George ROCA: Distinse domn, vă mulţumesc că aţi acceptat acest interviu. Ştiu că sunteţi veşnic ocupat şi nu aş vrea să vă răpesc timpul, dar totuşi aş dori să aflu cât mai multe despre dumneavoastră. De unde vă trageţi seva? Cum au fost începuturile?
Al Florin ŢENE: Pe atunci, sub dealurile molcome cu vii ale Drăgăşaniului, locul unde am văzut lumina zilei, nu cunoşteam un adevăr pe care l-a spus monseniorul Vladimir Ghika că: „Omul este una dintre făpturile care se alcătuiesc cel mai încet şi care trec cel mai repede!” Era anul Domnului 1942, luna iunie, 13, când strigătul primului copil al familiei Ion Ţene şi al Ecaterinei, născută Roşianu, ce atunci se năştea, dădea semnalul începerii unei vieţi. Era anul când începea ofensiva lui Montgomery împotriva lui Rommel la El-Alamein, în Egipt. În oraşul Drăgăşani, mai târziu, s-au simţit bombardamentele americane care ţinteau podul de fier de peste Olt. În timpul acela, când sunau sirenele anunţând un nou bombardament, tata şi mama cu mine în braţe, punându-mi pălăria lui tata în cap să mă ferească de soare, fugeau pe Dealul Viilor adăpostindu-se sub umbra viţei de vie. Era perioada când locuiam cu chirie la o rudă pe strada Leuleşti, actualmente Kogălniceanu, vis-à-vis de Liceul Agricol. În curtea acestei şcoli ne jucam până seara târziu când apăreau stelele, iar noi pe uliţă scăpăram cu două pietre alte stele mai mici, întrecându-ne care pietre scapără mai bine şi mai frumos.
De acest univers m-am despărţit cu greu. În vara lui 1958 ne-am mutat în casa noastră de pe strada Parcului. Construită de părinţi, pe credit luat de la bancă. Dar din păcate edificiul nu a avut o viaţă prea lungă. În 1978, casa a fost demolată de comunişti pentru a extinde perimetrul unei centrale termice care alimenta blocurile din apropiere. Culmea ironiei, această centrală termică în prezent este dezafectată. Locuitorii blocurilor şi-au instalat centrale de apartament.
Învăţând la şcoală că oraşul nostru a fost castrul roman numit Rusidava (situat pe teritoriul actualului cartier Momoteşti) şi că pe sub coasta de la fântâna Bâtca a trecut Drumul lui Traian spre Sarmisegetusa – Rusidava făcând parte din sistemul roman de apărare numit Limes Alutanus – împreună cu prietenul Ilie Vulpe, istoricul de mai târziu, am început să săpăm în diferite locuri pentru a descoperii vestigii romane. Dar, spre dezamăgirea noastră, nu am găsit nimic… Totuşi acea „arheologie infantilă” ne-a folosit la consolidarea unor cunostinţe temeinice despre istoria neamului.
George ROCA: Vorbiţi-mi puţin despre şcoală româneasca a acelor timpuri!
Al Florin ŢENE: Clasa întâi am făcut-o la Şcoala „Fraţii Nicolaescu”, căreia i se mai spunea „Şcoala din Piaţă”. Prima învăţătoare, doamna Rădulescu, omorâtă de ruşi mai târziu! Apoi, părinţii m-au transferat la Şcoala „Nicolae Bălcescu” unde l-am avut învăţător pe domnul Moreanu. În clasa întâi am avut tăbliţă de gresie pe care scriam. O am şi acum ca amintire. Le-am arătat-o şi nepoţilor pentru a cunoaşte cum se învăţa în acele vremuri… şi cum arăta „laptopul” bunicului lor! Învăţătorii pe care i-am avut erau foarte exigenţi cu noi. Când nu ştiam lecţia ne puneau la colţul clasei în genunchi pe coji de nucă. Şi… astfel învăţam de teamă… nu din conştiinţă! Dar învăţam! La ciclul primar am avut profesor de limba şi literatura română pe domnul Muşulescu. Un bărbat frumos şi exigent. Când nu ştiam lecţia ne trăgea de perciuni, spunând: „Tătarule nu ai învăţat!”.
Dovadă că se făcea carte în şcolile primare şi în liceul din Drăgăşani este faptul că mulţi dintre foştii mei colegi de clasă au ajuns mari personalităţi, precum: Radu Vasile, fost prim-ministru al României, Virgil Mazilescu – poet de mare talent, Dumitru Velea – scriitor, Ilie Vulpe -istoric, Mugurel Isărescu, actualul guvernator al Băncii Naţionale, iar mulţi alţii, profesori universitari, cercetători, oameni de ştiinţă…
Nu pot să-i uit pe profesorii mei, cei trei „Escu”: Mihăescu, Istocescu şi Popescu, de limba şi literatura română, pe profesoara Preda de matematică… care m-a lăsat corigent în clasa a X-a. Fiind bun la fizică şi chimie, profesorul Cruciachevici mai întotdeauna mă punea, la orele de laborator, să fac experienţele cu care îşi exemplifica lecţiile. Nu pot să uit că am fost eliminat trei zile pentru faptul că am fost găsit citind în clasă romanul „Rusoaica” de Gib I. Mihăescu, care era interzis în acea perioadă. Cartea o împrumutasem de la Ionica, fiica cea mică a autorului, care locuia împreună cu mama dânsei, doamna Elena, fostă Stănescu, pe o stradă adiacentă cu strada Parcului pe care se afla casa noastră. Era perioada când din dorinţa de a ne face cunoscute creaţiile literare am înfiinţat Cenaclul Literar de pe lângă Casa de Cultură. Era anul 1958: După ce a fost recunoscut (reabilitat) Gib I. Mihăescu am botezat cenaclul cu numele acestuia.
Tot în acel an, 1958, împreună cu colegii Ilie Vulpe, Nicuşor Bărbulescu şi Liviu Lica, am făcut o gazetă de perete din scânduri, frumos construită cu patru rubrici, intitulată „Gazeta literară drăgăşeneană”, pe care am pus-o pe gardul şcolii chiar la intrare. Era noaptea. La cele patru rubrici am „publicat” poezii şi articole despre activitatea cenaclului pe care-l conduceam. Dimineaţa, înfuriat, directorul Liceului, profesorul Chelărescu, a dat ordin să fie dată jos gazeta noastră, iar pe noi ne-a eliminat trei zile şi apoi am fost criticaţi de mama focului în şedinţele de UTC.
Conducând, ca elev în clasa a XI-a, cenaclul literar pe care-l înfiinţasem, am invitat la şedinţele acestuia colegi şi prieteni dragi, iubitori de literatură, precum Dumitru Velea, viitorul dramaturg, eseist, poet (elev în acea vreme la Liceul Agricol din localitate), Constantin Dumitru, ajuns renumit ziarist, Nicolae Cochinescu, procuror în Drăgăşani, viitor membru al Curţii Supreme de Justiţie, poetul Virgil Mazilescu care era deja student la Bucureşti, Ion C. Vasile, tatăl viitorului prim-ministru, profesorul Niţă Popescu, poetul Dumitru Raiciu, profesorul Emil Istocescu şi alţii. Demn de recunoscut este faptul că am avut mare noroc cu dascălii noştrii din acele vremuri, deoarece ne-au pregătit cu dăruire la toate materiile, ne-a transmis dragostea de cunoaştere şi ne-au „deschis ochii”, învăţându-ne cum să ţinem piept vieţii…
George ROCA: Am aflat din relatările de mai sus că „acolo” la Drăgăşani aţi avut concitadini oameni de litere, artişti şi chiar politicieni de valoare. Puteţi să ne daţi mai multe detalii şi desigur, să ne mai spuneţi câteva cuvinte despre domniile lor…
Al Florin ŢENE: Locuind nu departe de casa familiei Gib I. Mihăescu, încă de prin clasele primare am aflat că acolo a stat un mare prozator. Doamna Elena, soţia scriitorului cu cele două fetiţe Miruna şi Ionica, au fost scoase de comunişti din locuinţa lor, pe motiv că erau boieroaice şi făceau parte din familia „legionarului” Gib I. Mihăescu (cel care a publicat la revista „Gândirea”) şi mutate într-o casă de ţigani. Abia în 1967, după ce a fost retipărit Gib, le-a fost retrocedată casa… În acea perioadă vizitam familia, împrumutam cărţi şi cercetam manuscrisele. Aveam şi un concurent, pe prietenul meu, profesorul Emil Istocescu, care s-a implicat cu dăruire în cercetarea operei autorului, în special al volumului „Braţul Andromedei”, publicând câteva cărţi de referinţă despre opera lui Gib I. Mihăescu.
George ROCA: Care au fost motivele plecări din oraşul natal? Eraţi deja cunoscut în Drăgăşani ca persoană publică, ca promotor cultural. Care a fost prima instituţie de învăţământ postliceal? Am aflat că aţi studiat mai întâi la Bucureşti la Şcoala Tehnică de Tehnoredactori „Dimitrie Marinescu” pe care aţi absolvit-o după doi ani, după care aţi urmat cursurile Facultăţii de Filologie-Istorie la Baia Mare. De ce un salt atât de mare ca distanţa geografică?
Al Florin ŢENE: Aşa este! După terminarea liceului am studiat la „Dimitrie Marinescu” la Bucureşti, după care m-am înscris la Facultatea de Filolgie-Istorie la din cadrul Institultului Pedagogic de la Baia Mare. După absolvirea facultăţii, am fost repartizat profesor la Tarna Mare, comună situată la graniţa cu Ucraina, pe atunci parte intergtantă a a Uniunii Sovietice. Acolo am stat doi ani. Este locul unde m-am căsătorit cu poeta Titina Nica Ţene, care era învăţătoare acolo… la şcoala condusă de fratele ei Ion. Ca o coincidenţă, soţia mea îşi trăgea rădăcinile din Uşurei, un sat de lângă Drăgăşani. Ne-am căsătorit în acea localitate maramureşeană… având verighete câte un fir de iarbă… pe deget! De unde aur, când acest metal preţios era monitorizat de comunişti?! Ţin minte că la căsătoria noastră ne-a cântat la pian o doamnă unguroaică şi am ciocnit câte un pahar de vin de Tarna Mare. Asta a fost frumoasa noastră nuntă… Eram atât de tineri, plini de speranţe şi vise…
George ROCA: Deci după terminarea facultăţii aţi fost repartizat ca profesor la Tarna Mare, o localitate situată în judeţul Maramureş. Cum s-a acomodat un regăţean get-beget cu oamenii din Ţara Oaşului? Ce amintiri vă leagă de aceea perioadă?
Acomodarea nu a fost prea uşoară. Vorbă lui Ţuţea „de multe ori, adaptarea la împrejurări se cheamă conformism şi conformismul se deosebeşte de ploşniţă doar prin aceea că ea n-are raţiune”. Obiceiurile, dar mai ales faptul că oşanul căruia îi făceam vizite la domiciliu, ca diriginte al feciorului său, ne obliga să bem o horincă-două-trei şi să mâncăm slană… (căci dacă nu beam însemna că îi suntem duşman!), nu ne plăceau deloc. Asta ne-ar fi obligat să fim mereu cu „capul plin”… adică beţi! Greu ne-am acomodat în acest sens. Dar „am supravieţuit” şi i-am iubit mult pentru puritatea lor!
Acolo eram preocupat de literatura cu aceeaşi ardoare. Deseori trimiteam articole şi poezii la ziarul din Baia Mare, la „Gazeta Literară” din Bucureşti sau la „Tribuna” din Cluj. Multe dim acestea au fost publicate spre bucuria „autorului”! Ne duceam, împreună cu soţia, iarna, pe o vreme de crăpau lemnele de frig, la un cenaclu din Satu Mare, condus de poetul Petre Got. Desigur, nu ocoleam nici Baia Mare, unde eram atras sufleteşte de cenaclul „Nord” – înfiinţat de mine, de poetul Vasile Radu Ghenceanu şi pictorul Mihai Olos.
George ROCA: În 1964 aţi devenit redactor al Staţiei de Radioficare Drăgăşani. Să înţelegem că a fost o încercare de a vă reîntoarce la matcă!?
Al Florin ŢENE: Chemaţi la Drăgăşani de tatăl meu, care era în acea vreme şef-contabil la Banca Naţională a raionului Drăgăşani (iar Constantin Isărescu, tatăl lui Mugur Isărescu Guvernatorul Băncii Naţionale, era inspector şef), am „încercat” să găsesc un serviciu în oraşul natal. Normal, nu-i aşa? Până la urmă am găsit de lucru la Staţia de Radioficare din oraş, iar soţia… contabilă la Intreprinderea de Transport Auto, tot în Drăgăşani.
Devenind redactor la Staţia de Radioficare aveam zilnic o emisiune de o oră în care difuzam reportaje despre oraş, anchete economice, montaje literar-muzicale, poezii şi cântece. Am preluat din nou conducerea cenaclului pe care-l înfiinţasem. În această perioadă, făcând schimburi de experienţă cu cenaclul „Anton Pann” din Râmnicu Vâlcea şi invitându-i, pe unii din ei, la emisiunile Staţiei de Radioficare, i-am cunoscut pe Doru Motoc, care într-o perioadă a fost redactor la revista „Argeş” din Piteşti, unde publicam articole şi poezii, pe regretatul poet Traian D. Lungu, o fire prietenoasă şi volubilă, pe Ion Şt. Lazăr care era inspector la Casa Creaţiei din Râmnicu Vâlcea, şi pe directorul acesteia, Gheorghe Diaconu. I-am cunoscut în perioada când editau antologii de poezie pe diferite teme (şi unde publicau şi poezii de-ale mele). Am avut colaborări la realizarea unor spectacole cu montaje literar-muzicale, cu participarea unor artişti, muzicieni şi poeţii din Râmnicu Vâlcea precum: George Ţărnea, Felix Sima, Doru Motoc, Traian D. Lungu, Lucian Avramescu şi Gheorghe Voica.
Prin 1966-1967, Nicolae Cochinescu, care era procuror la Drăgăşani, a scris cartea pentru copii numită „Călăreţul albastru”. Aproape toate povestirile din cartea care a apărut mai târziu la Editura „Ion Creangă”. Deseori le-a citit în şedinţele cenaclului pe care-l conduceam. Unele din ele le-am difuzat, în lectura autorului, în cadrul emisiunilor Staţiei de Radioficare din Drăgăşani, care avea peste 5.000 de abonaţi. Pe Nicolae Cochinescu l-am însoţit (făcând şi înregistrări audio) la întâlnirile sale cu copiii din clasele primare. Dorea să cunoască reacţiile viitorilor cititori ascultându-i povestirile. Pe istoricul literar Costea Marinoiu l-am cunoscut când participam la şedinţele lunare ale cenaclului „Anton Pann”. Despre cărţile lui am scris câteva cronici pe care le-am publicat în revistele „Povestea Vorbei” şi „Argeş”. Cu George Ţărnea am participat la mai multe spectacole de poezie şi i-am admirat excelenta-i memorie. Avea uşurinţa versificaţiei… aşa cum o aveau creatorii populari. El venind din comună Şirineasa, judeţul Vâlcea a moştenit acel „filon” al talentului de la mama sa (care era soră cu mama lui Mugur Isărescu).
Erau pe-atunci şi mulţi impostori, strecuraţi printre noi de securitate. Îi ghiceai uşor, deorece nu prea ştiau „carte”! Îi tratam aşa cum scria odinioară Garabet Ibrăileanu: „Inteligenţii joacă roluri faţă de alţii: proştii joacă roluri faţă de ei înşişi şi, dacă sunt prea proşti, reuşesc să se înşele singuri”.
Pe părintele Bălaşa l-am cunoscut prin 1965, pe vremea când lucra la Monografia oraşului Drăgăşani. Mă plimbam seara cu dânsul şi îi povesteam despre cenaclu nostru. Am avut câteva emisiuni la Staţia de Radioficare despre istoria Drăgăşaniului, a originii limbii şi poporului român. Dar colaborarea noastră la emisiuni nu a durat prea mult, fiindcă Comitetul Orăşenesc de Partid a interzis continuarea difuzării rubricilor cu preotul Bălaşa. Mai târziu, la Cluj, băiatul meu, Ionuţ, l-a invitat, împreună cu poetul-preot Ion Marinescu din Suteşti-Vâlcea, să-şi lanseze cărţile şi revistele în Sala de Sticlă a Primăriei clujene. Reîntâlnirea noastră a fost o bucurie spirituală ce nu se uită niciodată. Atunci am înţeles că omul de cultură este deseori „fiul durerii”. Tot ce are mai frumos în el se naşte cu durere şi din durere. La rădăcina fiecăreia din ideile sale se găseşte o rană.
George ROCA: Deci reîntors la Drăgăşani… aţi avut o activitate culturală şi literară destul de intensă!
Al Florin ŢENE: În oraşul natal, după ce s-a desfiinţat Staţia de Radioficare, în 1968 (atunci când s-au înfiinţat judeţele) am lucrat ca economist la Baza de Aprovizionare Pentru Agricultură nr.38. Aprovizionam cu materialele necesare toate unităţile agricole din judeţ. Era multă muncă. Lucram şi 10 ore pe zi, inclusiv sâmbăta, iar duminica ne chemau la muncă voluntară. În timpul liber rămas scriam la cărţile mele. În perioada aceea l-am cunoscut pe Mircea Ciobanu, având la el un manuscris cu poezii pentru Editura „Cartea Românească”. Propusese volumul pentru planul editorial, dar din păcate nu a fost aprobat de Marin Preda. Mircea Ciobanu chiar mi-a spus în faţa lui Mircea Danielov, care venise să-I ceară niscaiva bani: „Ţene are poezii ce se scriu odată la o sută de ani!”.
George ROCA: Şi in anii care au urmat ce fel de activitate literară aţi desfăşurat? Câteva exemple vă rog?
Al Florin ŢENE: În perioada 1970-1971 am lucrat la ziarul de şantier „Lumina de pe Lotru”. Acolo am cunoscut oameni, fapte şi drame care s-au coagulat în romanul „Chipul din oglindă”, apărut mult mai târziu, după evenimentele din decembrie 1989, la editura Fundaţiei „I.D. Sârbu”. Când am depus manuscrisul acestui roman la editura „Dacia” din Cluj, unde director era Al. Căpraru, redactorul de carte, Viorica Mării (sora lui D.R. Popescu), după ce l-a citit, mi-a spus textual: „Tovarăşe Ţene, romanul nu se poate publica. Dacă l-aş publica am intra amândoi în puşcărie!”. „Chipul din oglindă” este o frescă a societăţii româneşti din perioada ceauşistă, o critică aspră a politicii economice de atunci.
Deci cam aşa a fost o întoarcere la marea iubire, oraşul Drăgăşani! Aşa cum îşi intitulase un volum de poezie prietenul meu, Anghel Dumbrăveanu, numit „Fluviile vizează oceanul”… aşa şi eu am considerat că „oceanul meu” a fost şi este oraşul natal. Acolo s-au născut cei doi feciori ai mei, Florin, care, astăzi, este specialist în imagine la televiziune, autor de reportaje, şi Ionuţ, doctor în istorie şi drept, autor a 16 cărţi publicate.
George ROCA: Sunteţi o familie complexă de artişti şi oameni de litere. Mai întâi i-am cunoscut scrierile lui Ionuţ, mai apoi ale dumneavoastră şi în cele din urmă ale doamnei Titina Nica Ţene. Trei membri de familie cu trei stiluri diferite de scris… de la jurnalism, la critică literară, şi de la poezie la poveşti şi povestiri. Multe (chiar foarte multe) le-am redactat şi publicat în revistele cu care colaborez. I-am lăsat pe cititori să judece, să îşi spună părerea… părere care veşnic a fost pozitivă şi laudativă. Cum aţi reuşit să produceţi o „familie” atât de literară. Descrieţi-i vă rog în câteva cuvinte pe membrii familiei dumneavoastră. Nu-l uitaţi nici pe Florin junior!
Al Florin ŢENE: Nu eu am reuşit să-i fac literaţi pe membrii familiei mele. Dumnezeu le-a transmis harul acesta, sau poate l-am moştenit (cu toţii) de la mama mea. Soţia are în proză şi poezie o spontaneitate jucăuşe şi optimistă, care deseori se evidenţiază chiar şi în poeziile cu iz puţin dramatic. Ionuţ este un ambiţios, un căutător de noutate şi formator de opinie, pe când Florin este un bun practician. Se zice că în mâna lui… orice lucru se transformă… în „aur”!
George ROCA: Cum aţi ajuns, după aceea, iar în Ardeal? Şi… tocmai la Cluj-Napoca de data asta!?
Al Florin ŢENE: Există un proverb românesc: „în orice rău există şi un bine”, proverb care s-a materializat şi în soartă familiei mele. Demolându-ni-se casa din Drăgăşani, aşa cum spuneam la început, ne-am hotărât să ne mutăm la Cluj, unde sora mea Violeta era profesoară de biologie la un liceu din oraş. Am făcut împrumut pe 25 de ani la bancă şi am cumpărat un apartament cu patru camere în care am locuit cu părinţii şi cei doi băieţi ai noştri, până când copii s-au căsătorit şi s-au „aşezat” la casele lor. Părinţii… au trecut la cele veşnice de aproximativ zece ani. Aceasta este istoria şi motivul venirii mele la Cluj în vara anului 1978, astfel că istoria nu-şi are o scuză în faţa veşniciei, fiindcă ea „…scuză prea mult timpul”, cum spunea Cioran.
George ROCA: Cum v-aţi încadrat în faimoasa „oaste literară” a Clujului?
Al Florin ŢENE: După ce am cunoscut viaţa de huzur al redactorilor de la revistele literare din Cluj şi Bucureşti, care veneau la redacţie la ora 10 şi plecau la 13, dar nu lucrând la birou, ci pierzând timpul prin cârciumi… nu m-a mirat că aceştia nu au prea scris lucrări de valoare. Aproape tot ce au publicat nu a fost bun nici măcar pentru „prezentul” de atunci, ne mai vorbind de viitor.
Toată viaţa am fost un luptător, înţelegând faptul că trebuie să am un destin „drept” prin fapte, în folosul societăţii, fiindcă resemnarea este un viciu. Îmi amintesc că în anul 1980, soţia mea şi tata, în prezenţa mea, au scris o scrisoare nesemnată lui Adrian Păunescu, la revista Flacăra, în care era criticat Ceauşescu că înfometează ţara. La Cluj nu se găsea nimic. Se murea efectiv de foame. Scrisoarea a fost dată la Securitate şi un an de zile au căutat… până ne-au găsit! Am fost anchetaţi o zi şi două nopţi. Apoi ne-au dat drumul. În urmă acestui fapt soţia a fost dată afară din servici şi eu sancţionat pe linie administrativă. Însă, peste câteva luni, Titina a intrat secretară la revista „Tribuna”! Mai apărea şi pentru noi dim când în când câte un înger păzitor sau câte un bun samaritean!
Mai adaug faptul că ofiţerul anchetator, colonelul Velea, şi-a cerut scuze când, după revoluţie, m-am întâlnit cu el. Iar un alt colonel de securitate, poetul Vasile B. Gădălin şi-a cerut iertare în faţa Icoanei Făcătoare de Minuni de la Mănăstirea Nicula. Mai mult, pentru a demonstra că nu suntem răzbunători, poetul Vasile B. Gădălin, a fost admis ca membru al filialei clujene a Ligii Scriitorilor Români.
Am fost un luptător împotriva sistemului comunist. Nu am crezut niciodată în ideologia marxist-leninistă. Ştiam că în democraţie legea funcţionează, în vreme ce în comunism legea nu există, „e tiranie”, cum îndârjit spunea Petre Ţuţea. Datorită acestui fapt şi a unor împrejurări am participat activ la Revoluţia din decembrie 1989.
George ROCA: Şi după revoluţie…?
Al Florin ŢENE: După revoluţie am lucrat ca redactor la „Curierul Primăriei” şi la „Cetatea Culturală” unde am promovat tinere talente şi unde am publicat consideraţiile mele despre apariţia noului curent literar „Globmodernismul”, cel care a înlocuit postmodernismul care… a stâlcit limba română şi care nu spunea nimic. Globmodernismul este fenomenul reîntoarcerii, pe jumătate, la un clasicism împletit cu mijloacele moderne de astăzi.
La Cluj am înfiinţat în anul 2006 cenaclul literar „Vasile Sav” ce funcţionează în cadrul unei secţii a primăriei Cluj-Napoca, iar în ianuarie 2011 am înfiinţat şi cenaclul „Artur Silvestri” al Ligi Scriitorilor Români, şedinţele ţinându-se în sediul Cercului Militar Cluj.
George ROCA: Deci pe parcursul vieţii aţi înfiinţat mai multe cenacluri… unul în fiecare loc pe unde aţi umblat, de la Drăgăşani la Cluj, via Baia Mare! De curând a mai apărut şi al patrulea… cenaclul „Artur Silveştri”! Care este menirea şi scopul acestuia? Este un omagiu marelui cărturar dispărut, a marelui promotor cultural?
Da! Aşa este! În luna ianuarie a acestui an am înfiinţat cenaclul literar „Artur Silvestri”. Acest OM, care-i poartă numele, mi-a fost prieten spiritual. L-am înfiinţat cu scopul de a fi o şcoală de literatură pentru membrii Ligii Scriitorilor români, şi nu numai. La şedinţe participă de obicei peste o sută de persoane. Am înfiinţat acest cenaclu în spiritul lui Garabet Ibrăileanu care spunea: „Cultură nu e un lux, este un strict necesar. Fără cultură un popor nu poate rezista în concurenţa vitală dintre popoare”.
George ROCA: V-aş ruga să îmi daţi mai multe amănunte despre debutul dumneavoastră în literatură? Cu ce gen aţi început să vă faceţi cunoscut?
Al Florin ŢENE: Am debutat cu poezie „Eu m-am născut când…” în luna mai a anului 1959, în revista „Tribuna” din Cluj. Am trimis poeziile semnate aşa cum sunt în buletinul de identitate, adică Ţene Florinel Sandu. Mai târziu am aflat cine mi-a fost „naşul” de botez literar, cel care mi-a pus pseudonimul „Al. Florin Ţene”. Era poetul Negoiţă Irimie, şeful secţiei „Poezie” din cadrul redacţiei. Pe atunci era redactor şef Dumitru Mircea, cel care publicase romanul „Pâine albă”. Mult mai târziu în 1974 am publicat la Editura „Litera” din Bucureşti volumul de versuri „Ochi deschis”, fiindu-mi redactor de carte distinsul romancier şi editor, de pe vremurile de dinaintea celui de-al doilea război mondial, Radu Albala. Şi al doilea volum, apărut în 1979 la aceeaşi editură, a fost redactat tot de Radu Albala. Volumele de poezie „Cerul meu de hârtie” şi „Masa cea fără de taină” au fost traduse în limbile engleză şi sârbă. Volumul „Cerul meu de hârtie” a fost publicat la Uzdin, în Serbia, de către prietenul Vasile Barbu, în urma primirii Marelui Premiu la Festivalul Internaţional de Poezie.
George ROCA: Unde aţi mai publicat? Ştiu că pe internet sunt nenumărate saituri de reviste care fac referinţă la numele dumneavoastră! Câte articole aţi publicat?
Al Florin ŢENE: Am publicat poezie, articole, critică literară şi eseu în revistele: Luceafărul, Gazeta Literară, Familia Română, România Literară, Argeş, Secera şi ciocanul, Orizont, Scrisul Bănăţean, Iaşul Literar, Convorbiri Literare, Confluenţe, Cronică, Ramuri, Mozaic, Agora Literară, Cetatea Culturală, Ardealul Literar, Curierul Primăriei Cluj, Flagrant, Poştaşul, Orient Latin, Heliopolis, Rusidava Culturală, Poezia, Oglinda literară, Esteu, Columna, Citadela, Aurora, Al cincelea anotimp, Pietrele Doamnei, Climate Literare, Viaţa de pretutindeni, Napoca News, Făclia, Adevărul de Cluj, Mesagerul transilvan, Radix (Belgia), Românian VIP (Dallas, Texas), Iosif Vulcan (Australia) ş.a. În total am publicat peste 6000 de articole şi reportaje în presă.
George ROCA: Am aflat că aţi fost membru activ al Uniunii Scriitorilor Români. Aţi părăsit acest forum fiind acuzat de plagiat! Care este adevărul? Ni-l puteţi relata? Ce argumente aveţi în apărarea dumneavoastră? Dacă vi se pare o întrebare jenantă puteţi „sări” peste ea!!!
Al Florin ŢENE: Pardon! Nu am nimic de ascuns! În anul 2000 am fost exclus din Uniunea Scriitorilor din România fiind acuzat de plagiat! De fapt folosisem intertextualitatea, aşa cum au folosit-o foarte mulţi alţii din generaţia optzecistă. Adevărul este că… publicând un articol într-un ziar din Valea Jiului, unde am arătat că o parte din conducerea Filialei Cluj a Uniunii Scriitorilor a colaborat cu securitatea comunistă… am fost „executat”! M-am bazat pe unele documente găsite în Comitetul judeţean PCR Cluj în timpul Revoluţiei din Decembrie 1989. Trei scriitori din conducerea filialei s-au simţit cu „musca pe căciulă”! Ca urmare acestui fapt… m-au aşteptat la „cotitură” şi „m-au pocnit”! Metode moştenite de la comuniştii-stalinişti! Noroc că nu m-au trimis la „canal”! Doar o parte din conducere a votat excluderea mea din Uniunea Scriitorilor înscenând plagiatul. Acest fapt m-a determinat să înfiinţez Liga Scriitorilor Români! Pe atunci era preşedintele Filialei USR amicul Constantin Cubleşan, care a rămas pentru mine doar a-mic cu toate că mi-a trimis o scrisoare în care îşi recunoştea greşeala, cerându-şi iertare! La Bucureşti, la Comisia de Disciplină, din cinci persoane, doar trei au votat excluderea. Despre acest caz s-a scris mai amănunţit. Scriitorul hunedorean Petre Birău, în cartea sa „Al Florin Ţene – viaţa ca literatură” a publicat şi scrisoarea lui Constantin Cubleşan. Adevărul scris de mine s-a adeverit. Eugen Uricariu, Ion Mureşan, Augustin Buzura şi mulţi alţii s-au dovedit a fi colaboratori ai odioasei instituţii de tortură, ştiind faptul că nu puteai funcţiona ca redactor la o publicaţie importantă dacă nu dădeai cu… subsemnatul a „secu”! În condiţiile în care această funcţie echivala cu cea de activist de partid. Cum se explică faptul că tovarăşul scriitor Cubleşan, a fost pe vremea odiosului „cel mai călătorit” scriitor din ţară? Cum se explică faptul că imediat după revoluţie, Horia Bădescu, Mircea Opriţă şi Vasile Igna au fost trimişi de tov. Iliescu, ca directori la Centrele Culturale din Paris şi Budapesta? Nu cumva aveau dosarele verificate încă dinainte, de către cine trebuie?
George ROCA: După revoluţie aţi fost selecţionat de către Uniunea Europeană pentru a participa la cursurile internaţionale de jurnalism organizate de aceasta. Câteva detalii v-aş ruga. Ştiu că aţi fost foarte apreciat, că aţi primit şi premii…
Al Florin ŢENE: Nu au fost cursuri. Comisia Europeană de la Bucureşti condusă pe atunci de Karen Fogg, a organizat un concurs de jurnalism, având ca premiu o bursă în structurile Uniunii Europene de la Bruxelles. Am trimis materialele, câteva reportaje, pe temele solicitate şi am obţinut bursa. Alături de mine, a mai fost selecţionat şi filozoful Gabriel Andreescu împreună cu care am fost în capitala Belgiei. În urma acestei burse şi al concursului am obţinut „Diploma de Jurnalist European”.
George ROCA: În urmă cu un an mi-aţi trimis spre publicare un manifest adresat Patriarhiei Romane prin care propuneaţi acesteia sanctificarea poetului naţional Mihai Eminescu. Care a fost şi este motivaţia dumneavoastră? Ce ecouri a avut acest manifest?
Al Florin ŢENE: Dacă nu s-a făcut până acum sanctificarea lui Eminescu, sunt sigur că peste câţiva ani se va face! Înainte de a propune acest lucru, am cercetat arhivele şi am dat peste informaţia că la „Serbărilor de la Putna” din august 1870, Mihai Eminescu a propus ca Ştefan cel Mare să fie făcut Sfânt! Un jurnalist anonim de la ziarul „Traian”, scria că „cititorii s-au obişnuit cu aberaţiile lui Eminescu. Auzi, Domnule, Ştefan cel Mare să fie sfânt!?”. Iată însă că astăzi, Ştefan, Domnul Moldovei, este sfânt în Calendarul Ortodox. Aşa am păţit şi eu cu propunerea mea! Au fost câţiva care m-au dezaprobat… ba chiar criticat vehement! Dar… sunt sigur că viitorul îmi va da dreptate.
George ROCA: Să revenim la Liga Scriitorilor Români. Fiind preşedintele acesteia şi prim-membru fondator, v-aş ruga să ne relataţi mai multe detalii despre înfiinţarea ei. Care este menirea ei? Este o concurentă a Uniunii Scriitorilor Romani!? Cine au fost/sunt primii membri? Ce efective aveţi în anul 2011? Cum vă desfăşuraţi activitatea? Mă refer la membri, filiale, organizare, etc.
Al Florin ŢENE: Iniţiativa de a înfiinţa o nouă organizaţiei scriitoricească în România am avut-o eu, după ce m-am reîntors din Belgia. Văzând că in această ţară funcţionau cinci asociaţii scriitoriceşti (în bună înţelegere! Sic!) şi cunoscându-i pe unii scriitori de acolo, mi-a venit ideea de a democratiza şi în ţara noastră mişcarea scriitoricească. Dar nu înainte de-a mă interesa despre celelalte „uniuni” din fostele ţări socialiste. În urma documentării, am aflat că numai în România a rămas o singură asociaţie scriitoricească de tip sovietic, adică Uniunea Scriitorilor. În toate celelalte ţări, foste socialiste deci, „uniunile” s-au desfiinţat, iar în locul lor s-au înfiinţat mai multe organizaţii scriitoriceşti. Aşa cum s-a întâmplat şi cu partidele politice.
Cunoscând realitatea din Europa am luat hotărârea, împreună cu alţi 10 scriitori clujeni, să înfiinţăm Liga Scriitorilor Români. Hotărârea judecătorească de înfiinţare datează din august 2007. Astăzi, după aproape patru ani de la cea dată, avem 31 de filiale, publicăm 12 reviste, din care 9 pe hârtie, dar toate pe internet, avem un site, siglă naţională, sigle ale filialelor, etc. Fiecare filială are un cenaclul literar, iar unele, cum ar fi cele din Timişoara, Vrancea, Vâlcea, au editat Antologii şi Anuare. De curând am editat primul volum al „Dicţionarului biobibliografic al Ligii Scriitorilor”, în format A4, având 446 de pagini şi cuprinzând 200 de autori. Acum lucrăm la volumul doi, care sperăm să apară până în noiembrie. Filialele au organizat lansări de cărţi, medalioane literar-muzicale, inclusiv şedinţe de cenaclu. Cu sprijinul poetei Daniela Voicu, membră a Ligii, am organizat anul acesta la începutul lunii iulie, în Elveţia, „Festivalul de Arte umane”, la care au participat 25 de scriitori, atât din ţară cât şi din Germania, Canada şi Elveţia, unii dintre ei fiind atât membri ai Ligi cât şi ai Uniunii Scriitorilor.
George ROCA: Ce alte „secrete” ne dezvăluiţi despre activităţile LSR?
Al Florin ŢENE: Sunt foarte multe de spus despre activităţile Ligii Scriitorilor. Mai pe larg le-am expus pe parcursul a şase pagini din prefaţa dicţionarului de curând apărut. Ţin să subliniez că Liga Scriitorilor nu face concurenţă nimănui. Ea acoperă o arie ce nu poate, sau nu doreşte Uniunea Scriitorilor să o cuprindă. Noi dorim să evidenţiem şi să îi aducem în atenţia publicului pe scriitorii din România profundă, acei autori care cu modestie şi bun simţ îşi scriu şi îşi publică volumele, fără să apară „tendenţioşi” şi înfumuraţi pe micile ecrane şi pe primele pagini ale revistelor aservite. Ei sunt cei care trudesc la construirea edificiului cultural al ţării fără sprijinul nimănui. Datorită fenomenului de globalizare aceste opere ar fi în pericol să piară, să se estompeze. Noi însă, cei din Ligă, fiind conştienţi de acest fenomen, ne dăm seama că tot ceea ce creează aceşti autori face parte din ladă de zestre spirituală a neamului românesc. De aceea încercăm să promovăm această creaţie, să o impunem atenţiei cititorilor şi desigur şi forurilor culturale. În acest context am depus conform legii, la Ministerul Culturii, dosarul privind obţinerea statutului de „Asociaţie de utilitate publică” a Ligii Scriitorilor. Sunt confirmări din partea oficialilor că vom obţine acest deziderat.
George ROCA: O întrebare la care aş dori să îmi răspundeţi cât mai amănunţit. Cum se defineşte Al Florin Ţene pe plan literar? Poet, scriitor, jurnalist sau critic literar? Ce vă distinge mai mult?
Al Florin ŢENE: Este o întrebare dificilă. Dar voi răspunde sincer: sunt scriitor. În acest termen intră toate celelalte enumerate de dumneavoastră. Scriitorul este creator de frumos, iar frumosul are şi valoare morală, într-o accepţiune mai largă a termenului. Poate nu serveşte eticii sociale, dar creează ethos. Frumosul purifică, descătuşează, chiar şi atunci când este doar un strigăt de disperare… Îl exprimă ori pe om, ori divinitatea. Până şi opera artizanală a acelor artişti cu sufletul urât, turnători la securitate, prin jocul liber al formelor sale, prin cuvintele scrise frumos, prin lumea ce-o aduce în suflet, întăreşte moralul, dorinţa de viaţă. Frumosul creează astfel, mereu, libertate. Iar etica adevărată înseamnă libertate. Dacă ar fi existat un gen de artă pură, misiunea artistului ar fi fost mai uşoară. Dificultatea însă constă în faptul că o asemenea puritate nici nu există şi nici nu trebuie să existe. Dacă dorim să facem artă, trebuie să atacăm, de fiecare dată, problema cea mai dificilă şi, până la un anumit punct, insurmontabilă, a dreptei măsuri ce trebuie respectată în acest amestec.
George ROCA: Câte volume aţi publicat până în prezent? Enumeraţi câteva, vă rog!
Al Florin ŢENE: Până în prezent am publicat 47 de volume de… poezie, romane, proză onirică, eseu şi critică literară. Printre acestea enumăr câteva volume de poeme: „Cerul meu de hârtie”, „Cina cea fără de taină”; trilogia românescă: „Insula Viscolului”, cuprinzând romanele „Chipul din oglindă”, „Insula Viscolului” şi „Orbul din Muzeul Satului”. Eseurile le-am publicat în mai multe volume, dar acum amintesc doar volumul „Prizonierul oglinzilor paralele”. Critică literară am publicat în câteva volumele printre care „Ochiul magic al metaforei”, apoi teatru în: „Vă somez, Domnule Doctor!”, „Arca frumoaselor vise de vânzare”, „O stafie tulbură speranţa”. Am publicat şi volume de piese de teatru în versuri, toate făcând parte din „Epopeea Română” ce cuprinde: „Florile Sarmisegetuzei”, în cinci acte şi „Io, mare Voievod şi Domn!”, în trei acte. La această epopee, care va cuprinde în final zece piese de teatru în versuri, mai lucrez încă.
George ROCA: Aţi avut parte nu numai de recunoştinţa cititorilor, dar şi de cea a forurilor competente. Ce premii, diplome sau distincţii v-au onorat?
Al Florin ŢENE: Am primit 53 de Premii şi Diplome naţionale şi internaţionale pentru activitatea mea literară şi de promotor cultural. Acest fapt m-a bucurat şi m-a impulsionat să produc cât mai multă literatură… Am simţit ca oamenii au nevoie de scrierile mele… iar criticii, în majoritatea lor, au scris la modul laudativ despre cărţile mele. Însă eu mă feresc de laude şi nu iau în seamă critica învăluită în elogii! Sub carapacea ei se ascunde deseori sâmburele veninului!
George ROCA: Sunteţi director al revistei „Agora literară”. Aceasta este publicaţia centrală a Ligii Scriitorilor Romani? Mai sunt şi alte reviste aparţinătoare de aceasta?
Al Florin ŢENE: Desigur! Dau doar câteva exemple: „Cetatea lui Bucur”, editată de filiala Bucureşti, „Heliopolis” a filialei Banat, „Moldova culturală”, editată de filială Iaşi, „Dobrogea literară”, filiala Constanţa, „Pietrele Doamnei”, filială Argeş, „Memoria slovelor”, de la Râmnicu Vâlcea, „Constelaţii diamantine”, „Literaria”, de la Craiova, etc. După cum vedeţi filialele Ligii Scriitorilor sunt active. Se pare că la numărul de reviste concurăm cu Uniunea Scriitorilor.
De curând aţi devenit membru corespondent al Academiei Româno-Americane. Care au fost criteriile pe baza cărora aţi fost admis?
Al Florin ŢENE: Criteriile de bază au fost: opera publicată şi activitatea mea de promotor cultural de-a lungul a peste 50 de ani de activitate în domeniul creaţiei literare şi a promovării literaturii române în ţară şi străinătate.
George ROCA: Deziderate, speranţe, planuri de viitor?
Al Florin ŢENE: În primul rând să fiu sănătos. Apoi să obţin pentru Ligă, din partea Ministerul Culturii şi implicit a guvernului, recunoaşterea oficială a acesteia ca asociaţie de utilitate publică. În prezent lucrez la un volum de versuri, apoi… vom mai vedea!
George ROCA: Un mesaj adresat cititorilor noştri.
Al Florin ŢENE: Să ia seama la faptul că, dacă ar exista numai indivizi şi obiective individuale, politica, inclusiv politica editorială, n-ar mai exista ca disciplină aparte. S-ar confunda cu morala! Din moment ce există însă grupuri de oameni, inclusiv de artişti şi scriitori, şi obiective de grup de-o valoare absolută, a căror servire este şi obligaţia individului, atunci ia naştere sistemul specific de norme al politicii, sistem care este independent şi opus aceluia al eticii.
George ROCA: Vă mulţumesc pentru osteneala de a răspunde la întrebările acestui lung interviu.
