Liviu Antonesei s-a născut în 1953, în satul Vlădeni, județul Iași. Scriitor, cercetător, publicist, politician democrat (actualmente retras din politică), profesor universitar la Universitatea A.I. Cuza din Iași. A publicat numeroase volume ştinţifice, eseuri şi poezie, amintim: Paideia. Fundamentele culturale ale educației (Polirom, 1996), Managementul univesitar (Polirom, 2000, în colaborare cu trei colegi de la Universitatea Assiut), Încercări de sociologie spontană (Polirom, 1995), Apatiţia Eonei şi celelalte poeme de dragoste culese din Arborele Gnoze (Axa, 1999). Vă invit să urmăriţi un scurt dialog cu Liviu Antonesei, în interviul acordat pentru Hyperliteratura.
Iulian SÂRBU: Consideraţi că publicul românesc este mai apropiat de proză (în special de roman) decât faţă de poezie? Observ în librării că lumea nu prea mai este interesată de poezie.
Liviu ANTONESEI: Se spune că românul este născut poet şi, dacă ne uităm la numărul de autori de poezie mereu în creştere, am putea spune că aşa este! În fapt, este vorba despre o anume evoluţie a culturii noastre care, o bună bucată de timp, a avut în inima sa poezia şi folclorul, ca orice cultură venită mai tîrziu în modernitate. Această dominaţie a scăzut evident în perioada interbelică, cum pare să scadă acum, fiind clar ceva legat de procesele de modernizare generală. În timpul comunismului, s-a făcut din acest punct de vedere un pas înapoi – literatura a ajuns să ţină loc şi de istorie, sociologie, gîndire politică autonomă etc., fiind, vorba lui Mircea Dinescu, un fel de moaşă comunală. În context, poezia care, datorită caracteristicilor sale legate de imagistică, metaforizare, limbaj aluziv etc., permitea o crescută libertate de expresie, oferea nişte şanse mai mari de evitare a controlului ideologic şi a cenzurii, a ajuns să fie din nou supra-reprezentată, ca în culturile minore.
În ultimii vreo douăzeci de ani, prin eliberarea întregii literaturi, de fapt a întregii lumi culturale, de controlul ideologic şi cenzură, lucrurile au început să se aşeze într-o anumită normalitate. Cultura devine iarăşi una poli-centrică şi prin urmare, literatura nu mai este inima culturii. Şi, pe de altă parte, în cuprinsul literaturii, poezia însăşi îşi pierde poziţia centrală. Astfel încît, în ciuda faptului că producţia de poezie pare să crească necontenit, numărul cititorilor de poezie scade la fel de constant. Dar să nu o luăm în tragic – tocmai stă să-mi apară un volum de poezii inedite, iar la sfîrşitul anului o amplă antologie! – niciodată şi nicăieri, în epoca modernă cititorii de poezie n-au fost mai numeroşi decît cei de proză!
Iulian SÂRBU: Aveţi o activitate foarte diversificată: sunteţi scriitor, jurnalist, profesor universitar, critic literar, cum reuşiţi să le împăcaţi pe toate?
Liviu ANTONESEI: Asta mă întreb şi eu adesea! Dacă mă refer la jurnalistică, activitatea universitară şi studiile ştiinţifice, e limpede că sînt lucruri care ţin de meserie, pe care trebuie să le fac pentru că mi-am ales un anume drum profesional. Adaug şi faptul că jurnalistica este pentru mine un mod de a mai elimina tensiunile, nu puţine, provocate de lumea în care trăiesc, un fel de terapie. Eu sînt o structură „reacţionară”, în sensul că reacţionez. Sigur, trebuia să scriu reactivă, aşa este corect, dar îmi plac jocurile de cuvinte! Dacă nu reacţionez, acumulez tot felul de otrăvuri în mine, iar asta nu este benefic sănătăţii, nu doar mentale, ci şi fizice, puzderie din afecţiunile noastre fiind în fapt psiho-somatice. Şi, dacă ajungem acum la literatură, observ şi eu că nu mă limitez la un singur gen, că scriu poezie, proză scurtă – dar am în minte şi romane –, eseu, articole de critică literară şi atitudine culturală. De ce această risipă, mă întreb şi eu adesea. Aş putea răspunde că nu ştiu, că există un mister înlăuntrul fiecărui om, deci şi în mine şi că eu „nu vreau să distrug corola de minuni a lumii”. Dar n-ar fi cinstit, pentru că ştiu totuşi ceva în această privinţă! În primul rînd, ştiu că am avut mereu, de cînd mă ştiu, un exces de curiozitate şi unul de energie. Mai mult, deşi mă apropii de vîrsta concluziilor şi a înţelepciunii, sînt în continuare bîntuit de acest fenomen. Decît să se fi manifestat aiurea, prin violenţă sau printr-un hybris prost orientat, am preferat – şi am reuşit în oarecare măsură, beneficiind şi de sprijinul tehnicilor buddhismului tibetan – să le dau o orientare mai blîndă şi mai utilă, pînă la urmă. Probabil că această structură a provocat în mine o colecţie foarte bogată de „metafore obsedante”, cum ar spune psihocriticii, un „mit personal” complicat, o explozie de teme. Mai cred că acestea îşi caută singure calea cea mai bună de manifestare, care uneori este poezia, alteori proza sau eseul speculativ.
Aş mai adăuga că această complexitate spontană a „mitului personal” contribuie la construcţia unui eu care este nevoit să încerce să împace o mulţime de contrarii, cu mai mult sau mai puţin succes. Uneori, cred că aş putea deveni mai bun prin asceză, alteori din contră, că prin conduita inversă, plecînd de la ideea gnostică că răul nu poate fi eliminat decît prin exces, prin epuizarea acestuia. Cel mai mult îmi place să asist la desfăşurarea unor strălucite exerciţii ale inteligenţei sau imaginaţiei, atît în viaţa de zi cu zi, cît şi în operele de creaţie artistică sau filosofică. Mizez pe autenticitate, dar mă tulbură şi construcţiile abstracte extrem de sofisticate. Îmi place să-mi exercit spiritul critic, dar adesea mă las purtat de fantasme poetice. Sînt „trăirist”, dar alunec puternic şi des în livresc. Sînt un singuratec care are nevoie de comunicare, de dialog, un „singuratec cordial”, cum spuneam altădată. Pînă la urmă, ţine de noroc sau de un miracol că reuşesc să le împac pe toate. Cred că reuşesc, altfel, cred, mi-ar fi explodat deja mintea!
Iulian SÂRBU: O perioadă aţi fost implicat în viaţa politică. Ce aţi reuşit să faceţi pentru cultură şi literatură în special din această poziţie?
Liviu ANTONESEI: Deşi funcţia mea „prim-secretar de tip nou”, de preşedinte de judeţ în terminologia democratică de azi, nu implica obligaţii faţă de cultură, am reuşit să fac cîte ceva. Nimeni nu uită de unde a sosit într-o demnitate sau cel puţin aşa ar trebui să stea lucrurile. Între altele, am „inventat” o taxă pentru „cultură şi sport” – trebuia să împac şi capra şi varza membrilor Consiliului! –, o taxă modică plătită lunar de toate firmele din judeţ. Suma adunată o împărţeam cît mai echitabil între cele două domenii. Am reuşit astfel să sprijin instituţii de cultură, reviste, apariţia unor cărţi importante, activitatea unor fundaţii de profil. Pentru multe activităţi şi iniţiative culturale, aceşti bani au fost gura de oxigen absolut necesară. Şi îmi mai amintesc o nebunie. Filarmonica din Iaşi, care este una din cele mai bune din ţară, rămăsese fără pian, acesta trebuia acordat uneori nu doar înainte de concerte, ci şi de cîteva ori în timpul acestora! Practic scîrţîia din toate încheieturile, se uzase fizic, era bătrîn şi bolnav. Am recurs atunci la rezerva bugetară la dispoziţia preşedintelui, destinată intervenţiei în caz de urgenţă, de catastrofă – dar să laşi Filarmonica din Iaşi era o catastrofă! – şi am achiziţionat cu pian Steinway, care costa, în banii de atunci, 1 miliard şi două sute de milioane. Nebunia a fost că am aşteptat un an pînă l-am scos din vamă, că băieţii ăia, care erau la fel de cinstiţi şi atunci, cum sunt şi acum cînd au arestaţi cu zecile, voiau să-mi perceapă 300 de milioane vamă, pe care nu aveam de unde să le mai scot. Noroc că a venit Ion Caramitru, ministru la Cultură, care la rugămintea mea, a intervenit la ministrul de Finanţe şi a obţinut o scutire de vamă. Poate am mai făcut şi alte lucruri, dar nu mi le amintesc. Ba da, am finanţat o parte a lucrărilor de la refacerea Casei Pogor şi de la alte clădiri de patrimoniu laic şi bisericesc din Judeţ.
Iulian SÂRBU: Ştiu că sunteţi foarte activ pe planul lansărilor de carte. Din această perspectivă cum vi se pare literatura română actuală? Care este calitatea scriitorilor din generaţiile mai tinere?
Liviu ANTONESEI: Nu doar de lansări este vorba, ci şi de faptul că încerc mereu, cum am procedat mereu, să mă ţin la curent cu literatura vie, cu cei în activitate intensă, cu cei care vin. Nu doar că m-am ţinut, cît este omeneşte posibil, la curent, dar am încercat şi să sprijin tinerii, fie prin revistele culturale pe care le-am condus, fie participînd în juriile unor concursuri literare ale editurilor sau de la nenumărate festivaluri de literatură, fie făcînd recomandări, uneori verbale, alteori şi scrise către edituri. Nu ştiu cîtă lume ştie, dar am fost un factor catalizator în excepţionala iniţiativă a Polirom-ului din 2004, „Votaţi literatura tînără!”, care a ajuns să scoată la lumină circa 40 – 50, dacă nu mai mulţi, prozatori tineri, din care măcar 7 – 8 vor rămîne în istoria literaturii noastre. Cred că, după 1990, au apărut un număr neobişnuit de mare de autori foarte buni – şi nu doar în poezie, cum se întîmplase pînă la optzecişti, ci şi în proză, eseu literar şi filosofic, ştiinţe antropologice etc. Cred că, în ciuda tranziţiei şi, mai nou, a crizei, trăim un moment cultural, inclusiv literar, fast, comparabil cu cel interbelic. Sigur, rezultatele finale se vor vedea mai tîrziu, cînd noi, probabil, nu vom mai fi aici…
Iulian SÂRBU: Cum scrieţi, cum vă vin ideile? Dezvăluiţi-ne puţin din bucătăria scrisului.
Liviu ANTONESEI: E o întrebare grea. Cu articolele, e simplu. Trăim într-o ţară interesantă şi în vremuri şi mai interesante! Nu am decît o singură angoasă, cea a alegerii, pentru că subiectele dau buzna peste mine de cum deschid ochii dimineaţa. Însă, după ce-mi aleg tema, subiectul, în 20 de minute, o jumătate de oră, articolul e scris şi deja trimis prin mail la „Adevărul” sau altă publicaţie care mi-a solicitat colaborarea. Cu literatura, e însă altceva. Nu scriu decît atunci cînd „mă apucă”, cînd mă obsedează o imagine, o formulă, o întîmplare reală sau imaginată. Sînt, ca să spun aşa, un scriitor, mai ales un poet, ocazional. Ca şi Goethe, doar că marele poet a avut mult mai multe „ocazii” decît mine! Şi, mai este ceva – din clasa a X-a, cînd am primit cadou de la părinţi prima maşină de scris, n-am mai scris de mînă, nici articolele, nici eseurile, nici povestirile. Nu e însă şi cazul poeziei, care se naşte ca primă imagine, adesea în întregime, în mintea mea, şi apoi este scrisă mai întîi de mînă, abia după aceea e culeasă la computer şi lucrez pe ea pînă mi se pare în regulă.
Iulian SÂRBU: Citiţi foarte mult, uneori şi din obligaţie. Ce vă place să citiţi în mod special?
Liviu ANTONESEI: Citesc enorm dintotdeauna şi în cele mai diverse domenii, de la filozofie şi teologie la literatură poliţistă. În siniştrii ani 80, citeam 4 – 5 romane poliţiste pe săptămînă, nici nu puteam adormi fără să citesc măcar cîteva pagini din „série noire”, John Le Carré sau San Antonio. Mai citesc şi acum astfel de cărţi, deşi timpul fiind drămuit, mult mai puţin. Citesc enorm şi acum, dar constat, că dincolo de dorinţa mea de a mă ţine la curent cu noutăţile, cu vîrsta, am căpătat obiceiul de a reciti, de a reveni la cărţile şi autorii tinereţii mele, ai formării mele, de la Biblie şi literatura talmudică şi hasidică la textele buddhiste, de la Dostoiesvki la Henry Miller şi Borges, de la Rimbaud şi Mallarmé la René Char şi Kavafis, Seferis sau Rilke. Chiar am recitit şi „Robinson Crusoe” sau unele cărţi de Jules Verne.
Iulian SÂRBU: Ce planuri de viitor aveţi, atât ca scriitor cât şi în viaţa personală?
Liviu ANTONESEI: În momentul de faţă, aştept să-mi apară volumul de poezii inedite la Herg Benet şi unul de povestiri la Polirom. Dar gîndul meu este să mă apuc măcar de unul dintre romanele care se zbat în mintea mea, unele de peste douăzeci de ani! Cred că a venit vremea să fie eliberate. Poate că m-am maturizat destul şi am căpătat deprinderea de a sta mai mult pe scaun! În viaţa personală, vreau în primul rînd să fiu măcar la fel de sănătos cum sînt acum, măcar vreo 10 – 15 ani, ca să-mi pot duce la bun sfîrşit aceste proiecte legate de roman. Şi, desigur, ca să pot călători în continuare în locurile care îmi plac, mai ales în insule, cum ar fi Creta, Azore sau Insula Mare a Britaniei…
Iulian SÂRBU: Domnule Antonesei, de ce nu v-aţi făcut o firmă, având în vedere că sunteţi o persoană cu relaţii diverse? Şi de ce nu aţi rămas în politică aşa cum au făcut alţii?
Liviu ANTONESEI: Nu am făcut o firmă de frică. Nu, nu este vorba despre frica de riscuri, nici de teama de faliment, ci de aceea că, prin falimentul meu, aş fi făcut o mulţime de oameni, angajaţii mei, să sufere din pricina nepriceperii mele sau a ghinionului meu. Aşa că am preferat să MĂ fac pe mine o firmă, cu un singur angajat, care pare să fie profitabilă din multe puncte de vedere şi ferită pînă acum de faliment. Nu am rămas în politică, pentru că, de fapt, deşi am făcut politică în ilegalitate, în opoziţie şi la putere, politica nu-mi place. De asta, probabil, m-am şi ales cu un diabet de pe urma ei. Prefer s-o observ, s-o analizez şi s-o comentez, nefiind cu totul autist şi netrăind într-un turn de fildeş.
