Reper:
http://adrianseverin.com/ucraina-si-romania-valtoarea-lumii/
Ucraina şi România în vâltoarea lumii
July 30, 2014
Interviu despre criza din Ucraina şi alte aspecte ale relaţiilor internaţionale cu fostul ministru de externe al României, ADRIAN SEVERIN
În exclusivitate pentru cititorii revistei internaţionale de culturologie istorică şi psihologie politică „Războaie, lideri şi criminalitate transfrontalieră”
(ISSN 2344-276X // Anul II, Nr.4)
Interviu realizat de Paul Polidor
(23 iulie 2014)
Colecţia „Paul Polidor. Antologie de interferenţe culturale (134)
Editor: Paul Polidor
***
Paul POLIDOR: Stimate domnule Adrian Severin, aţi afirmat de curând (pe 18 iulie 2014), la emisiunea „Jocuri de putere”, realizată de Rareş Bogdan la „Realitatea TV”, că „acest război se apropie de noi la modul propriu şi acum ne dăm seama că el a fost mereu aproape de noi.” Ştiind că aţi anticipat cu ceva vreme în urmă transformarea tensiunilor din Ucraina, de lângă graniţa rusă, într-un veritabil război civil, vă întreb dacă consideraţi că România va fi atrasă militar în acest război regional, care poate lua oricând o turnură nefericită în plan global, mai ales acum, după catastrofa aviatică din 17 iulie 2014 (acum câteva minute rebelii pro-ruşi au doborât încă două avioane, de astă dată ale armatei ucrainene)?
Adrian SEVERIN: Aşa cum am mai spus-o, actuala criză ucraineană, deopotrivă gravă şi complexă, a fost previzibilă. Avertizez asupra acestui pericol de ani de zile, prin articolele şi analizele mele scrise, prin interviurile mele, prin corespondenţa cu decidenţi politici români şi străini. Nimeni nu a dorit să asculte iar atunci când am încercat să forţez lucrurile acţionând oarecum pe cont propriu am fost eliminat din joc.
Formulând respectivele avertismente am subliniat şi faptul că problema nu este una locală ci una globală. Aşa stând lucrurile, atât timp cât Occidentul euro-atlantic nu se va recunoaşte ca parte în dispută şi nu va fi gata să negocieze o soluţie de compromis, insistând doar ca prin sancţiuni economice să împingă Rusia la dialog cu Ucraina, criza nu se va stinge ci se va agrava.
Ne place sau nu, Rusia nu poate ceda. Cel puţin nu poate ceda fără luptă, doar în baza unor estimări teoretice potrivit cărora pe termen lung va pierde. Teoretic aşa este: pe termen lung Rusia va pierde. Numai că Occidentul nu este în stare să aştepte scurgerea termenului lung. Globalizarea ca fenomen obiectiv, pe de o parte, şi instrumentalizarea ei politică de către Occident, pe de altă parte, au făcut ca interdependenţa dintre lumea euro-atlantică şi cea euro-asiatică să fie atât de profundă încât rănile provocate uneia produc dureri şi celeilalte. Or, cât priveşte capacitatea de a suporta durerea, Rusia stă mult mai bine.
În atari condiţii, globalizarea conflictului în termeni reali este inevitabilă. Întrucât România este parte a alianţelor occidentale, aceasta o va implica. Dacă globalizarea va avea loc gradual, întrucât Occidentul (şi în special SUA) nu va accepta să se implice direct decât în ultimă instanţă, ca ţară de primă linie România va fi atrasă în confruntare mai devreme. De aceea va fi în poziţia inconfortabilă de a se descurca oarecum singură pentru o vreme. O vreme în care Occidentul va lupta cu Rusia până la ultimul român. Să nu uităm că art 5 al Tratatului de la Washington prevede că în cazul în care un membru al NATO este atacat de un terţ, aliaţii vor lua măsuri potrivite spre a-l apăra dar asta nu înseamnă neapărat intrarea în confruntări militare. Poate fi vorba şi despre intrarea în negocieri politice cu agresorul.
Trebuie menţionat că interesate în globalizare sunt atât Rusia, doritoare să negocieze cu Occidentul redesenarea arhitecturii de securitate din Europa Centrală şi Orientală, cât şi Ucraina, doritoare să nu rămână singură în lupta inegală cu Rusia. De aceea este posibil ca ambele să se dedea la provocări violente în zona limitrofă, adică acolo unde se află România. Întrebarea este cât va putea România să evite aceste provocări sau să le facă faţă fără implicare în ostilităţi? Sper că în acest moment, decidenţii politici români iau deja în considerare inclusiv o reacţie de ordin militar în situaţia în care dezordinea secesionistă din Ucraina se extinde în Basarabia istorică sau inflamează Transnistria, şi că România deja acţionează diplomatic spre a obţine sprijinul aliaţilor pentru o asemenea reacţie.
Paul POLIDOR: La aceeaşi emisiune aţi spus că „absolut toţi marii producători de arme din lume furnizează arme pretutindeni /…/ şi finanţează, ajută la desfăşurarea în trombă a acestor războaie locale.” Există nu numai ipoteze şi declaraţii orale, dar şi texte scrise sau filme documentare, conform cărora în spatele acestor războaie zonale, unele extrem de sângeroase, stau interese murdare ale unor lideri occidentali, care au nevoie de o stare permanentă în care să provoace diferite forţe beligerante pentru a-şi vinde marfa, adică „produsele” propriilor firme de armament. Dau ca exemplu doar „Războiul Coltanului”, cu milioane de morţi atât în Congo, cât şi în Rwanda şi Uganda, război evocat şi de John Perkins în cartea sa, „Istoria secretă a imperiului american: ”Asasinii economici, şacalii şi agenţii guvernamentali din Statele Unite, Marea Britanie şi Africa de Sud aţâţă neîncetat focul conflictului. De pe urma armelor pe care le vând ambelor tabere se fac averi uriaşe (p.333)”. Nu cumva (în afara dorinţei Rusiei de a-şi reface imperiul) în conflictul din Ucraina avem de-a face şi cu criminalitate transfrontalieră, pentru că, aşa cum spuneaţi, pe mapamond „armamentul sofisticat, chiar şi cel nuclear, a ajuns la mâna unor grupuri de neisprăviţi” ?
Adrian SEVERIN: Fără îndoială. Orice conflict cu dimensiuni militare este o mană cerească pentru producătorii de armament. Lobby-ul complexului militar-industrial este unul dintre cele mai puternice din lume.
În speţă, dincolo de interesele sale geo-politice, Rusia susţine formaţiunile militare ale separatiştilor rusofoni din estul Ucrainei inclusiv din raţiuni ţinând de interesele industriei sale de armament. Într-o asemenea logică nu este exclus ca la un moment dat să aflăm că negustori de arme occidentali îi înarmează şi pe separatişti iar nu numai armata regulată ucraineană, după cum arme de fabricaţie rusească vor fi livrate şi Guvernului de la Kiev.
Armele pot ajunge într-o tabără sau alta de la terţi intermediari iar nu numai direct de la producători. De aceea, identificarea provenienţei “puştii fumegânde” nu dovedeşte neapărat opţiunea politică sau implicarea politică a ţării de provenienţă.
Că în zonele de conflict şi în mediile instabile înfloreşte crima organizată, corupţia şi traficul ilicit, nu mai este un secret pentru nimeni. Din păcate, la nivel internaţional nu au putut fi convenite încă reguli stricte privind comerţul cu arme, controlul acestuia şi sancţionarea încălcării normelor care îl guvernează. Nu este suficient să facem liste, practic orientative, cu ţări cărora nu li se pot furniza arme. Trebuie să se interzică şi vânzarea de arme de către ţări şi respectiv cumpărarea din ţări care astfel îşi finanţează propriile regimuri represive. Trebuie, de asemenea, să se tranşeze cumva controversa dintre cei care cred că interzicerea livrării de arme părţilor implicate în războaie civile contribuie la stingerea conflictelor şi cei care susţin că vânzarea de arme uneia sau alteia dintre părţi ar trebui admisă în măsura în care astfel, echilibrându-se forţele, se impulsionează negocierea de soluţii politice. Chiar dacă în anumite situaţii raţionamentul din urmă ar fi corect, rămâne întrebarea cine are dreptul să aprecieze şi să decidă oportunitatea livrării de arme în aceste cazuri? Comercianţii, statele sau organizaţiile internaţionale?
Paul POLIDOR: În opinia mea daţi dovadă de un vizionarism politic uluitor când concluzionaţi că acest război din Ucraina nu ar fi avut loc dacă oamenii politici „ar fi înţeles demult, nu acum, că Războiul Rece s-a încheiat în mod ambiguu /…/ fără să desenăm o ordine clară şi consensuală.” În acest sens, cum vi se pare afirmaţia din 2008 a analistului Parag Khanna din volumul său „Lumea a doua. Imperii şi influenţă în noua ordine globală”: ”Fără Ucraina, Rusia încetează să mai fie un imperiu european, de aceea concepţia rusească de a ţine străinătatea aproape o include; este şi motivul pentru care Rusia nu a privit niciodată Ucraina ca pe o ţară străină.”?
Adrian SEVERIN: Războiul rece s-a terminat fără o Conferinţă de pace şi un Tratat de pace. De aceea cred că el nici nu s-a terminat ci doar a încetat din lipsă de combatanţi. De altfel, nici Primul Război Mondial nu s-a terminat întrucât la Versailles a fost impusă o ordine asimetrică pe care a fost gata să o respecte doar generaţia în conştiinţa căreia termenii ei au fost înscrişi cu sabia. Cel de al Doilea Război Mondial l-a continuat pe cel dintâi iar nu numai i-a urmat, şi apoi s-a prelungit prin Războiul rece. Este aşa pentru că un război se termină numai atunci când cauzele lui se sting iar aceasta presupune convenirea unei ordini postbelice prin consensul adversarilor iar nu prin dictatul învigătorilor. Pacea se negociază cu inamicul, fie el şi înfrânt, iar nu cu aliaţii. Pacea impusă şi nedreaptă nu este decât un război amânat.
În aceste condiţii şi cu atât mai mult cu cât Rusia (la acea dată sovietică) s-a retras din Războiul rece în mod voluntar, înainte de a suferi vreo înfrângere strategică decisivă sau de a fi strivită tactic, Kremlinul nu putea renunţa fără luptă şi fără compensaţii la vechiul său statut imperial, la statutul său de superputere globală. Or, dacă în sistemul echilibrelor geo-strategice globale, Rusia are valoarea unui imperiu atâta timp cât, direct sau indirect, menţine Ucraina sub controlul său, fără Ucraina ea rămâne doar unul din grupul statelor mari ale lumii; relevant la nivel regional dar nu mai mult de atât. Dincolo şi mai presus de afinităţile culturale, de tradiţiile legăturilor istorice şi de realitatea integrării geo-politice şi geo-economice ruso-ucrainene, acesta a fost un argument esenţial pentru care Rusia a privit Ucraina post-sovietică mai mult decât ca pe o ţară vecină şi mai mult decât ca pe o ţară prietenă. Asta ca să nu mai vorbim de împrejurarea că Malorusia şi Crimeea, cu ponderea lor strategică de neignorat, au ajuns în componenţa Ucrainei printr-o inginerie geo-politică tipic sovietică, de dată recentă. Dacă Rusia nu s-ar fi gândit că dezmembrarea URSS este doar provizorie, formală şi aproximativă, iar Occidentul euro-atlantic nu s-ar fi bucurat de un câştig geo-strategic pe cât de facil pe atât de iluzoriu şi ar fi negociat această dezmembrare ca parte a procesului de edificare a ordinii post-belice – şi am în vedere nu numai ordinea post bipolară ci şi aceea consecutivă războiului de o sută de ani început în 1914 – altfel ar fi arătat frontierele actuale şi acum am fi avut parte de o pace reală şi durabilă.
Paul POLIDOR: În condiţiile în care: grivna ucraineană este (parafrazând titlul unui film cu Michael Douglas) o monedă „în cădere liberă”; în condiţiile în care instituţiile fundamentale ale statului de drept sunt la mâna magnaţilor („Oligarhia şi Parlamentul Ucrainei se suprapun aproape total, fotoliile celui din urmă fiind vândute cui dă mai mult.” – Parag Khanna, op.cit.); în condiţiile în care modul de conducere a ţării de către politicieni este pseudo-democratic („…după standardele europene de guvernare, Ucraina este mai aproape de Pakistan decât de Polonia” – Parag Khanna-op.cit); în condiţiile în care (extras din interviul cu fostul ministru de externe, Mihai-Răzvan Ungureanu, publicat de revista noastră în aprilie a.c.) „extremistul Tiahnibok a considerat o umilinţă pentru ucrainieni faptul că din luna mai 2014 cetăţenii Republicii Moldova vor putea călători fără vize în Uniunea Europeană”, nu consideraţi că o posibilă aderare a Ucrainei la U.E. i-ar lega de gât acesteia din urmă un bolovan, o piatră de moară, o funie de spânzurat ?
Adrian SEVERIN: În primul rând trebuie să precizăm despre care Ucraină vorbim. De Ucraina Mare (adică cea din graniţele în prezent recunoscute de ONU), de cea mijlocie (adică cea fără Crimeea şi Malorusia) sau de cea istorică (aşezată de-a lungul Niprului)? De Ucraina industrială şi cosmopolită din est, de Ucraina rurală şi naţionalistă din vest sau de Ucraina multivectorială din centru? De Ucraina-stat unitar sau de Ucraina-stat federal? De Ucraina dependentă de energia rusă sau de Ucraina dependentă de piaţa europeană? De Ucraina anarhiei oligarhice sau de Ucraina romantismului civic? Pe de altă parte, nu trebuie uitat că există, ca să spun aşa, mai multe Ucraine şi din punctul de vedere al membrilor UE. Se poate vorbi astfel despre o Ucraină asociată UE în calitate de “vecin etern”, o Ucraină zonă-tapon între UE şi Rusia, o Ucraină-avanpost al UE pe frontul anti-rusesc sau o Ucraină integrată organic într-o UE organic construită. Relaţia dintre UE şi Ucraina va depinde şi de evoluţia UE, respectiv de aşezarea acesteia pe principii federaliste sau confederaliste, suveraniste sau naţionaliste.
Dincolo de dificultăţile integrării europene a Ucrainei, menţionate în chiar întrebarea dvs, mai apare şi dificultatea rezultată din faptul că aparentul entuziasm pro-european al Ucrainei este limitat la o Uniune de tip confederativ cu instituţii slabe, bună doar spre a finanţa din bani comuni proiecte economice convenite politic exclusiv de statele membre prin metoda interguvernamentală. Visul actual al “pro-occidentalilor” ucraineni este o UE funcţionând ca o piaţă comună în principiu liberă dar supravegheată şi reglementată de o autoritate inter-guvernamentală care intervine prin măsuri de discrminare pozitivă pentru protejarea economiilor mai slabe şi redistribuirea câştigului în favoarea membrilor mai săraci. Or, dacă UE nu va înainta în direcţia constituirii Statelor Unite ale Europei, ceea ce ar reduce atractivitatea sa pentru Ucraina, capacitatea şi dorinţa UE de a integra Ucraina într-o confederaţie incoerentă cu o suprastructură politică simbolică, vor fi minime. „Europa-putere” are obiectiv nevoie de Ucraina; „Europa-piaţă” nu are capacitatea subiectivă de a integra Ucraina. Oligarhii milionari ucraineni, însă, sunt atraşi de „Europa-piaţă” guvernată de principiile liberei circulaţii, unde găsesc clienţi, ca alternativă la piaţa rusă unde se ciocnesc de concurenţa neloială a oligarhilor miliardari ruşi şi trebuie să se încovoaie sub mâna grea a Kremlinului. „Europa-putere”, cu reglementări, disciplină şi control trans-naţional nu le place.
Eu unul sunt convins că din punct de vedere geo-strategic UE are interesul de a integra Ucraina iar asta nu pentru a se război mai bine cu Rusia ci spre a-şi pune mai bine de acord istoria cu geografia. De asemenea, ca român european doresc integrarea organică a Ucrainei într-o UE organică funcţionând ca o federaţie de state-naţiune. Aceasta pentru varii motive, printre care aducerea tuturor românilor din teritoriile noastre istorice în frontierele unei singure entităţi politice, nu este cel mai puţin important. Întrebarea este dacă acest lucru este posibil, în ce condiţii şi în ce orizont de timp?
Dincolo de dorinţele mele personale, o analiză lucidă, bazată pe ceea ce ştim şi putem măsura în prezent, mă duce la următoarele răspunsuri. Unu, posibilitatea ca Ucraina să intre în UE cu tot cu Crimeea şi actualele sale regiuni secesioniste din est este practic nulă. (Tot astfel cum practic nulă este perspectiva Moldovei de a intra în UE împreună cu Transnistria.) Acelaşi lucru se poate spune şi despre o Ucraină transformată într-o federaţie simetrică în care regiunile federate din est vor bloca totdeauna marşul european al vestului. Doi, o Ucraină mai mică dar aşezată pe baze etno-culturale mai omogene, adică pe principiul naţionalităţilor, are şanse mai mari de integrare în UE. Trei, aceasta se va întâmpla, însă, numai după ce actualul naţionalism ucrainean caracterizând o societate rurală şi oligarhică, se va transforma într-un patriotism luminat şi tolerant, apt să evolueze într-o democraţie trans-naţională ca parte a unei naţiuni europene cosmopolite. Până atunci UE va trebui să dezvolte o relaţie foarte specială şi aprofundată cu Ucraina, punând în comun cu aceasta totul în afară de instituţii şi creindu-i condiţiile pentru a funcţiona ca membru de fapt înainte de a deveni membru de drept. Respectiva relaţie va avea ca dimensiuni esenţiale, alături de liberul-schimb şi libera circulaţie a persoanelor, asocierea politică, integrarea economică şi armonizarea legislativ-instituţională.
Paul POLIDOR: Probabil că nu multă lume din Occident ştie că Ucraina este singura ţară din spaţiul european unde există un dărâmător memorial al ziariştilor presei de opoziţie, omorâţi cu sânge rece de oamenii puterii politice. În cazul celebru al uciderii jurnalistului gruzin Gongadze a fost acuzat de complot chiar fostul preşedinte al Ucrainei, Leonid Kucima. Ca să nu mai vorbesc de ipocrizia fantastică a altor lideri de la Kiev. Cât de ipocrit consideraţi că este Occidentul faţă de Ucraina, încât nu vede (sau se preface…) aceste fapte abominabile, aceste lucruri oribile ?
Adrian SEVERIN: Ipocrizia Occidentului în realţiile cu Ucraina, la fel cu dublul limbaj şi dublele standarde sunt fapte de necontestat. Occidentul a urmărit ruperea Ucrainei din reţeaua structurilor politice şi economice tradiţionale care o legau de Rusia, lăsându-o să suporte toate costurile acestei decuplări, dar nu i-a garantat integrarea în structurile euro-atlantice; de fapt, opunându-se în taină acestei integrări. Aşa se explică ambiguitatea occidentală în definirea perspectivelor europene ale Ucrainei în paralel cu presiunile făcute de Occident pentru ca Ucraina să renunţe la politica sa externă multivectorială.
UE a condiţionat făţarnic semnarea Acordului de asociere cu Ucraina de graţierea fostului prim-ministru Iulia Timoşenko, nu pentru că o aprecia pe aceasta sau credea că a fost condamnată pe nedrept ci doar întrucât ştia că Ucraina nu poate accepta o asemenea umilinţă şi că neacceptându-o îi oferă pretextul de a amâna asocierea. Ca dovadă, atunci când Timoşenko a ieşit din închisoare, Occidentul a contribuit decisiv la îndepărtarea ei aproape brutală din avanscena politică. De asemenea, Acordul de asociere a fost semnat numai după ce Rusia reuşise să intervină în Ucraina şi să facă practic imposibilă îndeplinirea condiţiilor lui. Astfel apropierea reală a Ucrainei de UE într-un orizont de timp rezonabil a devenit iluzorie.
Occidentul a condamnat constant din vârful buzelor regimul oligarhic corupt din Ucraina dar a făcut toate afacerile comerciale şi politice imaginabile cu oligarhii, ajutând la perpetuarea lui. Vicepreşedintele SUA, Joe Biden vituperează în discursurile sale împotriva corupţiei dar familia sa este băgată pînă în gât în afaceri cu oligarhii ucraineni. Desigur, cu „oilgarhii buni” căci „oligarhii noştri” sunt mai buni decât „oligarhii adversarilor”.
Se poate spune că dacă Occidentul a fost coerent în ceva când s-a pus problema relaţiei cu Ucraina, aceasta a fost ipocrizia. Altminteri remarcăm un Occident plural. Pe de o parte, Occidentul care a vândut Ucraina Rusiei sau a împărţit-o cu Rusia. Ştiut acum doar de unii, lucrul va deveni în curând vizibil pentru toţi. Pe de altă parte, Occidentul care i-a combătut pe “oligarhii ucraineni răi”, suspectaţi de rusofilie, dar i-a sprijinit pe “oligarhii buni”, respectiv pe aceia care, din motive geo-economice ţinând de concurenţa cu oligarhii ruşi, s-au opus Rusiei şi au deschis piaţa ucraineană capitalurilor vestice la fel de rapace. În fine, multe din puţinele state occidentale care au susţinut în mod autentic intrarea Ucrainei în UE şi NATO, au făcut-o doar spre a-i transforma pe ucraineni în carne de tun pentru războiul cu Rusia. Cum mai putem oare acuza Ucraina de duplicitate în asemenea condiţii? Este de mirare că mai există încă ucraineni care mai cred sincer în moralitatea şi generozitatea Occidentului.
Paul POLIDOR: Referitor la atitudinea Occidentului faţă de Kremlin în cazul conflictului ucrainean, nu cumva ţările din Vest „mimează” nişte sancţiuni economice drastice contra Rusiei, acuzele aduse acesteia fiind doar de ochii mass-media şi ai populaţiei? Până una-alta, de curând fostul cancelar german Gerhart Schröder, în plină criză ucraineană, şi-a serbat împlinirea celor 70 de ani în compania prietenului său Vladimir Putin. N-ar fi un lucru atât de important dacă Schröder n-ar fi preşedintele Consiliului de Supraveghere a North Stream, gazoductul care leagă Rusia şi Europa prin Marea Baltică, ceea ce înseamnă că Germania (aşa cum am prezis din 2009) ar putea „juca la două capete” în afacerea traseelor energetice alternative, trădând U.E. cu vechea ipocrizie occidentală…
Adrian SEVERIN: Conivenţa principalelor state vest-europene şi în special a Germaniei cu Rusia, în chestiunea ucraineană şi nu numai, este evidentă. Singura problemă pe care o au este cum să se vândă populaţiei, ameţită de ideologii cu principii înalte, acest nou Pact Ribentropp-Molotov. Aşa se explică jocul de lumini şi umbre al sancţiunilor aplicate Rusiei în paralel cu continuarea şi înflorirea celor mai profitabile afaceri cu aceasta. Inclusiv cele privind livrarea de tehnologie militară de vârf.
Strategia germană este din ce în ce mai clară. Germania doreşte o UE mică dar omogenă, formată din state cu niveluri înalte şi în acelaşi timp comparabile de prosperitate, capabile să susţină prin importuri modelul de dezvoltare dar şi de dominare al Germaniei, bazat pe export. Această uniune va trebui să fie puternică dar dotată cu instituţii slabe astfel încât Berlinul să poată exercita efectiv conducerea sa politică. Pentru ca dominaţia germană sprijinită de producţia sa industrială masivă să nu îi epuizeze resursele naturale şi totodată pentru a dispune de suficientă energie, este indispensabilă cooperarea Rusiei. Antanta cu Rusia mai este necesară pentru garantarea liniştii în curtea din spatele casei germane, respectiv în Europa centrală. Prin acordul Moscovei cu Berlinul aceasta se constituie într-o cvasi zonă-tampon formată din state satelite ale uneia şi respectiv alteia, împărţite frăţeşte şi constituind vecinătatea lor apropriată şi aria de influenţă privilegiată. O asemenea formulă presupune expulzarea SUA din afacerile europene şi trimiterea lor în Pacific, acolo unde ar putea constitui, eventual, o contrapondere la ambiţiile globale ale Rusiei. Contrapondere care, la prima vedere, ar conferi o şi mai mare stabilitate relaţiei ruso-germane. (Pentru o Rusie cu slăbiciuni structurale, integrarea în BRICS şi antanta cu Germania împotriva SUA este soluţia strategică ideală.)
Întrebarea este dacă în prezent Germania are suficientă forţă spre a obliga celelalte state europene dar mai ales SUA, să îi accepte jocul? Din cauza interdependenţei dintre ele, sancţiunile economice aplicate Rusiei vor lovi Germania. Poate şi de aceea Washingtonul insistă să se meargă pe o asemenea cale. Decuplarea Rusiei, ca efect al politicilor sancţionatorii occidentale, de piaţa euro-atlantică în care Germania este puternic implantată, va împinge Berlinul într-o situaţie schizoidă. S-ar putea ca în cele din urmă Germania să fie obligată a alege între Est şi Vest. De câte ori a mai avut asemenea dileme a ajuns în război cu ambele; ultima dată fiind împărţită la propriu între ele. Iată de ce cred că părăsirea proiectului “Germaniei europene” şi revenirea la cel al “Europei germane”, reprezintă un joc foarte periculos pentru Berlin dar şi pentru pacea lumii în general.
Paul POLIDOR: Deşi vizita preşedintelui României, Traian Băsescu, la Moscova, în februarie 2005 ne dădea o speranţă în continuarea dialogului politic româno-rus sub noi auspicii, aţi criticat, în calitate de fost ministru de externe al României, retorica „belicoasă la adresa Moscovei, bună poate în politica internă, dar catastrofală pentru interesul naţional” (reper: ”România Liberă”, 26 nov. 2007). Se pare că, la aproape un deceniu de la acea vizită, lucrurile nu s-au schimbat. Credeţi că noul preşedinte al României de după noiembrie 2014 ar putea adopta o altă formulă de dialog geopolitic, regândind o alt gen de relaţie cu statul rus, puternic, dar şi periculos pentru siguranţa noastră naţională ?
Adrian SEVERIN: Viitorul Preşedinte al României va avea o situaţie geo-politică mult mai dificilă de rezolvat decât predecesorul său. Principala problemă nu este revenirea în ofensivă a Rusiei şi nici tensionarea relaţiilor dintre Germania şi SUA ci pactul strategic intervenit între Rusia şi Germania, care prinde România la mijloc. În faţa agresivităţii ruseşti România este protejată prin calitatea de membru al NATO. În faţa tentaţiilor dominatoare germane România este protejată prin calitatea de membru al UE. Strivită, însă, în cleştele ruso-german România are foarte puţine posibilităţi de apărare, cu atât mai mult cu cât atât în NATO cât şi în UE are o influenţă redusă, fiind socotită ca membru de mâna a doua.
Reacţia cea mai firească ar fi realizarea unei uniuni a Europei centrale de la Baltica la Mediterana care să aibă un dublu rol: acela de a se opune dominaţiei germane asupra UE şi acela de a nu permite împărţirea spaţiului cuprins între frontierele Rusiei şi Germaniei în zone de influenţă controlate de acestea. Din nefericire şi acest front este deja spart prin defecţiunea recentă a Ungariei care a anunţat că renunţă la modelul democraţiei liberale spre a se apropia de Rusia şi China, şi a reveni la o politică naţionalistă total opusă post-westfalianismului şi post-modernismului european.
Ce poate face în aceste condiţii Preşedintele unei ţări care este prea mică spre a rezista proiectului euro-asiatic al Rusiei, prea mare spre a fi integrată în proiectul european al Germaniei şi prea departe spre a fi apărată de proiectul atlantic al SUA? Este o adevărată tragedie faptul că România a fost surprinsă dinnou, ca în 1939, de acordul strategic ruso-german într-un moment în care nu avea un partenariat strategic nici cu Rusia nici cu Germania şi în care Budapesta se află practic într-o altă tabără decât Bucureştiul.
Cum apropierea de Rusia, după inutilele afronturi lansate sub regimul Băsescu, va presupune costuri insuportabile şi inacceptabile, iar apropierea de Germania va implica de fapt acceptul de a rămâne în zona de influenţă rusă, singura carte disponibilă evidentă este cea americană. Aceasta, însă, cu conştiinţa că SUA nu vor interveni decât dacă nu vor avea interese mai mari în altă parte, dacă echilibrul strategic în zonă va fi fost total compromis şi dacă în condiţiile raportului de forţe dat vor avea garanţia succesului. În concluzie, România nu se mai poate baza în viitorul imediat decât pe capacitatea de joc a Chinei (adevărata super-putere globală emergentă) în reglarea macro-echilibrelor globale, pe forţa de caracter al liderilor săi politici şi pe noroc. Toate acestea sunt variabile şi incerte.
Paul POLIDOR: În cartea mea, „Lideri şi contexte: relaţiile româno-azere în aria interferenţelor (1992-2008)” am fost extrem de reticent vizavi de finalizarea proiectului energetic Nabucco, succesul căruia era atât de mult trâmbiţat de autorităţile române şi azere. Pe 26 iunie 2013 mass-media anunţă oficial că proiectul Nabucco a căzut. S-a solicitat retragerea cărţii din librărie iar restul tirajului a fost dat spre ardere… În argumentele din 2008-2009 concluzionam că nimeni (cel puţin ţările din fostul spaţiu de influenţă sovietică) nu se poate juca cu Rusia, fluturându-i pe sub nas flamura independenţei şi a libertăţii (a se vedea cravata strânsă în dinţi de Saakaşvili după ce tancurile ruseşti au intrat, la sfârşit de august, 2008 în Gruzia). Cum comentaţi, în acest sens, enunţurile prezente în filmul documentar ”Putin, Rusia şi Vestul” ? (Reper: ”…Cu trei ani mai devreme, Saakaşvili încercase să cucerească cea mai mică dintre provincii: Osetia de Sud. Rebelii, înarmaţi şi antrenaţi de Rusia, au ripostat.”) Nu ar putea păţi pe viitor şi România (chiar dacă este ţară NATO) ceea ce încerca să-i sugereze preşedintelui georgian secretarul american de stat Colin Powell: ”Tu poate crezi că tot ce faci e în interesul vostru naţional. Nu suntem siguri de asta, dar ştim că nu e în interesul nostru. Aşa că nu intra într-o situaţie care v-ar putea depăşi, crezând că o să venim să vă luăm apărarea şi să vă scăpăm de probleme. Ai grijă!”?
Adrian SEVERIN: Nu este prea mult de comentat pe marginea acestei întrebări întrucât ea conţine şi răspunsul. Trăim într-o lume a interdependenţelor dar şi a egoismului şi cinismului. Aplicarea automantă a art 5 din Tratatul de la Washington este mai mult decât îndoielnică. Cu atât mai îndoielnică este interpretarea potrivit căreia un atac armat la adresa unui membru NATO ar presupune declanşarea mai mult sau mai puţin automată a unei reacţii militare din partea aliaţilor săi. Pe de o parte, moda „agresiunilor perverse” deschide calea unor lecturi alternative infinite ale unui act inamical, astfel încât el să nu fie considerat neapărat ca fiind un atac propriu-zis şi să nu declanşeze mecanismul de solidarizare prevăzut în Tratatul de la Washington. Pe de altă parte, modalităţile de reacţie sunt lăsate la discreţia alianţei şi ele pot merge până la a se rezuma la gesturi simbolice. Prin urmare, totul depinde, aşa cum spunea dl Colin Powell, de congruenţa dintre interesele celui atacat şi cele ale aliaţilor săi în momentul critic.
De aici două observaţii majore. În primul rând, nu trebuie uitat că Tratatul de la Washington a fost încheiat într-o vreme când liniile de demarcaţie între taberele adverse erau foarte clare iar interesele lor net diferenţiate. Duşmanul fiind clar identificat, prietenul putea fi la rându-i lesne localizat în persoana oricui era adversarul, respectiv victima, acestui duşman. Astăzi lucrurile stau altfel şi este posibil, într-adevăr, ca interesele aliaţilor României să fie, la un moment dat, mai legate de cele ale neprietenilor ei decât de interesele ei. Probabil că şi atunci tratatele vor fi aplicate; dar numai în formă. În fond vom fi lăsaţi să de descurcăm singuri. O asemenea situaţie trebuie evitată cu orice preţ iar asta mă duce la a doua observaţie. Într-o lume globalizată suntem obligaţi să ne definim interesele în contextul intereselor alianţelor din care facem parte. Nu este uşor dar este posibil. Cine îşi defineşte interesul naţional în izolare se condamnă la izolare.
Paul POLIDOR: Ce credeţi că se va întâmpla cu sentimentele anti-ruseşti ale multor popoare eliberate de sub jugul sovietic ? Ce se va întâmpla cu sentimentele minorităţii române oprimate de decenii de statul ucrainean? Iată o dovadă, declaraţia profesoarei de origine română Zinaida Pinteac (extras din: „În premieră” // „Antena 3, emisiunea din 8 iunie 2014; realizator: Carmen Avram): ”Ucraina culege ceea ce a semănat. Ea a semănat vrajba, anume împotriva minorităţilor. În Kiev era lozinca să fie ucrainenii pe primul plan. Ceea ce se-ntâmplă acuma în ţară este rezultatul la ceea ce a făcut Ucraina până acum cu noi, cu minorităţile naţionale şi, în primul rând, cu comunitatea românească; să fi fost pusă corect problema minorităţilor naţionale, tuturor să li se fi dat drepturile egale, azi Ucraina n-avea probleme. Felul cum s-a comportat Ucraina cu noi, astăzi Rusia se comportă cu Ucraina!”
Adrian SEVERIN: Fobia este un rău sfetnic în orice domeniu al politicii. La fel este şi sentimentul de revanşă, de răzbunare. Nici teama, care adesa este potenţată de fobie şi de amintirea experienţelor negative din trecut, nu este un consilier de mai mare folos. Nu putem conduce maşina naţiunii noastre spre destinaţiile viitoare la care aspirăm, stând mereu cu ochii în oglinda retrovizoare. Trecutul nu trebuie uitat, pentru că dacă l-am uita i-am repeta greşelile. Greşiţilor noştri trebuie să le iertăm, însă, greşelile pentru că numai reconciliindu-ne cu ei ne vom putea reconcilia cu noi înşine şi astfel reconciliaţi vom putea gândi liber asupra soluţiilor pentru un viitor mai bun, posibil şi preferabil de construit împreună.
Nu ştiu dacă trecând prin încercările actuale ucrainenii vor trage concluzia că trebuie să se debaraseze de naţionalismul lor primitiv întrucât acesta este asemenea armurilor medievale, impenetrabile la loviturile din afară dar atât de grele încât îl strivesc pe cavaler sub povara lor. Ceea ştiu este că România trebuie „să profite de ocazie” pentru a arăta solidaritate deplină Ucrainei în aceste momente grele, pregătind astfel condiţiile pentru o cooperare sinceră şi durabilă care va fi neîndoielnic şi spre profitul comunităţii româneşti de acolo. (În treacăt fie spus, dacă minoritatea română din Ucraina nu beneficiază de toate drepturile rezervate ei prin Tratatul politic de bază dintre Ucraina şi România, vina o poartă şi guvernele române.) A încerca să câştigăm acum de pe urma slăbiciunii şi vulnerabilităţii Ucrainei spre a ne atinge unele obiective geo-strategice, fie ele şi legitime în lumina unei dreptăţi istorice, ar fi o mişelie neînţeleaptă pe care am plăti-o scump, mai devreme sau mai târziu.
Acelaşi lucru îl pot spune despre sentimentele anti-ruseşti. Mulţi mă acuză de înclinaţii filoruse numai pentru că nu sunt rusofob. Deşi mai bună, poate, decât, fobia, şi filia întunecă judecata politică. De aceea nu operez nici cu rusofilia nici cu rusofobia ci cântăresc critic interesele în joc şi raportul de forţe pentru a proiecta fără teamă o relaţie justă, fezabilă şi durabilă care poate fi profitabilă tuturor întrucât chiar dacă nu ne mulţumeşte integral pe nici unul, ne permite ambilor să trăim în suficientă siguranţă. Ştiu că popoarele sunt mai sentimentale decât oamenii politici şi că lor le vine mai greu să accepte o asemenea filosofie. În calitate de conducători oamenii politici trebuie, însă, să stea în fruntea popoarelor iar nu să se ascundă în spatele lor, şi să aibă tăria de a le spune lucruri care nu le sunt nici evidente nici pe plac. Nu ne putem servi popoarele decât dacă le spunem adevărul despre ceea ce credem că este bine pentru ele, acceptând ca pentru asta să primim reproşurile lor nemeritate. Chiar dacă vor începe prin a se supăra pe noi, vor sfârşi prin a ne înţelege şi urma; dacă nu pe noi măcar sfatul nostru. Aceasta este ceea ce contează!
Paul POLIDOR: Sunt tot mai multe voci, dar şi scrieri de acum un secol care (în lumina unor prime studii de paleogenetică şi istorie a mentalităţilor) afirmă că, în analiza Rusiei (dar eu cred că şi în analiza Ucrainei) mulţi dintre noi am ignorat caracterul asiatoid al spaţiului de influenţă rusească. Suedezul Rudolf Kjellen vedea ţarismul „moscovit de tip mongol” sau nemărginita „voinţă de putere asiatică” a Rusiei. Luând în considerare amestecul populaţiilor româneşti cu populaţii alogene de peste un mileniu pe teritoriul nostru, cum vedeţi România peste 50, peste 100 de ani: dezmembrată, dispărută sau „dodoloaţă”?…
Adrian SEVERIN: Întrebarea dvs atinge două teme. Una se referă la importanţa fondului cultural al unui popor pentru comportamentul său politic. Cea de a doua, la ceea ce s-ar putea numi multiculturalismul intrinsec al naţiunii române şi impactul acestuia asupra viitorului ei.
Cultura se poate defini, printre altele, ca fiind modul specific al unui popor de a crea valori de folosinţă universală sau cu relevanţă universală. Inclusiv valori incapsulate în proiecte şi atitudini politice. Fiind vorba de specificitate, culturile separă. Aceasta este o consecinţă la fel de inconturnabilă ca şi diversitatea formelor de organizare a familiei şi societăţii, a modurilor de a gândi şi trăi. Cum să facem compatible toate aceste variabile? Iată marea problemă. O problemă cu atât mai presantă cu cât trăim într-o epocă în care progresul tehnologic de neoprit a generat fenomenul globalizării, punându-ne pe toţi în contact şi în interdependenţă.
Dacă Rusia are trăsăturile culturale despre care vorbiţi, nu avem ce face. Trebuie să trăim cu ele. Vestea bună este că şi culturile sunt vii. Ele evoluează. Având loc în contextul globalizării, o atare evoluţie poate merge pe linia convergenţei. Ceea ce înseamnă că avem motive de optimism.
Cât priveşte naţiunea culturală română, ea este neîndoielnic una de sinteză. Pe de altă parte, naţiunea civică română este un proiect politic asumat – respectiv cel al unirii mai multor principate – facilitat de formarea organică a naţiunii culturale române pe deasupra frontierele pre-moderne, prin asimilarea naturală a mai multor comunităţi etno-culturale conlocuitoare sau prin sinteza acestora. „Românii” nu s-au amestecat cu alţii ci sunt rezultatul acestui amestec. Tocmai această bază culturală a făcut ca proiectul politic să reziste timpului dar mai ales multiplelor încercări ale unor actori politici externi de a-l revizui şi anula; ultimele având loc chiar în ultimul deceniu al secolului trecut.
Acest ţesut cultural românesc este foarte special întrucât adună într-o unitate indestructibilă două straturi diferite: unul de bază, foarte vechi, unitar, constituit din tradiţii familiale, religioase şi ideologice comune, asemănător stofei pe care se coase o broderie, iar altul superficial, pluralist, constituit din tradiţii istorice regionale diferite (moldoveni, bucovineni, valahi, olteni, ardeleni, bănăţeni etc.), asemenea broderiei propriu-zise. Ceea ce dă unicitate deplină şi rezistenţă acestui ansamblu dualist este faptul că broderia este realizată dintr-un singur material, chiar dacă folosindu-se tehnici diferite; respectiv o limbă fără dialecte – deci un mod de comunicare dar mai ales de gândire unitar. Acest produs “ecologic” a fost înfrumuseţat prin integrarea micilor perle reprezentând minorităţile naţionale, practic cofondatoare ale unei naţiuni nu numai civice ci şi cosmopolite. Dincolo de regretabila instrumentalizare politică a unor minorităţi care, în realitate, nu au o agendă iredentistă (maghiarii ardeleni, de exemplu, se simt mai legaţi de românii ardeleni decât de ungurii de la Budapesta), naţiunea română civică şi multiculturală reprezintă un posibil model pentru viitorul demos european, pentru o eventuală viitoare naţiune cosmopolită europeană.
De aceea statul român, naţiunea politică română, nu sunt în pericol de a dispărea prin segregare culturală. România nu este ameninţată de explozie ci de implozie. Pentru că nu au putut să o dezmembreze, “arhitecţii” ordinii europene şi euro-atlantice care s-au autoinvestit cu responsabilitatea structurării universului post-bipolar, au încercat să o micşoreze. Nu teritorial ci ca putere – economică, demografică, culturală, morală, socială etc. Ceea ce au reuşit cu sprijinul românilor înşişi.
Cu alte cuvinte, nu separarea elementelor sintezei duce naţiunea română spre dispariţie ci tocmai alăturarea unora dintre aceste elemente într-o combinaţie toxică periculoasă care, parafrazând o cugetare a lui Mihail Ralea, include dezbinarea de sorginte dacică, orgoliul delirant de sorginte latină, fatalismul de sorginte slavă, corupţia de sorginte bizantină şi conservatorismul inept de sorginte otomană. Toate circumscrise de tradiţiile antropologice autoritaritariste şi egalitariste în care s-au adunat.
Românii nu sunt numai asta dar sunt şi asta iar asta este pe punctul de a-i pierde. Dacă nu vor reuşi să anihileze efectele acestor trăsături – regăsite din plin în actul de conducere politică a ultimilor ani – în scurtă vreme naţiunea română se va transforma într-un teritoriu, poporul român într-o populaţie iar statul român într-o colonie sau un protectorat. De fapt această transformare este aproape consumată.
Dimpotrivă, dacă îşi va depăşi limitele, dacă îşi va reface solidaritatea naţională, dacă îşi va aduce acasă elitele înstrăinate, dacă îşi va redescoperi sentimentul demnităţii şi îşi va apropria gustul măreţiei, cu celelalte date pe care le are România poate deveni în scurtă vreme o altă Austrie a Europei Centrale sau, mai bine, o Californie a Statelor Unite ale Europei.
