„Nu există încă un statut al muncii intelectuale
şi artistice. Un statut care să lege rodul de
pom. Care să arate că rodul trebuie plătit
anume ca să poată fi păzit şi întreţinut pomul care altfel se pierde, usucă, nu mai poate rodi.”
Camil PETRESCU Pe oamenii noştri de cultură şi de creaţie îi sărbătorim cu fast după moartea lor. Ne mândrim peste tot cu ei. Dăm emisiuni interminabile la televizor. Scriem rânduri pompoase în ziare. Speculăm afirmaţiile lor cele mai semnificative şi suntem profund impresionaţi. Câţi însă s-au întrebat ce facem pentru aceştia cât sunt în viaţă? Munca intelectuală şi artistică n-a avut un statut pe vremea lui Eminescu. Nu are nici acum. Culmea! Nu e apreciată nici de noocraţi, căci ei îşi evaluează pozitiv doar propria prestaţie.
Intelectualul de rutină se chinuie realizând o muncă „nerentabilă”, pentru că rezultatele în „prelucrarea” materialului uman nu sunt imediate, însă se reflectă în componenţa, calitatea societăţii de mâine. De intelectualul de excepţie, de creatorul de artă nu are nimeni nevoie, pentru că, probabil, principalele lucruri au fost inventate, realizate, create, iar editurile, de exemplu, se ocupă ba cu un best seller franţuzesc ori englezesc, ba cu unul american, ba cu volume de larg interes, literatură bună de citit în tren ori în vreo sală de aşteptare. Editorul îşi doreşte un câştig imediat, iar romanele româneşti contemporane ori cărţile de poezie nu mai sunt căutate ca în epoca precedentă. Am putea crede că nu mai avem scriitori atât de buni cum au fost cei care s-au consacrat, însă dacă ne apropiem cu atenţie mărită şi meticulozitate fie şi numai de creaţiile premiate de diferite uniuni ale artiştilor, scriitorilor, observăm cât de meritorii sunt, dar aproape necunoscute de publicul larg. Un roman bun, de pildă, ar trebui tipărit în cinci sute de mii de exemplare, să fie cunoscut în toată ţara, să fie citit, popularizat. Iată, aşadar, avem de-a face cu o societate care nu dă credit creatorilor de artă, inventatorilor, intelectualilor în genere… însă o astfel de societate – încotro?
Deşi la şcoală învăţăm că va câştiga cel mai bun, cel mai frumos, cel mai cinstit, în viaţă nu se întâmplă întotdeauna aşa. Deşi la şcoală se vehiculează termeni ca demnitate, curaj, adevăr, bun-simţ, abnegaţie, deşi toată lumea „trece” prin şcoală, nu toţi oamenii pe care o să-i întâlnim în viaţă dau dovadă de aşa ceva. Un vechi proverb latinesc ne informa că: nu pentru şcoală învăţăm (ceea ce învăţăm), ci pentru viaţă. Ce mai este valabil aici, că şi în zicala românească: „ai carte, ai parte”?… Intelectualul român suferă o transformare interioară extrem de dureroasă. În dreptul fiecărei din acţiunile sale poate fi scris cuvântul “dezamăgire”. Pentru că, negreşit, ceea ce face un profesor, de pildă, nu se rezumă numai la predatul orelor, activităţi metodice, pregătiri suplimentare cu elevii în cadrul şcolii, corectarea tezelor, pregătirea personală pentru susţinerea gradelor, serbări, competiţii, simpozioane, adică nu se referă numai la ceea ce se vede, ci şi la ceea ce „nu se vede”, cum ar fi educaţia… sufletului, şi pentru ca tot ce realizează în şcoală ori pentru şcoală e… nerentabil. Interesant, dar adevărat. şi cum să nu fie aşa, când oamenii crescuţi şi educaţi la toate nivelurile în România sunt nevoiţi să plece în străinătate…?! (Nu mai iau în considerare faptul că statul român cheltuie nişte bani cu şcoala respectivilor, iar când să culeagă rodul, să fructifice investiţia, se trezeşte că n-are mijloace.)
Un premiant la Olimpiada de Matematică la etapa internaţională, licenţiat între timp al Universităţii din Bucureşti, performer în informatică, plecat de curând în Anglia, afirma cu tristeţe că ar fi rămas în România numai dacă ar fi primit un sfert din salariul pe care îl ia acolo. Dar Hertha Műller? Dar atâţia scriitori şi oameni de ştiinţă, de cultură, de origine română, care s-au stabilit în Anglia, Franţa, Italia, Germania, Spania, Australia?!
Cum se desfăşoară învăţământul în România?
La superlativ, am putea afirma, gândindu-ne la cunoştinţele acumulate şi realizări. Cei care au plecat cu o facultate la bază de aici pot să spună, mai mult decât alţii, dacă le-a folosit şcoala de aici. Ei scriu, concep, au ocupaţii importante de gândire şi decizie, nu au plecat acolo să zugrăvească, să spele vase ori să ingrijească vreun copil.
Desigur că în România, dincolo de tot ce se întâmplă, cea mai mare fericire a dascălului este să-şi vadă elevul pătruns de învăţătura dată. În ciuda a ceea ce se mai afirmă uneori tendenţios, el îşi face datoria “pe câmpul de luptă”. Bucuria discipolului de a se simţi instruit, de a primi din “mana” învăţăturii ar putea să menţină multă vreme seninătatea magistrului, dincolo de grijile existenţei. E dureros însă pentru cel de-al doilea să constate că dintr-o dată devine desuet, demodat, îmbătrânit peste noapte. El, cel care ar trebui să constituie un exemplu. Pe de o parte, pentru că învăţătura sufletească pe care o dă nu mai are aceeaşi ecou la elevi. Societatea, mersul lucrurilor, chiar şi familia obişnuiesc tânărul cu alte valori decât cele morale, spirituale, intelectuale, iar, în aceste cazuri, intervenţia profesorului seamănă cu un strigăt în deşert. Dacă nu va căpăta concursul celorlalţi factori influenţi în educaţia tânărului, omul de la catedră cu greu va putea birui. Pe de altă parte, vedem că dascălul nu mai e un exemplu din faptul că din ce în ce mai puţini vor să-i “calce” efectiv “pe urme”. Deşi lumii îi place să vorbească de avantajele obţinute de omul de la catedră, despre nu ştiu ce şi nu ştiu cum, totuşi un număr foarte mic şi-ar asuma r i s c u l de a suporta acelaşi t r a t a m e n t.
În general, individul din societatea românească contemporană îşi pune întrebarea dacă, trecând prin şcoli, câştigi mai mult decât dacă faci afaceri precum Lumânăraru, analfabet, dar miliardar. Este vorba de strădania de a învâţa şi rezultatul ei. Iar când rezultatul nu e pe măsura silinţei, atunci şi dorinţa va muri treptat. Se naşte, bineînţeles, cunoscuta întrebare: mai este o afacere… să înveţi? Până acum ne-am amăgit cu noţiuni de bine, frumos, bunăstare, progres, promovându-le, fără a exista putinţa materializării lor. Ce surprize oare ne rezervă societatea de mâine?
În altă ordine de idei, din păcate, sunt unii, cu putere de decizie, care nu înţeleg că dascălul nu poate trăi numai din satisfacţii spirituale, că, în ceea ce priveşte neajunsurile, i-a ajuns cuţitul la os.
Dacă am conştientiza situaţia actuală, am vedea mai clar ce ne aşteaptă. În general, ne bazăm pe devotamentul dascălului, care există, persistă, nu înşeală în cele mai grele încercări. E vorba, desigur, de dascălul din generaţiile mai vechi, pentru că acesta e obişnuit cu de toate, alergător de cursă lungă, îndelung răbdător, cu vechime şi obişnuiţă în cadrul binecunoscut al şcolii, deci fără gând de a porni pe un nou drum. Mai mult, retribuţia nu este chiar la limita răbdării. Dar debutantul? Cel care ar trebui să asigure ziua de mâine a învăţământului românesc? Ei, cu acesta e altă poveste. Cât calm să aibă şi ce răbdare, când n-are decât cu o sută de roni în plus faţă de ajutorul de şomaj…?! Satisfacţiile spirituale trec şi se filtrează la el direct şi concret prin stomac. Se poate ridica el la probleme metafizice, când cele fizice îl trag dureros de mânecă? Cât să rabde şi pentru ce? Pentru că cei ce fac regulile să confirme victorioşi încă o dată că au dreptate?
Astfel destui tineri cu pregătire didactică au luat alte căi mai rodnice. Şi, chiar dacă n-o să le placă unora sau altora ceea ce afirm, în scurtă vreme, vor pleca tot mai mulţi. Ştiu ce-mi vor spune unii: că n-au unde să se ducă, că rata de şomaj etc. etc. Însă să nu uităm că cei tineri au altă deschidere. Ei sunt gata să înveţe să o ia de la capăt şi nu cred că vor să mai facă jocul răbdării… de dragul de a da unora dreptate. Cei care sunt mândri acum că îi strunesc cum vor pe cei care sunt în învăţământ (în buiestru, în galop, pe loc repaus) vor vedea cât de curând reversul medaliei…
La rândul lui, creatorul de artă sau omul de cultură se confruntă şi el cu grave probleme. Pornind de la cele mai simple, observăm cum unii se zbat să-şi găsească un loc în Uniunea Scriitorilor Români pentru a primi procentul adăugat abia la… pensie. Ca şi cum un creator de literatură ar avea o activitate mai prodigioasă după o anumită vârstă…!?
Glumim, dar acesta să fie singurul avantaj al scriitorului? În rest, să fie copleşit de poverile existenţei, să scrie în timpul… liber, să creeze un roman din fragmente disparate, să înfiripe o operă hibridă şi chinuită… Într-o ţară atât de minunată, frumoasă, splendidă, cu peisaje de vis, dar, din păcate, cu reguli, norme, îngrădiri care fac ca timpul de după muncă să nu existe, pentru că nu-ţi poţi plăti impozitele din salariu, trebuie să ai două-trei joburi, ca să te întreţii… Un binecunoscut critic contemporan zicea că scriitorul român nu poate deveni cu nici un chip maratonist, fiind, mai degrabă, un performer la viteză, deci pe o perioadă limitată, pe un spaţiu restrictiv. Părerea mea e că nu are cum să reziste în maratonul literaturii, pentru că e ocupat în a-şi câştiga existenţa.
Dacă, de exemplu, un sportiv cu posibilităţi nelimitate ar depune nu o activitate istovitoare, ci o muncă mai relaxată, să zicem, cum ar fi cea de birou şi ar sta nu opt ore, ci doar jumătate de normă – numai patru, realizând antrenamentul după serviciu, câte succese ar avea în competiţie…??! Ne mai întrebăm atunci de ce nici un creator român de literatură nu ia Premiul Nobel… Sau alte premii internaţionale… Apoi, chiar dacă artistul reuşeşte ca prin minune să-şi realizeze opera, intervin alte probleme. Nu şi-o poate publica, oricât de meritorie ar fi. Sistemul de popularizare este închis. Selecţia e arbitrară. Şi câte şi mai câte.
Ar mai fi multe de semnalat. Dar mă opresc aici. Poate voi reveni cu altă ocazie, poate nu. Aş încheia cu citate de genul: Un popor fără spiritualitate, fără cultură n-are viitor, nu supravieţuieşte, e ca şi mort etc., dar aceste fraze măreţe s-ar volatiliza în peisajul cotidian cenuşiu, ca şi cum n-ar fi fost rostite niciodată.
