şi imnul naţional al Albaniei (Himni Flamurit), dar recunoscându-i-se compozitorul şi originea românescă. Oricum, asemănarea dintre cele trei variate este notabilă! 

Actualul imn naţional al României este „DEŞTEAPTĂ-TE, ROMÂNE!”. Versurile aparţin lui Andrei Mureşianu (1816–1863), poet de factură romantică, jurnalist, traducător, orator şi tribun al perioadei care marchează „Revoluţia română de la 1848”. Poemul „Un răsunet”, a fost redactat şi publicat în timpul revoluţiei şi a fost pus pe note de Anton Pann (Antonie Pantoleon Petroveanu, 1796–1854), poet şi etnograf, cărturar, cântăreţ şi autor de manuale de muzică. A fost cântat pentru prima dată la Râmnicul Vâlcea, pe 29 iunie 1848, la aproximativ doua săptămâni după izbucnirea revoluţiei in Ţara Românească. Mai există o variantă asupra paternităţii muzicii care este atribuită lui Gheorghe Uncescu.

„DEŞTEAPTĂ-TE, ROMÂNE!” a înlocuit titlul original „Un răsunet”, devenit imn imediat, câştigându-şi instantaneu gloria recunoscută, datorită mesajului energetic şi mobilizator pe care-l conţine: 

DEŞTEAPTĂ-TE, ROMÂNE!

Deşteaptă-te, române, din somnul cel de moarte,

În care te-adânciră barbarii de tirani!

Acum ori niciodată croieşte-ţi alta soarte,

La care să se-nchine şi cruzii tăi duşmani!

Acum ori niciodată să dăm dovezi în lume

Că-n aste mâni mai curge un sânge de roman,

Şi ca-n a noastre piepturi păstrăm cu fală-un nume

Triumfător în lupte, un nume de Traian!

Priviţi, măreţe umbre, Mihai, Ştefan, Corvine,

Româna naţiune, ai voştri strănepoţi,

Cu braţele armate, cu focul vostru-n vine, 

“Viaţa-n libertate ori moarte !” strigă toţi.

Preoţi cu crucea-n frunte! căci oastea e creştină, 

Deviza-i libertatea şi scopul ei preasfânt,

Murim mai bine-n luptă, cu glorie deplină,

Decât sa fim sclavi iarăşi în vechiul nost’ pământ!…

Prima strofă a imnului nostru naţional are o semnificaţie deosebită, chiar dacă a fost scrisă cu mai bine de un secol şi jumatate în urmă, făcând un puternic apel la conştiinţa cetăţeanului român, care mişcat de schimbările parvenite după evenimentele din decembrie 1989, trebuie să-şi construiască un nou ideal, să lupte pentru păstrarea integrităţii patriei sale, pentru prosperitate, reintegrarea în structurile europene şi pentru a preda generaţiilor viitoare o ţara respectată de străini, un partener demn, egal şi admirat de restul statelor lumii, cu o imagine pozitivă a României, aşa cum o merităm de fapt.

Imnul de stat al României este alcătuit din unsprezece strofe, din care doar patru se cânta la ocazii festive. Menţionez că acestea nu sunt succesive, conform poemului original.

Articolul 9, din „Legea nr.75/1994” prevede că în interpretarea vocală prescurtată, imnul naţional al României se intonează potrivit textului şi partiturii prevăzute la Anexa nr.3, din actuala constituţie a României. Imnul în întregimea lui este prevăzut in Anexa nr.2. În interpretarea fanfarelor sau a altor formaţii instrumentale, muzica imnului naţional se intonează o singura dată. Există şi o versiune destul de reuşită în limba engleză, cu toate că legea română nu permite nicio traducere a imnului în alte limbi decât cea românescă. 

AWAKEN THEE, ROMANIAN

( Romanian anthem)

Awaken thee, Romanian, shake off the deadly slumber

The scourge of inauspicious barbarian tyrannies

And now or never to a bright horizon clamber

That shall to shame put all your nocuous enemies.

It’s now or never to the world we readily proclaim

In our veins throbs and ancestry of Roman

And in our hearts for ever we glorify a name

Resounding of battle, the name of gallant Trajan.

Do look imperial shadows, Michael, Stephen, Corvinus

At the Romanian nation, your mighty progeny

With arms like steel and hearts of fire impetuous

It’s either free or dead, that’s what they all decree.

Priests, rise the cross, this Christian army’s liberating

The word is freedom, no less sacred is the end

We’d rather die in battle, in elevated glory

Than live again enslaved on our ancestral land.

În 1998, Parlamentul României a hotărît ca ziua de 29 iulie să devină „Ziua Imnului Naţional al României”. Acest lucru s-a datorează faptului că la 29 iulie 1998 se împlineau 150 de ani de când s-a cântat pentru prima dată „Deşteaptă-te, române!”. Între anii 1990-1994 „Deşteaptă-te, române” a fost şi imnul oficial al Republicii Moldova. 

***

Însemnele statului român, au o semnificaţie deosebită, atât pe plan intern cât şi pe plan internaţional, creând românilor acel suflu patriotic absolut necesar supravieţuirii noastre ca naţiune şi fiind instrumentele de recunoaştere a independenţei, integrităţii şi alinierii la alte state cu tradiţie binedefinită, cu o istorie veche şi un viitor prosper. Reintegrarea României în structurile europene, relaţiile prieteneşti cu alte state ale lumii, vor face sa stralucească şi mai puternic, aurul şi argintul acestora.

—————————-

NOTĂ: Acest studiu, scris în anul 1999, nu a fost actualizat decât parţial până la această dată. Conţinutul acestui material nu este oficial şi are doar un caracter informativ. 

George ROCA

Sydney, 1 Decembrie 1999

(R) 1 Decembrie 2015 (2023)

—————————-

BIBLIOGRAFIE

• ALLEN,  George, Living Rules of Mankind,  Ballantyne, Hanson & Co., Edinburgh, Scotland,1899
• BERCIU-DRAGĂNESCU, Adina, ISCRU, G., D., VELTER, Tiberiu, DAVID, Aurel, Tricolorul României, Editura Sigma, Bucureşti, România, 1995
• BAYLEY, Harold, The Lost Language of Symbolism, The Origins of Symbols, Mythologies & Folklore, Vol. 1, Bracken Books, London, UK, 1996
• CHEVALIER, Jean, GHEERBRANT, Alain, Dicţionar de simboluri, 3 Vol., Editura Artemis, Bucureşti, România, 1995
• COLE, Herbert, Heraldry, Decoration and Floral Forms, Bracken Books, London, UK, 1988
• COMITETUL ADUNĂRII CONSTITUANTE, Constituţia României, Editura Lumina Lex, Bucureşti, România, 1998
• CRANE, Walter, The Decorative Ilustration of Books, Senate, London, UK, 1988
• DOGARU, Maria, Din heraldica României, Editura JIF, Bucureşti, România, 1994
• FLOREA, Corneliu, Jurnal de lagăr liber, Editura Lumina, Oradea, România, 1992, p.130
• HASLER, Charles, The Royal Arms, Its Graphic and Decorative Development, Jupiter Books Ltd., London, UK, 1980
• INGLEFIELD, Eric, Flags, Kingsfisher Books Ltd., London, UK, 1981 
• MÂNDRILĂ Costan, Interviu cu Raoul Şorban (Imnul Israelului este Cucuruz cu frunza-n sus cules de tata!) https://www.youtube.com/watch?v=hBczbwE3xiI
• PANN, Anton, Povestea vorbei, Prefaţă de Virgiliu Ene, Editura Porto-Franco, Galaţi, România, 1993, p.IX
• ROCA, George, Simbolurile heraldice ale noii steme a României, Revista „Mihai Eminescu”, Nr.4, Sydney, Australia, 1992, p.101-105
• ROTHERY, Guy, Cardogan, Encyclopedia of Heraldry, Senate, London, UK, 1995
• STEER, Dugald, Clans & Tartans, Paragon Book Service Ltd., Surrey, UK, 1996