O VIAŢĂ DE LUPTĂ, SUFERINŢĂ ŞI SPERANŢĂ
Întotdeauna am căutat cuvântul românilor din diaspora. În Montreal, de pildă, am găsit români exemplar integraţi, care se implică constant, şi adesea benevol, în cultivarea valorilor spirituale româneşti. Dornici să le spună despre experienţa trăită celor rămaşi Acasă. Sau să le dea acestora din urmă posibilitatea de a le împărtăşi celor plecaţi întâmplări de Acasă. Aşa l-am descoperit pe domnul Victor Roşca, în anul 2006, în paginile revistei „Candela de Montreal””. O revistă născută din dragoste de neam şi limbă. Am primit-o, sub formă tipărită, de la un prieten comun, poetul George Filip, şi el trăitor în Montreal. Apoi aveam să regăsesc „„Candela de Montreal”” şi în mediul virtual, devenind o cititoare fidelă a acesteia. Începusem să public fel de fel de texte (eseuri, proză scurtă, articole tematice), când, la un moment dat, domnul Roşca avea să-mi propună, trei ani mai târziu, să am o rubrică permanentă în filele revistei domniei sale. Aflase de preocupările mele legate de discursul politic. În mod natural, rubrica avea să se numească „Filozofia discursului politic”. Aşa s-a născut o nouă prietenie literară. Deşi 2015 a fost un an foarte încercat pentru dl. Victor Roşca, care şi-a pierdut soţia după o lungă suferinţă, când a venit în România, vremurile s-au dovedit potrivnice unei întâlniri faţă-n faţă. Ne-a rămas însă Skype-ul. Povestim, ne consultăm şi ne împărtăşim părerile. Despre viaţa unui Om-istorie, cum îmi place să-l numesc, stabilit de aproape 30 de ani în Montreal, voi incerca să relatez în rândurile care urmează.
—————————-
Daniela GÎFU: Ce anume a răbufnit în dumneavoastră atunci când v-aţi decis atât de îndârjit să vă abadonaţi ţara?
Victor ROŞCA: Am părăsit România în 1988 pentru că atunci mi s-a oferit ocazia. Când am plecat îmi era lehamite de regimul care, din 1948, timp de 40 de ani, în fiecare zi m-a făcut să simt sabia lui Damocles deasupra capului meu, 6 ani în închisori, unde am cunoscut regimul de înfometare şi munca forţată din lagărele de muncă din Balta Brăilei; 2 ani am trăit sub teroarea domiciliului obligatoriu. Şi mai grav, în martie 1952, după eliberarea din prima detenţie, executată în închisoarea elevilor din Târgşor, pentru că am refuzat să colaborez cu Securitatea şi să devin informator, mi s-a înscenat un accident, cu intenţia de a mă ucide. Un camion Skoda de 5 tone m-a acroşat din rândul tinerilor de pe corso, în oraşul Făgăraş, şi a trecut cu roţile din spate peste mine. Rezultatul? 5 fracturi de bazin şi o hemoragie internă. Ca urmare, doi ani am fost paralizat. Eu n-am abandonat ţara de dorul aventurii sau pentru că nu o iubeam. Eu am plecat din România din cauza suferinţelor fizice şi psihice la care m-au supus conducătorii ei din acele timpuri.
Daniela GÎFU: Povestiţi-ne calvarul prin care aţi trecut până când aţi reuşit să părăsiţi „raiul” comunist.
Victor ROŞCA: Gheorghe Crăciun, acest Javert al Direcţiei Securităţii Regiunii (judeţului) Braşov, în 1953, când eram încă în două cârji, nevindecat de urmările accidentului, a refuzat propunerea subalternilor săi de a mă scoate de sub urmărire şi, în mod drăcesc, îndârjit contra mea, a dat un ordin contrar, deschizându-mi un nou dosar de urmărire informativă, când informatorii erau marşrutizaţi (cuvânt utilizat în dosar) de înalţii gradaţi către mine. Întrucât scăpasem cu viaţă de sub roţile camionului, el voia să-mi însceneze un nou proces şi să mă vadă iar după gratii. În 1959, după 6 ani, forţând prietenii şi colegii de serviciu să devină informatori şi să dea declaraţii acuzatoare, a reuşit să-şi ajungă scopul, inculpându-mă în legătură cu Revoluţia Maghiară şi condamnându-mă la 4 ani de închisoare. Din 1958 mărimea condamnării nu mai era importantă. Deţinuţilor ce executau sentinţa în lagărele de muncă forţată, deschise în 1958 în Balta Brăilei, li se putea prelungi punerea în libertate, cu o pedeapsă administrativă, la fiecare nouă scadenţă. Astfel eliberarea se putea realiza la data decesului. Destinul însă n-a vrut să fie aşa. Gheorghiu-Dej, îmbolnăvindu-se şi cunoscându-şi timpul îngăduit pe pământ, a făcut acel gest cu tentă umanitară, deschizând porţile puşcăriilor politice prin graţierile personale din 1963-1964.
Daniela GÎFU: Aşa a încetat excesul de zel al informatorilor, sau aţi fost în continuare hărţuit până aţi ales calea exilului?
Victor ROŞCA: După a doua eliberare, în restul de 25 de ani, m-am târât printre informatori şi oameni în uniformă, urmărit, uneori 16 ore pe zi, cenzurându-mi-se corespondenţa şi instalându-mi-se camere de supraveghere în apartamentul familial. În cei 30 de ani petrecuţi în libertate, Securitatea a pus în mişcare, împotriva mea, 40 de informatori, care au dat 300 de note informative şi rapoarte contrasemnate de înalte cadre. Fiecare notă informativă fiind comentată şi urmată de noi instrucţiuni de urmărire. Şi, fiindcă lucrasem în mai multe localităţi, pentru ca urmăritorii să fie siguri că sunt prins în păienjenişul plasei lor, fiecare nouă informaţie era transmisă din Braşov, capitala regiunii de reşedinţă, organelor de Securitate din Sighetul Marmaţiei, Miercurea Ciuc, Cluj, Timişoara, Câmpulung Muscel, Ploieşti etc. Aceşti urmăritori înverşunaţi ai Securităţii judeţului Braşov, în frunte cu colonelul Gheorghe Crăciun, m-au supravegheat în mod drăcesc peste tot unde am lucrat, cu intenţia de a mă aneantiza[1], fără să reuşească.
Cu aceste date, culese din dosarele primite de la CNSAS, la 22 octombrie 2014 dr. Corina Ilea, de la Université de Montreal, a organizat o Expoziţie întitulată „Top Secret – The Good, The Bad and the Traced”, ce a avut loc la Maison du Conseil des Arts de Montreal (Consiliul Artelor din Montreal) (http://www.artsmontreal.org), stârnind curiozitatea montrealezilor de origine franceză şi a românilor care au asistat la vernisaj.
Dar ceea ce a răbufnit în mine, înăcrindu-mi viaţa şi m-a făcut să-mi iau lumea în cap, a fost decizia abuzivă şi ilegală a Sfatului Popular al Municipiului Braşov din vara anului 1984, care, cu aprobarea tovarăşului Drăghici, Primul Secretar Municipal, a hotărât să-mi confişte unicul apartament, proprietate personală, mobilat, pe care îl deţineam în Braşov, ca domiciliu stabil, pentru a-l închiria lui Ghiocel junior, locatar într-un bloc vecin şi care, în 1984, se bătea cu pumnul în piept şi-mi striga: „Bă, apartamentul a fost al tău, acum mi l-a dat Partidul mie!”. Totul se petrecea în timp ce eu şi soţia lucram la Grupul de Şantiere Teleajen din Ploieşti, unde aveam domiciliu de flotant şi apartament din fondul de organizare de şantier, ceea ce ne dădea dreptul să ţinem apartamentul din Braşov nelocuit. După declaraţia avocatului Ministerului, în faţa Ministrului de Construcţii, eu eram singurul lor caz, din ţară căruia i s-a confiscat locuinţa de domiciliu stabil. Atunci, împreună cu soţia şi cele două fiice studente, am luat decizia de a părăsi ţara în care nu aveam dreptul nici măcar la o locuinţă personală. În urma acestei decizii, ambele fete s-au căsătorit cu tineri cetăţeni ai altor ţări, părăsind România, una în 1984 şi a doua în 1986. Eu cu soţia, în urma unei invitaţii, în 1988 am făcut o vizită familiei fiicei noastre din Canada, unde am cerut şi am primit azil şi unde am rămas pentru totdeauna.
Daniela GÎFU: Ne aflăm în anul 1988, când împreună cu soţia dumneavoastră reuşiţi să ajungeţi în Canada. Şi… să rămâneţi în Canada! Relataţi-ne puţin despre ţara adoptivă şi despre sentimentul de emigrant pe care l-aţi trăit şi încă îl trăiţi acolo…
Victor ROŞCA: Canada este o ţară capitalistă cu un regim social umanitar care oferă un sprijin financiar şi cetăţenilor care nu au un loc de muncă. Mai mult, nu există persoană cu vârsta de peste 65 de ani fără o pensie, chiar dacă n-a lucrat nici o zi în viaţa ei. Un alt fapt important este limita inferioară, minimă, a pensiei, stabilită periodic de guvernul federal. Canada este o ţară cu o naţiune în curs de formare, alcătuită în prezent din numeroase comunităţi culturale. 135 de ani, câţi sunt de la data când au început programele de imigrare, nu au fost suficienţi pentru constituirea unei naţiuni canadiene. Un lucru este însă cert: deşi în fiecare an intră zeci de mii de noi imigranţi, căsătoriile din interiorul celor mai multe comunităţi etnice nu depăşesc 25%. Or, numărul copiilor născuţi în familii mixte, adică din părinţi aparţinând unor comunităţi etnice diferite, fiind mult mai mare, guvernul canadian are garanţia că în timp se va naşte naţiunea canadiană. Canada i-a primit pe cei ce fugeau de teroarea regimurilor comuniste instalate de sovietici după al 2-lea Război Mondial; pe chinezi după retragerea lui Chiang Kai-shek; pe vietnamezi, cambodgieni şi laoţieni după retragerea trupelor americane; pe unguri după revoluţia din 1956 şi pe sirienii ce fug de frica jihadiştilor. Fiind o ţară umanitară, primeşte solicitanţi de azil politic sau umanitar, în toate momentele de disperare ale acestora. De la primul pas pe care l-am făcut în Canada, am constatat că totul este la fel şi, totuşi, diferit de ce trăisem în România. De la zăvorul pe care apeşi ca să deschizi uşa, la deschiderea ferestrelor, la amenajarea apartamentului. Totul diferea de ce lăsasem în ţară.
Daniela GÎFU: Dar despre comportamentul canadienilor ce ne puteţi spune?
Victor ROŞCA: Referitor la comportamentul canadienilor, ceea ce m-a amuzat, din primele zile, în autobuz, în metrou, chiar şi pe stradă, a fost că, privind o femeie, ea îmi zâmbea. Chiar dacă o face din complezenţă, zâmbetul unui om te înseninează, îţi descreţeşte fruntea. O altă manifestare diferită, pe care am întâlnit-o la reuniunile familiale sau la discuţiile dintre bărbaţi, a fost aceea că la orice aluzie amuzantă se râde. Nu cu un râs schiţat printr-o grimasă, de om amărât, ci cu un râs zgomotos, în hohote, de om sănătos.
Daniela GÎFU: Cât de dificil a fost în acele vremuri să primeşti azil şi să te adaptezi într-o ţară capitalistă?
Victor ROŞCA: Începutul într-o nouă ţară este dificil pentru oricine îşi părăseşte locurile natale. În Canada, primul pas al unui solicitant de azil este susţinerea unui interviu în care îţi expui motivele cererii în faţa unui juriu format din funcţionari ai serviciului de imigraţie. Solicitantul acceptat intră imediat într-un program numit COFI (Curs de Orientare şi Formare a Imigranţilor), subvenţionat de guvern şi care se desfăşoară pe o durată de 6-7 luni. În acest timp se învaţă limba franceză şi noţiunile elementare necesare pentru a te putea descurca în viaţa cotidiană, inclusiv căutarea unui loc de muncă. În ultima parte a cursului se vizitează o staţie de metrou, sediul poliţiei, o piaţă de legume şi fructe a fermierilor, un mare centru comercial, oraşul subteran al Montrealului, un film etc.
Când ne-am prezentat la centrul de imigraţi, înaintea noastră era un şir de câteva sute de metri. Ajungând la ghişeu, o funcţionară morocănoasă, fără să studieze motivele cererii, ne-a programat data interviului peste trei luni, punându-ne într-o situaţie dificilă. Ce era grav în această decizie? Faptul că, până nu erai acceptat, nu aveai dreptul la lucru. Or, fiica noastră era studentă, avea un copil mic şi nu lucra, iar noi nu puteam să-i fim o povară în plus. Nu mă aşteptam ca funcţionara imigraţiei să nu cerceteze motivele cererii, aveam copiile celor două sentinţe, scoase din ţară cu mare risc. Ca să forţez rezolvarea, m-am gândit să declar greva foamei. În acest scop, am plecat de la fiica mea. Şi, cu ajutorul unei familii pe care o cunoscusem în urmă cu numai două zile, am închiriat un apartament. Pentru că nu aveam bani, am plătit doar pentru două săptămâni, timp în care speram să-mi rezolv situaţia. Am pregătit un memoriu prin care explicam directorului Serviciului de Imigraţie din Montreal că, după ce scăpasem din puşcăriile şi lagărele de muncă forţată comuniste şi reuşisem să ajung în Canada, este inuman să fiu tratat ca orice turist ce vrea să rămână în Canada. Căutam un loc unde să rămân cât va fi necesar şi din care să pot contacta mass-media canadiană ca să le expun ziariştilor motivul ce m-a împins la această acţiune extremă. Memoriul urma să-l trimit, a doua zi, directorului Serviciului de Imigraţie din Montreal.
Din întâmplare, în aceeaşi zi m-am întâlnit cu doamna Silvia Carpen, fiica unei familii de imigranţi din anii 1900, translatoarea noastră de la imigraţie. Ea m-a rugat să-i dau o copie a memoriului. Fără să-mi spună ce vrea să facă, doamna Silvia Carpen a vorbit la telefon cu directorul Serviciului de Imigraţie din Montreal şi cu onorabila doamnă Louise Robic, Ministrul Imigraţiei şi, în acelaşi timp, Ministrul Comunităţilor Culturale din Québec. Cele două personalităţi, aflând motivarea cererii noastre, compătimindu-ne, au dispus rezolvarea imediată a dosarului. Şi în aceeaşi seară, între orele 20:00-21:00, pe când eram cu soţia în noul apartament, administratorul blocului (consierge-ul) îmi bate la uşă şi-mi spune că cineva mă aşteaptă în stradă, într-o maşină. Am ieşit cu soţia, imediat. Într-adevăr, în faţa blocului era staţionată o maşină neagră, luxoasă şi înăuntru, pe primele bănci, erau două doamne. Apropiindu-mă de geamul maşinii am recunoscut‑o pe doamna Carpen. Dânsa ne-a făcut semn cu mâna să urcăm în maşină. Nu ne-a spus unde mergem. Abia când am ajuns în faţa intrării clădirii de pe 1616 Dorchester (acum, René Levesque) am realizat că suntem la sediul Serviciului de Imigraţie din Montreal. A doua doamnă din maşină era o consilieră a Serviciului de Imigraţie. Am ieşit din maşină. Consiliera ne-a invitat s-o urmăm. Înaintea noastră, a descuiat uşă după uşă, urcând undeva la etaj, într-un birou. În circa o oră şi jumătate dosarul nostru era gata şi, privindu-mă, îmi zice: „Să-ţi spun un secret: mâine dimineaţă, un document cu numele dvs. va fi depus pe masa Ministrului Federal al Imigraţiei pentru aprobare”.
A doua zi am avut aprobarea onorabilului Ministru Federal al Imigraţiei. Am fost acceptaţi în program de urgenţă. A fost prima noapte de la sosirea noastră în Canada când eu şi Linuca, soţia mea, am dormit fericiţi. Din acel moment toate uşile ne-au fost deschise. Încă nu terminasem COFI şi am găsit de lucru în profesia mea, pe un şantier de construcţii. Soţia, pentru a putea lucra, a urmat Colegiul în specialitatea educatoare de grădiniţă şi a lucrat la Commission Scolaire de Montreal. Din momentul în care lucram, cu fiecare zi ne integram din ce în ce mai bine în noua societate.
Daniela GÎFU: Povestiţi-ne despre comunitatea canadiană de origine română pe care ai găsit-o când aţi ajuns acolo.
Victor ROŞCA: În 1988, când am ajuns în Montreal, comunitatea canadienilor de origine română era constituită din generaţia a doua a primului val de imigranţi, veniţi înainte şi imediat după Primul Război Mondial, oameni şcolarizaţi aici, în Canada, precum şi din prima generaţie a refugiaţilor politici ce au părăsit România după al 2-lea Război Mondial, fugiţi de teroarea dezlănţuită de dictatura comuniştilor victorioşi. Descendenţii primilor imigranţi, unii cu căsătorii mixte, vorbeau numai engleza. Multe familii erau constituite din căsătoria refugiaţilor politici veniţi după 1950, cu fete ale primilor imigranţi. Mi-a plăcut explicaţia dată de Nicolae Pora, figură marcantă a comunităţii române. Povestindu-mi de începutul său de viaţă în Canada mi-a spus: „Am venit din Franţa în 1950, între primii imigranţi români. Eram tânăr şi frecventam comunităţile române. Între fetele de aici am găsit o româncuţă ce-mi plăcea. Dar eu vorbeam numai limba română, iar ea vorbea numai limba engleză. Eu o credeam deşteaptă pentru că ştia engleza, iar ea mă considera deştept pentru că ştiam limba română. Şi pe acest considerent ne-am căsătorit”. În general, cei din a doua generaţie erau şcolarizaţi, aveau servicii în posturi de stat sau în întreprinderi şi mulţi erau lansaţi în comerţ şi chiar în imobiliar. Refugiaţii politici, majoritatea cu studii superioare, ocupau posturi în cele mai înalte servicii: profesori universitari, doctori, conducători de departamente în spitale, ingineri în întreprinderi industriale şi de construcţii etc.
Comunitatea română pe care am găsit-o era una prosperă şi activă, cu relaţii la imigraţie, la primăria oraşului Montreal, la înalte foruri religioase, la cele două guverne, provincial şi federal. O comunitate integrată în viaţa socială, economică şi culturală canadiană. Erau atunci două biserici în Montreal, Biserica Ortodoxă Română de Montreal, cu apelativul religios „Buna Vestire”, întemeiată de primii imigranţi în 1914 şi Biserica Ortodoxă Română „Sfântul Ioan Botezătorul”, înfiinţată de reprezentanţii patriarhiei de la Bucureşti în 1973.
Urmărind istoria, am constatat că la Montreal comunitatea română s-a format pe lângă Biserica Ortodoxă Română Buna Vestire. Când am ajuns la Montreal, între enoriaşii celor două biserici era o ură ce-i despărţea în două comunităţi antagoniste. Totul era întreţinut şi exacerbat de oameni dirijaţi special de la Bucureşti. Se lansau zvonuri împotriva personalităţilor, spre a-i discredita. Erau zvonuri gândite de oameni specializaţi în dezinformare. Mă pregăteam să cer azil politic, când una dintre rudele apropiate din familie m-a avertizat: „Să nu spui la nimeni că ai fost închis politic, că ăştia sunt în stare să te omoare!” Mulţi oameni dintre cei veniţi cu valul refugiaţilor trăiau încă frica de mâna lungă a Securităţii, ca să mă exprim după jargonul în circulaţie atunci. Eu am spus peste tot cine sunt şi nu mi s-a întâmplat nimic. Este adevărat că mult mai târziu, când am publicat „Experimentul Târgşor”, s‑a găsit o persoană, un om cu şcoala profesională şi liceul făcut la seral, să conteste tot ce am scris în carte. Or, eu, după ce am scris cartea, am dat sute de telefoane şi am confruntat-o cu cunoştinţele colegilor de la Târgşor, care încă mai trăiau, unii încă mai trăiesc şi, cu această ocazie, concomitent, am reuşit să adun în carte circa 600 de nume, dintre cei 800 de elevi care au trecut prin Închisoarea de la Târgşor. De fapt, un colaborator al revistei „Candela de Montreal” a scris un articol, Răspuns unui denigrator, în care îl combate cu citate din cărţi publicate de alţi deţinuţi politici, arătând că tot ce spune el sunt fantasmagorii personale.
Daniela GÎFU: Ce nu v-a oferit România pe plan profesional?
Victor ROŞCA: În februarie 1951, la ieşirea din închisoare, doi dintre colegii mei, ce făcuseră parte din grupul pe care îl înfiinţasem în 1947 şi care se eliberaseră după un an, erau deja morţi în lupta cu poliţia de graniţă din Pădureni, Banat. Alţi doi colegi, care nu putuseră fi arestaţi în 1948, fuseseră capturaţi de Securitate în ambuscade diferite şi-şi aşteptau procesul; un altul se predase Securităţii şi îşi executa condamnarea, de 5 sau 7 ani, pronunţată în contumacie, în sentinţa dată la procesul din februarie 1949; patru colegi, ce n-au putut fi arestaţi în1948, erau încă în munţi cu grupul de partizani ce se lupta pentru supravieţuire cu Securitatea. În această situaţie, perspectiva mea de viitor nu era roză. Desigur, realizarea pe plan profesional depinde de pregătirea universitară. După mai mulţi ani de închisoare puţini elevi au urmat studii universitare. Eu am avut o mare şansă în viaţă, fiind înzestrat de natură cu talent pentru matematică şi o foarte bună memorie.
La aproximativ doi ani de la eliberare, după ce scăpasem din accidentul în care trebuia să fiu ucis, în toamna anului 1953, începând lucrul pe un şantier al Întreprinderii 504 Construcţii Făgăraş, în urma reclamei de bun matematician pe care o aveam în Făgăraş, directorul Întreprinderii 504 de construcţii, Leöb Micşa, îmi propune să-i meditez soţia, ce urma facultatea muncitorească şi era corigentă la matematică şi fizică. După reuşita soţiei l-am meditat şi pe director, înscris la facultatea muncitorească, cursuri fără frecvenţă (Facultatea Muncitorească era înfiinţată pentru şcolarizarea cadrelor de partid şi avea o durată de doi ani). Leöb Micşa, deşi de meserie zugrav, era vioara întâi în întreprindere. El dirija bunul mers al celor cinci sau şase şantiere. Om inteligent, energic şi hotărât, ordinele directorului erau executate de toţi salariaţii. Într-o seară, când făceam o oră de matematică, directorul scoate din sertarul său un formular, o recomandare din partea întreprinderii, şi-mi cere să-l completez. Înapoindu-i-l l-a semnat şi m-a trimis să-l iscălească şi ceilalţi responsabili politici. Toţi au făcut-o fără comentarii, cu excepţia Secretarului de Partid, care a adăugat: „Eu ştiu cine eşti tu, dar dacă semnează directorul o fac şi eu”. Drumul spre facultate îmi era deschis. Examenul n-a fost o problemă. În 1958, la începutul anului cinci, colonelul Gheorghe Crăciun, comandantul Securităţii Regiunii Braşov, cere Securităţii Capitalei (cf. dosarului primit prin CNSAS) să mă elimine din Facultatea de Construcţii pentru că nu menţionasem la înscriere că fusesem condamnat politic.
Daniela GÎFU: Din punct de vedere personal cu ce v-a dezamăgit România?
Victor ROŞCA: În 1964, pe când executam construcţia fabricii de mobilă din Sighetul Marmaţiei, am avut a doua fetiţă, pe Narcisa. La Sighetul Marmaţiei am început din nou să simt că sunt supravegheat de Securitate. De atunci nu m-am mai stabilit în nici o localitate după realizarea obiectivelor din prima etapă pentru care eram angajat. Practic, din 1963 până în 1974 am schimbat zece localităţi (zece şantiere). Anul 1967 a fost un an decisiv pentru mine. Întâmplător am aflat că Ministerul Învăţământului organizează o sesiune specială, pentru toţi absolvenţii liceelor care n-au dat bacalaureatul în ultimii zece ani. La câteva zile l-am susţinut şi l-am luat. Din 1949 şi până în 1959 (cred) nu s-a mai dat bacalaureatul.
În 1953 mă înscrisesem la facultate pe baza certificatului de absolvire. Cu diploma de bacalaureat în buzunar am plecat la Bucureşti, la Ministerul Învăţământului, care mi-a aprobat cererea de reînmatriculare în anul V, cursuri serale, la Facultatea de Construcţii din Cluj. Pentru că la seral se făceau cinci ani şi jumătate, în iunie 1969 mi-am luat examenul de diplomă cu media 10. La terminarea facultăţii am fost angajat pe post de inginer şef la un Şantier din Miercurea Ciuc, Harghita, unde am executat mai multe obiective, mai ales industriale şi sociale. În 1972, Niculae Veza, directorul general al Trustului de Construcţii din Piteşti, mi-a propus şi m-a angajat şef de şantier la construirea fabricii de ciment din Câmpulung (Muscel), amplasată la poalele muntelui Mateiaş, între Câmpulung şi Dragoslave, cu şase linii de fabricaţie, unde numărul muncitorilor era în jur de 1500. În 1974 construcţia era terminată şi din 6 linii de fabricaţie deja predasem cinci pentru care lucrasem câte 12-14 ore pe zi, îndeplinind programele săptămânale stabilite de doi miniştri, interesaţi de ciment. Se lucra în două schimburi, de zi şi de noapte. Eu nu plecam acasă până când schimbul II nu începea lucrul.
Securitatea lucra febril să-şi finalizeze dosarul, pentru ca la terminarea construcţiei să-mi facă un nou proces, de data asta unul de sabotaj, pe motive, toate, inventate şi neadevărate. Toate notele informative erau date nu de tehnicieni, ci de rezidenţii Securităţii şi informatorii lor. Şansa mea că am scăpat neatins se datorează secretarului economic al Partidului din Câmpulung, un inginer din Lereşti, lângă Câmpulung, singurul om politic care, fiind zi de zi pe şantier, ştia ce sacrificii enorme făcusem ca să termin această lucrare. După ce a reuşit să-mi rupă dosarul întocmit de Securitate, m-a sfătuit să nu mai accept niciodată funcţii de conducere, fiindcă securitatea nu vrea să mă vadă realizat profesional şi, toată viaţa, îmi va crea probleme.
Daniela GÎFU: Care este pulsul vieţii culturale în comunitatea română din Montreal?
Victor ROŞCA: Când am ajuns în Montreal, în 1988, toată viaţa culturală a comunităţii române se organiza de Centrul Cultural Român şi se desfăşura pe lângă Biserica Ortodoxă Română „Buna Vestire”. La acea dată nu exista nici o publicaţie în limba română. Lipsa presei în perioada 1900-1950 este explicabilă, pentru că primii emigranţi, veniţi în perioada anilor 1900-1914, erau ţărani cu câteva clase primare. Unii erau chiar neştiutori de carte. Este însă de neînţeles faptul că nici între 1950-1990 nu a existat în Québec o presă scrisă în limba română, deşi în această perioadă existau printre canadienii de origine română persoane bine pregătite pentru a o putea face. În provincia Québec a existat într-un timp un buletin parohial scos de părintele Petre Popescu la Biserica „Buna Vestire”. Dar, pentru că în Canada buletinele parohiale nu sunt primite de Biblioteca Naţională a Canadei şi nici de Bibliotecile provinciale, astăzi nu se mai găseşte nici un exemplar.
Daniela GÎFU: Cum s-a reflectat asupra vieţii culturale din comunitatea română din Montreal schimbarea de regim politic din România?
Victor ROŞCA: Anul 1990 a influenţat pozitiv atmosfera din comunităţile româno-americane. Atunci a apărut primul ziar, „Luceafărul Românesc”, care însă nu dădea evenimentelor (din România) organizate de Centrul Cultural Român nicio atenţie. Vechiul antagonism dintre cele două grupuri ale comunităţii încă nu era stins. După evenimentele din Piaţa Universităţii, din 1992, când tineretul şi-a dat seama că regimul instalat de comuniştii de rangul II nu putea fi reformat, în douăzeci de ani numărul românilor din Québec a crescut de la cinci mii la peste patruzeci, de mii. Odată cu venirea noilor grupuri de imigranţi români, s-a observat dispariţia treptată a vechilor centre de întreţinere a discordiei din comunitate.
În anul 1994, părintele Cezar Vasiliu, împreună cu câteva personalităţi de la Biserica „Sfântul Ioan Botezătorul”, înfiinţează Biserica „Sfântul Nicolae”, a treia din Montreal. Deşi noua biserică nu avea o orientare politică, la început aceasta a adoptat o atitudine rece în relaţiile cu Biserica „Buna Vestire”, în jurul căreia gravitau aproape în totalitate foştii refugiaţi politici din perioada 1950-1989. Tot în 1994, părintele Cezar Vasiliu a început editarea revistei parohiale „Calea de lumină”, cu articole culese din presa ortodoxă, încercând să creeze în jurul Bisericii Sf. Nicolae un al doilea centru de cultură. După câţiva ani a rămas doar editarea revistei pe internet.
În anul 1997 îşi face apariţia ziarul „Tribuna Noastră”, al doilea ziar românesc din Montreal. Într-un articol, ziarul elucidează istoria unei asociaţii româneşti ce voia să reprezinte pe toţi românii din Canada şi care, în realitate, în exteriorul Québecului avea doar membri fictivi. În acelaşi an, va apărea şi revista de literară şi de cultură generală intitulată „Candela de Montreal” ce îşi propunea să unească prin scris iubitorii de cultură, indiferent de opiniile lor politice sau de bisericile pe care le frecventează.
Încă din primii ani de la apariţie, „Candela de Montreal”, a adunat în jurul ei personalităţi şi scriitori canadieni valoroşi. De la zece pagini, în 1999, când scriau prof. Wladimir Paskievici, scriitorul Florin Oncescu, dr. Paul Dăncescu, prof Constantin Nedea şi alţi câţiva oameni deosebiţi, a evoluat în timp la patruzeci şi opt de pagini, incluzând între colaboratorii ei scriitori din toată Canada.
În anul 2000, ziarul „Luceafărul Românesc” îşi încetează activitatea. În acelaşi an, apare ziarul „Pagini Româneşti”. Spre surprinderea generală, chiar în primii ani de la apariţie, ziarul şi-a pus paginile la dispoziţia unor articole regretabile ce au dezbinat şi învrăjbit comunitatea. În anul 2004 apare ziarul „ZigZag”, iar în 2008 ziarul „Accent Montreal”, ce au creat o presă de informare şi de dezbatere a opiniilor, mai ales politice. În anul 2001 s-a înfiinţat Asociaţia Canadiană a Scriitorilor Români (ACSR), care i-a adunat într-o organizaţie pe toţi scriitorii canadieni de origine română. În 2007, ACSR a înfiinţat revista „Destine Literare”, în care, pe lângă canadieni, sunt publicaţi mai ales scriitori consacraţi din România. Din 2004 până în 2009 a funcţionat pe internet revista literară „Terra Nova”, editată de Felicia Mihali.
După încetarea activităţilor Centrului Cultural Român (8060 Christophe Colomb), care a avut un rol extrem de important în viaţa culturală a diasporei române din Canada, în 2009 s-a înfiinţat Asociaţia Culturală Română. Organizaţia şi-a început activitatea la Centrul Comunitar (6767 Côte des Neiges), alături de Asociaţia Moldovenilor, sediu ce a servit la înfiinţarea altor asociaţii şi la organizarea celor mai multe manifestări culturale din comunitate. La Centrul Comunitar, alături de ACSR, din 2009 şi-a început activitatea Cenaclului „Mihai Eminescu”. De-a lungul anilor s-au adăugat alte cenacluri şi organizaţii culturale. Între acestea, începând din 2014, menţionez Cenaclul de Istorie veche a românilor, Cenaclul de epigrame, etc. Datorită activităţii revistelor literare şi asociaţiilor culturale amintite, Montrealul a cunoscut, până în vara anului 2015, efervescenţa unui mare centru de cultură românească din Canada.
Daniela GÎFU: Cum s-a resimţit în Canada căderea regimului Ceauşescu?
Victor ROŞCA: În 1989, românii din Canada aveau o vedere largă asupra problemelor politice internaţionale. Deja căzuseră regimurile comuniste din Polonia, Cehoslovacia, Ungaria, Germania răsăriteană, până şi Bulgaria lui Jidcov. Mai rămăseseră România şi Albania. Aşteptam din zi în zi să se anunţe schimbarea regimului din România. În vara lui 1989 am participat la cele două manifestaţii organizate în faţa Ambasadei României din Ottawa. După evenimentele de la Timişoara, personalităţi şi pretinse personalităţi, ce deveniseră anticomuniste peste noapte, s-au întâlnit la Casa Română (clădirea socială a Bisericii Buna Vestire) şi au decis să se ţină o mare manifestaţie în faţa Consulatului Român de la Montreal. S-au adunat vreo 500 de persoane, pe un ger de -200C. Atunci am văzut pentru prima dată ipocrizia unor aşa-zise personalităţi din Montreal. Unul dintre aceştia, la terminarea manifestaţiei, s-a urcat pe soclul unei statui şi a ţinut un discurs nimănui, în timp ce un prieten îl filma. Mai înainte de căderea lui Ceauşescu, aceeaşi personalitate, împreună cu alţi 6-7 pretinşi opozanţi, după ce au fost siguri de căderea dictatorului, s-au dus la Ambasada Română, la Ottawa, şi s-au fotografiat cum aruncau cu ouă în clădirea ambasadei. A doua zi după manifestaţia de la Consulat, vreo opt persoane ne-am dus la ambasada din Ottawa unde am dat jos steagul, am decupat stema comunistă şi am cerut lista agenţilor trimişi în comunitate de la Bucureşti. Aşa-zisa revoluţie, aşteptată de câteva luni, a venit cu întârziere, pentru că lui Ceauşescu îi lipsea flerul diplomaţiei. El nu învăţase în puşcărie decât să fie dictator. Oricum, pentru românii din străinătate căderea comunismului, chiar dacă a fost făcută de cei care trebuiau să-l apere, a fost o mare eliberare sufletească.
Daniela GÎFU: Ajungem la principalul motiv al acestor confesiuni… In martie 1997 conaţionalii stabiliţi în Canada aveau să se bucure de o nouă publicaţie în limba română. Mai mult, o publicaţie cu miez religios, dacă ne gândim că a luat fiinţă pe lângă Biserica Ortodoxă Română „Buna Vestire” din Montreal. Însăşi numele revistei, „CANDELA”, divulgă rolul de ghid spiritual pe care şi l-a asumat.
Victor ROŞCA: Iniţial, în 1997, revista „Candela de Montreal” a fost concepută ca un buletin de informaţii pentru noii emigranţi şi ca un mijloc de popularizare a evenimentelor culturale comunitare, mai ales cele prilejuite de zilele naţionale, istorice. După doi ani de tergiversare a înregistrării, din cauza numelui „Candela”, utilizat de mai multe societăţi, în 1999, revista a putut să apară cu numele de „Candela de Montreal”, ca o societate non-profit, cu scop cultural. Niciodată nu s-a pus problema să fie o publicaţie religioasă. Problema cea mai spinoasă a unei reviste de cultură rămâne finanţarea ei constantă şi de lungă durată. Ajutorul guvernului provincial nu era posibil din două motive: s-ar fi denaturat scopul revistei, iar în cazul colaboratorilor şcoliţi în România era imposibil să publicăm 50% din conţinut în limba franceză. În viitor, când majoritatea cititorilor şi colaboratori revistei vor fi din generaţia a doua, care, deşi vorbesc limba română, nu ştiu să citească româneşte, probabil această condiţie se va respecta de la sine.
În emigraţie, biserica este singura instituţie ce îi uneşte pe români, indiferent de diferenţele dintre ei. Ea poate, de asemenea, subvenţiona o revistă literară. Dintre cele trei biserici ortodoxe române existente în 1997, Biserica Buna „Vestire” a fost singura care avea o vocaţie culturală şi capacitatea financiară s-o facă. Ea susţinea deja financiar toate activităţile culturale ce se ţineau la Casa Socială a Bisericii (Casa Română). Întrucât preotul paroh al bisericii, părintele Petre Popescu, era un om deschis la cultură, atât Sfinţia Sa cât şi Comitetul Parohial au acceptat subvenţionarea revistei „Candela de Montreal”, fără să-i impună o tentă religioasă. Articolele publicate în revista noastră au teme cu caracter religios, istoric şi cultural. Accentul, însă, este pus pe creaţii literare.
Daniela GÎFU: Povestiţi-ne puţin despre preocupările literare din România?
Victor ROŞCA: Gustul pentru literatură l-am căpătat în cei şase ani de închisoare politică. La ieşirea din închisoarea elevilor de la Târgşor ştiam circa 150 de poezii, multe scrise de Mihai Eminescu. După evenimentele din Ungaria, în Penitenciarul Codlea (Braşov) am avut şansa să stau în aceeaşi celulă cu un grup de scriitori germani: Hans Bergel, anchetat pentru nuvela „Prinţul şi bardul”, părintele Andreas Birkner, pentru nuvela „Scroafa cu cei şapte purcei”, Georg Scherg, profesor universitar de limba germană de la Universitatea din Cluj, criticul literar Wolf Aichelburg şi tânărul teolog Harold Siegmund, poet. Aici, în fiecare seară, se discutau diferite cărţi de literatură, romane şi filme. Pentru prima dată am început şi eu să povestesc filme, cărora le adăugam scene palpitante, inventate de mine. Tot aici, profesorului Georg Scherg mi-a predat lecţii de istoria literaturii germane, prezentate în paralel cu istoria literaturii franceze, pe care o studiasem în cursul superior de liceu.
După a doua condamnare, dată în februarie 1960, fiind internat în lagărele de muncă forţată din Balta Brăilei, unde ne-au dat cărţi de citit, între maculatura ideologică se găseau şi cărţi de literatură ale clasicilor ruşi. Seara, într-o baracă cu 250 de intelectuali, între paturi suprapuse, citeam la lumina unor becuri chioare. Tot atunci am început să scriu cu acul pe săpun. Scriam mai ales reflecţii, pe care la sfârşit le ştergeam. Şi, în discuţii cu profesorul Crişan din Cluj, am descoperit curentul literar existenţialist. Am citit mai târziu cărţile lui Albert Camus, Jean-Paul Sartre şi ale precursorilor Miguel de Unamuno şi Søren Kirkegaard, teologul danez. Am cunoscut ideile lui Martin Heidegger, apoi am citit Sigmund Freud, eseurile filozofice ale lui Henri Bergson, cu intuiţia ce nu poate fi comunicată decât prin inteligenţă. In 1963, afară, după eliberare, am continuat să citesc, epuizând cărţile scrise de clasicii ruşi. După 1974, la Ploieşti, schimbând munca de şantier cu cea dintr-un birou de proiectare, după program, în fiecare zi, vizitam librăriile. Începusem să scriu. Însă ce scriam rupeam imediat. Era vremea când erau vânaţi foştii puşcăriaşi ce-şi scriau memoriile. În România aspiraţiile mele, oricare ar fi fost ele, deranjau Securitatea. Trebuia doar să lucrez şi să mă ocup de familie. Orice altă iniţiativă mi-ar fi adus numai necazuri.
Daniela GÎFU: Cum aţi ajuns la decizia de a publica o revistă literară?
V.R.: Stabilit în 1988 în Canada la vârsta de 61 de ani, pentru că în România nu avusesem dreptul la nici o iniţiativă de anvergură, voiam, totuşi, să fac ceva deosebit. În afară de faptul că am lucrat până la pensie, în week-end-uri şi în vacanţe scriam. În Montreal am început să scriu din primele zile de la sosire. De la început, în paralel cu lucrul, m-am implicat în viaţa culturală comunitară. Fiind ales vicepreşedintele Centrului Cultural Român, organizam festivităţile de zilele naţionale ale României, la Casa Română. Mai târziu, am realizat că asta nu era destul, mai trebuia să existe şi o publicaţie care să popularizeze toate aceste activităţi culturale şi care să susţină supravieţuirea limbii şi a identităţii române a comunităţilor.
Daniela GÎFU: Cum a fost gândit proiectul „Candelei de Montreal”? A fost un proiect gândit etapizat?
Victor ROŞCA: După primele două numere am găsit un redactor tehnic dispus să lucreze pe termen lung. Împreună am decis ca revista să fie scrisă de scriitori canadieni şi să se adreseze canadienilor de limbă română. În 2007 a apărut revista „Destine Literare”. Circa 95% din articolele publicate în această revistă sunt scrise de scriitori din România şi din alte ţări şi doar 5% sunt scrise de scriitori din Canada. Atunci am considerat că e necesar să avem, totuşi, punţi de legătură cu ţara. Dar ca să se justifice existenţa celor două reviste literare era necesar ca, în revista noastră, aceste colaborări să fie excepţii. În revista „Candela de Montreal” 95% dintre articole sunt scrise de scriitori din Canada şi doar 5% de scriitori din România. La început, nefiind siguri de viitorul revistei, nu ştiam dacă vom găsi colaboratori pregătiţi să scrie, nu ştiam cine vor fi cititorii, iubitorii de literatură. Şi, încă nu cunoşteam atitudinea noilor imigranţi faţă de cultură şi posibilităţile lor financiare de a o cumpăra, întrucât ziarele româneşti se distribuiau gratuit. Aşa că am lăsat timpul să hotărască şi timpul a decis în favoarea revistei „Candela de Montreal”.
Daniela GÎFU: Câteva date, vă rog, despre evoluţia publicaţiei „Candela de Montreal”!?
Victor ROŞCA: Primele numere ale revistei aveau doar patru pagini. Pentru a da vizibilitate activităţilor culturale organizate de Centrul Cultural Român, al cărui vicepreşedinte eram, am mărit tirajul revistei cu fiecare nou număr. De la apariţie, redacţia s-a echipat cu aparatură electronică modernă, atât din banii proprii cât şi dintr-o primă şi singură subvenţie de la guvernul Provinciei Québec. Pe parcursul celor 18 ani de existenţă revista a evoluat an de an, odată cu dezvoltarea activităţilor sociale şi culturale ale comunităţii române. Astăzi revista a ajuns la apogeu, „Candela de Montreal” este o publicaţie prestigioasă de literatură şi cultură generală românească, la care scriu scriitori din toată Canada şi care se adresează tuturor canadienilor de origine română. În privinţa numărului de pagini, în ultimii trei ani ne-am oprit la 48. Am luat în considerare preţul de vânzare, cheltuielile de tipărire şi costul trimiterii revistei la abonaţi. În colaborare cu mai mulţi graficieni talentaţi, organizarea materialelor, atât în pagină cât şi în revistă, şi-a îmbunătăţit continuu aspectul.
În ultimii ani, prin includerea în redacţie a unor noi talente scriitoriceşti, s-a dat revistei un nou impuls privind calitatea conţinutului. Pe primele pagini ale revistei, în toate numerele, se publică un eseu cu tematică religioasă, tradiţie păstrată de la preotul Petre Popescu şi continuată de noul paroh, preotul Liviu Alexandrescu, urmat de unele episoade din viaţa şi istoria comunităţii şi a Episcopiei Ortodoxe a Americii. Pentru imigranţi, biserica a rămas cea mai prestigioasă instituţie românească din cadrul comunităţilor, în jurul căreia s-a constituit fiecare comunitate şi numai în jurul acesteia va putea supravieţui limba şi identitatea română a comunităţilor. Penultima pagină publică o parte dintre ultimele ştiri culturale apărute în comunitate. Pe coperta a doua, în fiecare nou exemplar prezentăm cititorilor trei dintre cărţile apărute în ultimul an, scrise de scriitori canadieni de origine română.
În primii cinci ani, 1997-2001, aşa cum s-a mai menţionat, s-a urmărit sprijinirea noilor imigranţi pentru integrarea atât în societatea canadiană cât şi în tradiţiile comunităţii române. În acest sens s-a publicat un serial cu istoricul evenimentelor de la înfiinţarea Episcopiei Ortodoxe Române a Americii şi cronici de istorie a comunităţii locale. În 2001, înfiinţându-se ACSR şi apoi Cenaclul „Mihai Eminescu”, au apărut noi scriitori şi poeţi ce au devenit colaboratorii revistei „Candela de Montreal”. În următorii cinci ani, între 2002-2006, comunitatea românilor din Québec mărindu-se, a crescut şi numărul scriitorilor şi al iubitorilor de cultură. S-au făcut cunoscuţi în Montreal: Felicia Mihali, Mircea Gheorghe, Florin Oncescu – prozatori, George Filip – poet, Livia Nemţeanu – poetă şi prozatoare, cunoscuţi încă din ţară. Ajunşi în Canada, ei au continuat să-şi publice primele volume. Florin Oncescu a devenit colaboratorul revistei „Candela de Montreal” din anul 2000. Din 2007, după 15 ani, revista a ajuns la maturitate. Astăzi „Candela de Montreal”” este un nume cunoscut în Canada, însă mai puţin în România. Conţinutul şi calitatea articolelor, estetica revistei au ajuns la un nivel profesional. Cele mai multe articole, publicate în ediţiile acestor ani, sunt de proză şi poezie, recenzii de carte, scrise de autori canadieni de origine română, precum şi prezentarea unor personalităţi remarcabile, oameni de cultură, scriitori, pictori etc. Scopul iniţial al revistei „Candela de Montreal” s-a orientat spre promovarea literaturii scrise de scriitori canadieni de origine română. Colaboratorii revistei sunt din comunităţile marilor oraşe canadiene, Vancouver, Kitchener, Toronto, Montreal, Laval, Drummondville etc. Printre scriitorii din România te numeri tu, dragă prietenă, alături de Daniela Voiculescu, Elena Olariu, care sunteţi prezente în fiecare număr, iar Iuliana Onofrei şi Gheorghe Răducan au apariţii ocazionale.
Daniela GÎFU: Cum a primit comunitatea română din Montreal filele noii publicaţii?
Victor ROŞCA: Există patru motive care mă fac să cred că revista satisface exigenţele publicului montrealez. Mai întâi, pentru că revista se vinde, apoi pentru că a avut o evoluţie remarcabilă datorită înmulţirii colaboratorilor; de asemenea, revista e susţinută financiar de comunitate şi pentru că apariţia ei este aşteptată de cititori.
Daniela GÎFU: Dar scriitorii? Există o apetenţă mai mare spre filele revistei dumneavoastră din partea celor din România sau din partea românilor trăitori în Canada? Sau din alte ţări…?
Victor ROŞCA: Datorită înfiinţării, în Montreal, a Cenaclului „Mihai Eminescu”, cei care au avut darul exprimării în scris s-au adunat şi mereu se adună să-şi citească scrierile în cadrul cenaclului. Dacă un eseu citit în cenaclu reprezintă o satisfacţie, faptul că este publicat în „Candela de Montreal”, unde va fi citit de sute de persoane şi va fi depus la Biblioteca Naţională a Canadei şi la Biblioteca Naţională provincială, este o satisfacţie mult mai mare. Desigur, înclinaţia scriitorilor canadieni spre „Candela de Montreal” este mai mare decât a celor din România, care o cunosc mai puţin, ca şi a celor din alte ţări, care poate nici n-o cunosc. Nu putem vorbi de apetenţa scriitorilor din România pentru „Candela de Montreal” atâta timp cât politica redacţiei s-a limitat la extinderea revistei în oraşele canadiene. Dacă în primii ani revista era cunoscută doar la Montreal, am ajuns să fim cunoscuţi în Laval şi Drummondville (Québec), la Vancouver (Columbia Britanică) şi Toronto, Kitchener (Ontario), iar în prezent şi în Brampton (Ontario). Astăzi suntem în etapa când realizăm că este timpul ca scriitorii din Ţară să cunoască preocupările literare ale comunităţilor româneşti din Canada. Şi mi-ar plăcea să realizăm din când în când un schimb de articole cu revistele din Ţară şi poate din alte locuri de imigraţie a românilor.
Daniela GÎFU: Cum este promovată revista „Candela de Montreal”? Întreb, fiindcă vizibilitatea ei necesită încă un efort comun, al românilor din Canada şi al celor din România, pentru lărgirea grupului de semnatari, susţinători etc.
Victor ROŞCA: În Canada ne-am făcut cunoscuţi prin colaboratorii din fiecare oraş. Realizăm că ar trebui făcut mult mai mult pentru lărgirea sferei cititorilor chiar din aceste oraşe, pentru a deveni cunoscută ca la Montreal. În România suntem cunoscuţi doar izolat, de diferite personalităţi. Aici ar trebui făcut mult mai mult. Până în prezent am făcut un schimb sporadic de articole doar cu revista „Constelaţii Diamantine”, cu doamna Doina Drăguţ. În viitor ar trebui să găsim o cale de a realiza acest deziderat. Desigur, aceasta n-o putem face decât cu ajutor din Ţară, la care reflectăm doar acum, împreună cu cei care deja ne citesc.
Daniela GÎFU: Ce ne puteţi spune de familia „Candelei”? Cât a fluctuat ea?
Victor ROŞCA: Da, într-adevăr, echipa redacţională s-a schimbat de mai multe ori. La ora actuală este echipa cea mai calificată, formată din doamna Ortansa Tudor, licenţiată în litere, fostă profesoară de limba română, autoare de cărţi de poezii pentru copii, de traduceri din limba franceză şi multe altele; domnul Mircea Gheorghe, licenţiat în litere, prozator, ziarist, traducător; domnul Nicolae Marinescu, absolvent de teologie, ziarist şi informatician. În redacţie mai sunt pr. Liviu Alexandrescu – consilier, Angela Faina – imaginea artistică a revistei, Victor Roşca – redactor şef şi Marius Neaga – redactor tehnic.
Daniela GÎFU: Acum o provocare. Istorisiţi-ne o întâmplare din viaţa „Candelei de Montreal” pe care nu aţi menţionat-o până acum.
Victor ROŞCA: Îmi amintesc de-o seară frumoasă de toamnă a anului 1989, cam la un an de când mă stabilisem în Montreal, când mergeam la un curs de limba engleză care se ţinea la Casa Socială a Bisericii „Buna Vestire”. Mă împrietenisem cu profesorul, ajungând să discutăm diverse subiecte. Îşi cumpărase de curând un computer şi un xerox. Atunci mi-a venit o idee:
– Măi, Radule, îţi propun să scoatem împreună o revistă.
– Grozavă idee. De acord. Mai discutăm ca să punem la punct câteva detalii.
După puţin timp, eram deja în anul 1990, aud că el a lansat un ziar, dar cu alţi tovarăşi. Nu mă invitase nici măcar la lansare.Când l-am reîntâlnit, i-am zis:
– Bine, măi, Radule, ai scos un ziar fără să-mi spui un cuvânt. Aşa ne-a fost înţelegerea?
Răspunsul, exclusiv comercial, avea să mă trezească definitiv:
– Bine, măi, Victore, omul care are bani face ce vrea cu ei!
Vădit debusolat, am decis ca după ce mă aşez mai bine în Montreal să scot şi eu o revistă. Una care să-i unească pe români, să promoveze literatura scrisă de românii din Canada şi care să lupte pentru păstrarea limbii şi identităţi noastre naţionale, aşa cum o fac de mii sau de sute de ani alte etnii. O luptă care trebuie dusă de aici, prin masa miilor de imigranţi, fără ajutor şi imbold din afară. Aşa a apărut „Candela de Montreal”.
——————————————-
[1] Toate datele menționate mai sus sunt extrase din dosarele Securității, primite de la CNSAS
………………………………….
ROŞCA, Victor, (n. 17 decembrie 1926, Râuşor, judeţul Braşov) a absolvit Facultatea de Construcţii a Universităţii Tehnice din Cluj-Napoca în 1969. A fost arestat în 28 iunie 1948, în timpul examenului de bacalaureat, fiind condamnat la 2 ani de închisoare corecţională, pedeapsă săvărşită în Penitenciarul Târgşor. În 28 iunie 1950 i se va prelungi detenţia şi va fi eliberat în 1951 din Penitenciarul Ploieşti, însă i se stabileşte domiciliu obligatoriu în satul natal până în anul 1952. În 1958, fiind deja student în anul 5, este exmatriculat pentru că fusese deţinut politic. Va fi din nou arestat în 1959 pentru manifestări legate de Revoluţia din Ungaria, fiind condamnat la 4 ani închisoare corecţională. De data aceasta execută pedeapsa în lagărele de muncă din Balta Brăilei şi este eliberat în 1963 de la Formaţiunea Ostrov în urma unui decret de graţiere dat de Gheorghe Gheorghiu-Dej. Şicanele din partea autorităţilor vor continua. În 1988 reuşeşte să plece, împreună cu soţia, în vizită la una dintre fete care se afla în Canada. Este şi momentul când se decide să ceară azil politic. În Canada, Victor Roşca devine o voce reprezentativă în una dintre cele mai vechi comunităţi canadiene de origine română. Întemeiază în anul 1997 revista literară „Candela de Montreal”, fiind şi redactorul-şef al acesteia. Are o fructuoasă activitate publicistică, cărţi însă publică mai puţin. Amintim: Moara lui Kalusek – Începutul represiunii comuniste (1997), şi Experimentul Târgşor – Începutul represiunii comuniste (2011), ambele publicate la Editura Curtea Veche Publishing din Bucureşti.
