Interviu cu Marcu Simionovici

Cineastul Marcu Simionovici s-a născut în România, iar de peste 30 de ani trăieşte în Israel, la Rosh Haayin. După ieşirea sa, din câmpul muncii, 21 ani producător şi realizator de filme (documentare, de învăţământ, educaţie sanitară), la Studioul Cinematografic „Alexandru Sahia” din Bucureşti, şi, ceilalţi 21 de ani producător, redactor şi regizor de programe pentru preşcolari şi filme documentare la Televiziunea Educativă din Tel Aviv, s-a încumetat, a scris şi a publicat trei cărţi. Prima apariţie, „MALL”, Clusium, 2006, o carte, mărturie, despre sine şi aspiraţiile generaţiei sale. O carte autobiografică, dar nu numai. Carte care se citeşte pe nerăsuflate. Ca dealtfel şi celelalte două: „Noua Chină”,Clusium, 2008 – un fel de ghid, şi „Adagio”, Tipografia Real S.R.L. Bucurşti, 2010,- un mănunchi de scurte povestiri şi reportaje. Toate semnate cu pseudonim!?! MARK  SIMON!

 

De ce Mark Simon? De ce „MALL”? De ce „Adagio”?

În „Mall”există o explicaţie. În anii mei de început la „Sahia”, bunii mei colegi de generaţie, talentaţi, năzdrăvani,  şi visători, m-au numit „Mark Simon-Bâjbăietovici”! Mark Simon-„pragmatismul” american, şi…Bâjbăietovici-„revoluţionarismul” sovietic! Evident, acum după anii trecuţi de noi toţi, aşezarea în viaţă şi adăugirile necesare, mai ales înţelepciune, am ales prima parte. E mai adevârat, uşor de citit… Dealtfel, nu de discutat prea mult.

„MALL”, este o parabolă. Pe locul casei în care m-am născut, copilărit şi trăit, șos.Vitan din Bucureşti, cartierul evreiesc Dudeşti, s-a ridicat şi „triumfă”!…un modern Mall. Citind cartea fiecare va descoperi motivarea acestui credo. Chiar dacă lumea de astăzi, cu marile ei probleme, impun o reformă. Ea este de preferat…Revoluţiei…Comuniste!

„Adagio”- este titlul uneia dintre povestirile aceste cărţi.

Ce ne puteţi spune despre copilăria dumneavoastră? Ce amintiri deosebite aveţi din acele vremuri, frumoase şi mai puţin frumoase?

A fost frumoasă, plină de joc şi bucurii. Nu am trăit în îndestulare. Dar o cană cu lapte şi cicoare, o felie de păine cu unt şi magiun, făcut de mama, o mâncare cu carne o dată, şi, chiar de două ori pe saptămână, mâncare de, din, cartofi noi, mazăre verde proaspătă – pe care eram pus să o curăţ eliberând-o din teacă – supă de fasole, iahnie, şi chiar spanac, o salată de roşii, ridichi de lună, ceapă verde, salată lăptuci, cartofi prăjiţi, ouă ochiuri în tigaie şi…fructe!   M-am născut, şi am copilărit lângă o piaţă. Piaţa Vitan, despre care am scris. Au fost vremuri, nu fără complicaţii. Ani mai buni între 1935 până  către 1938, apoi prigoana împotriva noastră a evreilor, anii 1939, 1940, 1941, ai războiului şi holocaustului.

Toate amintirile mele, din anii copilăriei, se înlănţuiesc într-un joc! Un fel de bătută a mingii – era făcută din cărpe îndesate în ciorapii de mătase ai mamei – reluată mereu şi de-la-capăt, care ne făcea să uităm de tot şi de toate. De masă şi casă, de timpuri şi răutăţi… Am avut norocul să fiu dus de la vârsta de doi, trei ani la cinema! Tata, Rubin, fie-i amintirea binecuvântată, făcea placartele pentru reclama filmelor, care se alipeau pe faţadele cinematografelor. Iar noi, eu, fratele meu Hary, mama şi tata primeam „Bilete de favoare”! Şi aveam acces gratuit la cinema. Aşa i-am cunoscut pe Stan şi Bran, pe Zorro, Chaplin, Pat şi Patachon, Shiley Temple, Mickey Mouse, dar şi pe Jean Gabin, Fred Astaire, Gary Cooper, ş.a. De altfel, de la film, revenind acasă, continuam…să ne jucăm…De-a mama şi de-a tata, de-a bunii şi răii, de-a cowboii şi bandiţii, de-a marinarii şi piraţii,… de-a războiul!?!

Ce bucate delicioase vă plăceau la mama acasă? Cum vă petreceaţi Şabatul?

De sărbători şi de Şabat se pregăteau mâncăruri mai alese, şi se făceau prăjituri. De casă, cum altfel. Erau rodul dorinţei de a marca sărbătoarea, şi al influenţelor reciproce ale culturilor culinare. În curtea noastră, un rând de case cu un cat, despărţite de o curte lată de 2,5 m., pavată cu cărămizi, trăiam laolaltă, 6 familii evreieşti şi două familii de români. Aşa că vă rog să vă imaginaţi, miresmele atrăgătoare şi aromele, fripturilor, supelor cu găluşti sau cu tăiţei făcuţi în casă, şi a ciorbelor acrite cu borş de tărâţe şi tratate cu leuştean, Kigel-ul pregătit pentru Şabat, sărmăluţele în foi de viţă, sau cele în varză murată, gefilte fish, strudelul cu nuci, cu rahat, sau cu mac, răsucit în foi de plăcintă subţiri, făcute  şi întinse pe toată lăţimea mesei, sau cozonacul cu nucă şi stafide, crescut şi bine rumenit…O simfonie culinară recepţionată olfactiv, şi, „gustată”, audiată de noi toţi. Vecinii. Evrei şi români!

De Şabat plecam cu mama în Cişmigiu.Un parc unic. Frumos, umbros, cu lacul unde se închiriau bărci, cu lebedele care îl patrulau, cu locul de joacă în care ne foloseam găletuşa şi lopăţica…şi cu Buturuga, chioşcul de unde ni se cumpărau covrigei şi eram convinşi, certaţi, să ne ospătăm cu un pahar de lapte bătut…rece! Tata frecventa Sinagoga, Şilul lui Herşale Soihet de la piaţa Vitan. Unde se ruga pentru sănătatea lui şi a fmiliei, pentru „parnasa”(slujbă, salariu), pentru pacea noastră a tuturor, pentru Rege, pentru ţara noastră… România!

La 21 ianuarie 1941, la Rebeliunea Legionară eraţi un copil de şase ani. Ce anume vă amintiţi de atunci?

Am scris în „Mall” despre acele zile.Vecinii noştri buni, Eremia Grunwald şi Dobriţa Şerbănescu, una dintre cele două familii de creştini din curtea noastră, i-au adăpostit pe părinţi la ei. Au fost culcaţi sub patul lor. Eu şi fratele meu, am dormit la noi. Când au venit legionarii, Vetica, fata lui madam Şerbănescu, s-a postat în faţa uşii noastre şi le-a spus că acolo este casa ei. La noi în curte s-au spart geamurile, s-a dat foc. Eu şi fratele meu Harry am dormit, şi nu am auzit ce se întâmpla! Dimineaţa, după ce ne-am trezit, am ieşit afară şi am văzut ce dezastru a fost la noi în curte. Ieşind în stradă am văzut cum se cărau mese, dulapuri şi şifoniere ca nişte sănii, pe gheţuşul care se formase înspre zorii acelei zile. Din cauza distrugerilor nu am mai putut locui acolo şi ne-am mutat temporar, la bunici, în strada Ion Ionescu de la Brad… Amintiri de coşmar. Dar şi de lumina lăsată de către vecinii mei, de care îmi voi aminti întotdeauna. Am scris mai pe larg în carte…

Din timpul Pogromului de la Iaşi, din 29 iunie 1941, ce amintiri aveţi?

Fratele cel mare al mamei, Iancu Shvartz, scăpat viu de la Chestura Poliţiei din Iaşi, a scris părinţilor prin ce a trecut. Scrisoarea ne-a fost adusă de un subofiţer al armatei române! Nu ne-a spus cum îl cheamă. Nu ne-a cerut nimic. A lăsat scrisoarea…şi s-a dus…

Am aflat cu adevârat ce s-a întâmplat la Iaşi, între 29 iunie şi 6 iulie 1941, la o săptămînă de la începerea războiului, abia în 1998, cu ocazia realizării filmărilor pentru documentarul „Pogromul de la Iaşi, între adevâr şi minciună”!

Scriu despre aceste dezvăluiri în noua mea carte, care sper să o pot preda spre publicare în acest an.

Relataţi-ne, vă rog, ceva din timpul celui de-al doilea război mondial, evenimente care v-au marcat viaţa de mai târziu. Cum v-au afectat legile rasiale adoptate în România sub conducerea antonesciană?

Tata a făcut muncă obligatorie. Descărcari, încărcări, curăţit de zăpadă în Gara Obor. A avut un mare noroc…La sfîrşitul anului 1941, a fost mobilizat la muncă obligatorie, ca muncitor tipograf la ziarul Universul! Foarte mulţi muncitori români erau pe front! Aşa am beneficiat eu, copil evreu, în România participantă alături de Germania fascistă la război, pe care îl va pierde (!), la prezenţa lui tata…acasă! Şi tot eu, copil evreu, atunci, când în toate ţările axei fascismului, îi exterminau pe corelegionarii mei, am mers la şcoală! Am început cu clasa întâi primară, la Şcoala Evreiască numarul 10, băieţi din Bucureşti, unde se învăţa şi în limba română, dar şi în limba ebraică. Limba strămoşilor. Limba Bibliei! Ştiu cui datorăm acest drept! Dreptul de a merge la şcoală! Azi, unul din drepturile fundamentale ale omului! Federaţiei Comunităţilor Evreieşti din România, Rabinului Şef Alexandru Şafran, Av. Dr.W.Fliderman, Regelui Mihai, Reginei Mama Elena, ing. Blumenfeld, unul din specialiştii de marcă reţinut de către colegii români la Ministerul Căilor Ferate Române, pentru tot ce au făcut, ca noi evreii români, aproximativ 4 sute de mii să nu fim deportaţi şi exterminaţi în lagărul pregătit pentru noi,… şi îndrăznesc a afirma… şi conjuncturii create de desfăşurarea nefavorabilă a războiului pe frontul din răsărit, poate, chiar şi conducerii fasciste a ţării!?!    La 70 de ani , trecuţi de atunci, azi septuagenar, mi se pare că sunt îndrituit să mulţumesc…Tuturor… Acelor români, rămaşi necunoscuţi, care au contribuit, direct, dar şi indirect, la salvarea nostră. A evreilor români! Cu voia domniilor voastre, le închin acestor necunoscuţi, anonimi, „Drepţi ai Popoarelor” din România, cărora le datorăm salvarea noastră, un Monument Virtual! E doar la modă!

Unde aţi învăţat primii ani de şcoală? Dar mai târziu?

Am început la Şcoala Primară pentru băieţi nr. 10, în anul 1942, după care, la terminarea celor patru clase, am trecut în 1946 la Gimnaziul evreiesc „Ciocanul”, ambele sub organizarea şi supravegherea Comunităţii Evreieşti. Au fost anii în care am progresat foarte mult, în care mi-am făcut nenumăraţi prieteni, şi, am amintiri şi aprecieri laudative despre dascăli şi formatori de personalitate, aşa cum îi socot pe profesorii de atunci. Din păcate atmosfera de atunci s-a spulberat, odată cu Reforma Învăţamântului, făcută în 1948, după modelul nefast al Rusiei Sovietice!

Ce carte aţi citit prima oară?

„Aventurile submarinului Dox”, şi imediat „Aventurile echipajului Dox”. Erau editate în fascicole, şi se schimbau între noi, cu repeziciune! Apoi au fost cărţile de aventuri ale lui Edgar Walace, dar şi „Apărarea are cuvântul”, a lui Petre Bellu, şi altele. Dar ceea ce este cu totul deosebit, eu am început să citesc…înainte de a merge la şcoală! Tata îmi aducea acasă ziarul Universul. Îl primea gratuit. Iar eu luam cunoştiinţă şi despre mersul războiului, şi despre „rezolvarea problemei evreieşti (SIC!) în România (deportările în Transnistria, progromul de la Iaşi, etc)ş şi despre filme care rulau, ferpare cu numele celor căzuţi pe front, mica publicitate, şi tot ceea ce face din ziar…o lume! Această „implicare” şi vizionarea „Jurnalelor Sonor, în colaborare cu UFA”, de la începutul rulării filmelor în cinematograf, Jurnale care ridicau în slăvi faptele de vitjie ale armatelor germane şi române pe front, îl făceau pe copilul evreu, din mine, să aibe efluviuni eroi-comice. Am scris cum ne jucam de-a războiul, atunci când reveniţi acasă, de la cinema, ne fugăream în jurul mesei, având şi eu şi Harry, bătătorul de bătut covoare şi vătraiul drept arme, de ultimă…veneraţie…

Aţi avut modele de urmat?

Procesul cunoaşterii începe imediat după naştere. De la prima sa încercare de a-i şti pe cei apropiaţi, şi de a cunoaşte mediul său apropiat, copilul imită. Cunoaşte, îndrănesc să spun, prin imitarea unor gesturi, ale unor sunete, inflexiuni ale glasului mamei, tatălui…şi zâmbeşte..şi râde! Adică confirmă a fi om! Şi eu am urmat un proces asemânător. Norocul meu a fost că pe lângă părinţii mei şi fratele – fie-e-le amintirea binecuvântată – vecinii mei despre care am amintit mai sus, nu au avut, împreună, copii, şi eu am fost cooptat, şi răsfăţat de ei. Dl. Eremia mi-a zis „Ianczi”, m-a iubit, mi-a adus jucării – o mandolină cu care m-a fotografiat pe la 4 ani, un motociclist cu arc – m-a dus la meciurile de fotbal, mi-a făcut o trotinetă cu rulmenţi, cu care am plecat la plimbare prin Bucureşti… Ei au fost primele mele modele. Erau „binele”, şi „bucuria”, drept modele. Apoi au fost invăţătorul meu Dl.Blumenfeld, profesorii de la Şcoala Evreiască, de la „Ciocanul”, Profesorul de sport Felix Pascal, regizor al spectacolului de la Teatrul Baraşeum, toţi dascălii de care îmi amintesc până astăzi, şi binenţeles, toţi eroii din cărţile citite şi cei din filmele văzute.

La vârsta de 10 ani aţi mers, împreună cu alţi copii, în „colonia de vară”. Despre ce era vorba?

Imediat după 23 august 1944, s-au infinţat sindicatele, şi împreună cu aceste forme noi, socialiste de organizare, au luat fiinţă în România, Economatele. Un asemenea Economat s-a înfiinţat la Universul. Acesta ajuta salariaţii la procurarea alimentelor – ţara trecea o perioadă foarte grea, lipsa de alimente, speculă, secetă, inflaţie – la obţinerea lemnelor de foc pentru încălzit, etc. În 1945, prin Economatul de la Universul, am plecat împreună cu alţi copii în colonia de vară de la Carmen Silva (Eforie Nord de mai tîrziu). A fost prima mea ieşire la mare! Nu o pot uita. A fost ceva feeric. Scriu mai pe larg, în cartea mea, despre călătoria şi „minunea” mării care mi s-a ridicat dintr-odată în faţa ochilor, la ieşirea din curba de dinaintea sosirii în gara (veche!) de la Constanţa!

Ce dascăli v-au intrat în suflet?

Am fost un norocos. Au fost numeroşi. Amintesc doar căţiva. Profesorul de Ştiinţe Naturale Ion Movileanu, care mi-a fost diriginte, la liceu, Profesorul de matematică I.Angelescu, Prof. de Educaţie Fizică Emil Jecu, Acad.Prof. Dr. Constantin Ionete, la specialitatea Economie Generală, Lector Adrian Vasiliu de la catedra de Sport, Prof. Tamara Dobrin la Psihologie, ş.a. Sunt conştient de schimbările, înnoirile, transformările pe care umanitatea – sunt un norocos participant – le trece. În această „mare trecere”, lăsăm fiecare câte ceva. Un semn, o pildă, o învăţătură. Eu am rămas ataşat, credincios, îndemnului primit de la părinţi: a fi, a trăi „Un tze liebe, un tze God!”- Cu faţa spre oameni şi către Dumnezeu! Aceleaşi îndemnuri încerc să le insuflu şi celor patru nepoţi ai mei. Dar ei au lumea lor, orizonturile şi legităţile acesteia, condiţionările şi ţelurile vieţii în viziunea schimbărilor, programate, şi experimentate „în direct”! Deşi îmi este foarte greu să pot anticipa cum le va fi viaţa, care le vor fi legile care îi vor constrânge şi care le vor fi normele morale ale conduitei de urmat, am încredere în capacitatea lor de a discerne ce este „bine”, „frumos” şi „adevărat”. Din toată inima sper că vor şti să-şi aleagă modelele de urmat. Şi, totodată, cred că societatea, trebuie să ajute la o „bună alegere” a acestor modele!

Când aţi învăţat limba ebraică?

Încă de la Şcoala primară, în timpul războiului, după cum am amintit, apoi la Liceul Evreiesc Ciocanul, şi apoi între 1975-1977, la cursurile organizate la Comunitatea Evreilor din Bucureşti.

Ce puteţi să ne spuneţi despre familia Dv., despre cei care au avut vreo influenţă asupra formării Dumeavoastră?

În MALL am relatat despre originile mele evreieşti. Despre familia mamei proveniţi de la Ştefăneşti şi de la Iaşi, despre cea a tatălui tot din Iaşi. O familie numeroasă. Bunici, unchi şi matuşi, numeroşi veri şi verişoare. În familia Schvartz au fost opt copii, în familia tatalui trei. Port numele Simionovici, după bunica Miriam, mama tatălui meu, care a fost căsătorită cu Avraham Solomon, bunicul dinspre tata, numai la rabinul din Iaşi, şi nu la Starea Civilă. Din acest motiv în actul de naştere al tatălui meu Rubin, a fost scris:…”fiul lui natural (!), şi al lui Miriam Simionovici”! Îl port şi îl cinstesc dintotdeauna cu un adânc respect.

Sunt căsătorit cu Rodica, medic, absolventă a facultăţii de Medicină din Bucureti, şi din Tel Aviv, specialist în Medicina Ocupaţională, împreună părinţi ai lui Alona Ashkenazy şi ai lui Aviv Simionovici. Ne-am cunoscut în decembrie 1959, şi, de atunci suntem împreună. Cei patru nepoţi, Shir (15), Yaniv (13), Shachar (13) şi Lior (10), ne-au cinstit cu titlul de mare onoare „Bunici”!

Unde aţi lucrat în România?

Eu am absolvit, şi sunt licenţiat în ştiinţe economice. Mi-am început activitatea „în câmpul muncii”, în 1959 la Studioul Cinematografic”Alexandru Sahia”. La scurt timp am fost numit Director de Film, la grupa întâi de Creaţie Film Documentar, atunci înfiinţată. Aceasta s-a petrecut la începutul anului 1962. De fapt o minirevoluţie. România trecea atunci către o altă fază a evoluţiei ei „socialiste”! O desprindere din anchilozatul şi dogmaticul model sovietic. M-am aflat printre tinerii, noii regizori, scenarişti, redactori, formaţi la facultăţile de profil, entuziaşti şi doritori de a se afirma. Noutăţile şi curentele din lumea filmului în general, şi din domeniul filmului documentar, în special, ne-au impresionat şi pe noi. A fost şansa mea. Am luat parte la această satisfacţie, de a crea ceva mai adevărat, mai frumos, care să-l înalţe pe om. Să-l facă mai bun şi util societăţii. Aşa gândeam…

Prins între aceste idealuri, laolaltă cu cei tineri amintiţi, am început să citesc despre film, am vizionat, cu nesaţ, tot ce ni se aducea la Cercul de Creaţie, şi aşa, lucrând la realizarea filmelor – pregătirea producţiei, perioda de filmare, montajul şi sonorizarea – m-am format ca cineast. De mare ajutor mi-au fost operatorii, creatori de imagine, de la Sahia. Constantin Ionescu – Tonciu, Sergiu Ioan Husum, Tiberiu Olasz, Willy Goldgraber, Dumitru Gheorghe, Doru Segal, de la care am învăţat enorm. Adică „MESERIE!”

Iar regizorii Erich Nussbaum, Alexandru Boiangiu, Gheorghe Horvat, Slavomir Popovici, Jean Petrovici,  Mircea Săucan, cu care am avut onoarea de a colabora, îi pot considera „maeştrii” împlinirii mele. Profesional şi nu mai puţin uman deopotrivă. Fie-le amintirea binecuvântată!

Care a fost primul film produs de dumneavoastră?

Primul film produs de mine a fost „Lanterna cu amintiri”, în regia maestrului Jean Georgescu. A fost primul film „de montaj”, de metraj mediu realizat în România. A fost o premieră. Se făcea o istorie a filmului românesc de la „Războiul de independenţă”, trecând prin „Bing Bang”, „Stroe şi Vasilache”, „Ţigânguşa de la iatac”, până la „O noapte furtunoasă”, film de marcă realizat de Jean Georgescu în 1943. Lucrând cu maestrul Jean Georgescu, student a lui Renee Clair, am înţeles, ce înseamnă, a te implica, ideatic şi emoţional, în creatia cinematografică. Şi să nu uit? Ce înseamnă profesionalism! Am dat câteva amănunte în „Mall”!

Ce amintiri aveţi din cariera dumneavoastră de cineast?

Evident, numeroase. Am lucrat 21 de ani la Sahia. Până în 1980 cand am emigrat în Israel.  Întâi m-au marcat, sbuciumul interior, chinul creaţiei, aşa cum l-am observat la tinerii regizori Slavomir Popovici, Erich Nussbaum cu care am colaborat. Apoi curajul lui Alexandru Boiangiu care milita pentru adevăr în filmul de anchetă, şi documentar. Intransigenţa lui Jean Petrovici pentru păstrarea, curată şi la o înaltă ţinută, artistică şi culturală, a moștenirii artei populare româneşti. Inovaţia de mijloace artistice şi înnoirile de limbaj cinematografic la filmele lui Mircea Săucan. Perseverenţa lui Pavel Constantinescu în realizarea tematică, a ciclului de filme despre Brâncuşi.   Să pregăteşti, cu minuţiozitate, cu un grad extrem de profesionalitate, o perioadă de filmare, de 18 zile, în Ţara Haţegului, să ajungi acolo, cu o echipă numeroasă, cu aproape tot utilajul solicitat, pentru care „te-ai bătut”, ca să-l obţii, şi să nu poţi filma!?! Pentru că soarele „era orb”! 15 zile un nor n-a vrut să se mişte!?!

Noi cei care dorim arzător să spunem semenilor noştri, că este bine, frumos şi omenesc să ne iubim ţara şi pe cei de-un leat cu noi, nu putem la ora proiecţiei, transmiterii filmului, să invocăm scuze!

Am reuşit în anii lucraţi, în România, dar şi aici, în Israel, să realizez un număr important de filme şi programe de televiziune, care au reuşit să emoţioneze, să convingă… să placă! De aceea mă simt „bogat”! Şi subscriu la cele scrise de Octavian Paler :”Doamne, ca părinte, care ar fi câteva dintre lecţiile de viaţă pe care ai dori să le înveţe copiii tăi? …să înveţe că un om bogat nu este acela care are cel mai mult, ci acela care are nevoie de cel mai puţin!”

Prin ce anume se caracterizau producţiile dumneavoastră?

La studioul Sahia, se realizau un număr important de filme destinate propagandei socialismului. Eu nu am fost membru de partid. La filmele la care am colaborat, ca producător, m-am străduit să-i pun pe realizatori în condiţiile cele mai optime, pentru obţinerea obiectivelor acestora. Uneori, cu naivitate, încercam să accentuăm latura umană a unui proces în derulare. Să eludăm latura angajamentului, a sarcinii de partid, aşa cum era exprimată în directivele secţiei de propagandă. Am amintit în „Mall”, de combina „Gloria”, pusă de mine să traverseze cadrul, de două ori, odată de la stânga la dreapta, şi a doua oară de la dreapta la stânga, în filmul „O boală vindecabilă”! Pe ideea „gloria vine, gloria se duce!” Adunaţi laolaltă, culoarea ei roşie, şi titlul filmului…

Majoritatea filmelor realizate de mine, în colaborare, dar mai ales cele făcute singur, erau comenzi. Filme utilitare, cu un circuit mai restrăns. Filme de protecţie a muncii, de reclamă turistică, de învăţământ si de educaţie sanitară. Aceste filme „scăpau” de rigoarea şi controlul partidului comunist. Aveam ceva mai multă libertate. Şi de exprimare, şi de creaţie. La un asemenea film, mi-am permis să pun un personaj să spună despre un responsabil cu protecţia muncii…”prins cu urmărirea şi respectarea normelor de protecţia muncii…şi cu alte importante(!) sarcini, acesta nu şi-a făcut datoria!?!” Era vorba despre secretarul de partid dintr-un combinat chimic…

Despre colegii din industria cinematografică ce ne puteţi spune?

S-a spus, pe bună dreptate, de Şcoala de film documentar de la Sahia! Aceea schimbare de la începuturi, în 1962, promoţia de regizori tineri, dornici de afirmare, curentele noi din lumea filmului şi, senzaţia de o mai mare libertate, în afirmaţii şi în creaţie, au fost laolaltă o platformă de lansare. Filmele realizate atunci „Un petec de hîrtie” (T.Mesaroş-W.Goldgraber), „Casa noastră ca o floare” (A.Boiangiu-W.Goldgraber), „Ciucurencu”(E.Nussbaum-C.Ionescu), „Pretutindeni muncesc oameni”(J.Petrovici-Sergiu Husum), „O completare despre litoral”(E.Nussbaum-C.Ionescu),„Stuful”(T.Mesaroş-W.Goldgraber),„Uzina”(S.Popovici-C.-Ionescu),„Sonda”(A.Sârbu-T.Olasz), „Gara”(G.Barta-T.Olasz), „George Georgescu”(Paul Barbăneagră-Sergiu Husum), „4000 de trepte sore cer” (G.Horvat-P.Gheorghe), „Io Ştefan Voievod ctitor…”(S.Popovici-D.Segal), „Memoria trandafirului”(Sergiu Nicolaescu, regie şi imagine), sunt numai câteva dintre acele filme de excepţie, premiate şi bine primite de spectatori.

Dar la Sahia a luat fiinţă tot atunci o importantă Secţie de Film Stiinţific. Îmi permit să amintesc aici, numai câteva din filmele de mare valoare realizate în acei ani: “Sub aripa vulturului”, “Histria Heracleea şi lebedele”, “Delta necunoscută”, şi “Sturionii se pescuiesc pe furtună” în regia lui Ion Bostan ; “Elementul 14 siliciul”, “Din ştiinţă izvorăsc lumini”, “Statornicie” şi “Porţile luminii” în regia lui Mircea Popescu; “Povestiri din lumea Mării Negre”, “Temă cu variaţiuni”, “Efemere” şi “Gâzele deltei” în regia lui Dona Barta; “Proiecte”, “Plasma”, “Spre adâncurile celulei” şi “Uneltele gândirii” în regia lui Alexandru Sîrbu; “Bariera albă”, “Febra aftoasă”, “Patentele naturii” şi “Componenta gamma” în regia lui Doru Cheşu; “Noi şi soarele”, “Podul peste timp”, “Uneltele gândirii” şi “Ceasornicul universului” în regia lui Zoltan Terner.”

Atât la noi la Sahia, dar mai ales la Studioul Cinematografic Bucureşti, de la Buftea, s-au realizat filme artistice de lung metraj de o mare valoare artistică. Din păcate, la începutul anilor ’70, s-a strâns şurubul, şi o perioadă grea, de amărăciune, marasm şi imposibilitate de a respira, ne-a lovit pe toţi. Dacă la începuturi, priveghii culturii erau muncitori recalificaţi în cenzori, apoi au fost puşi să oprime chiar intelectuali, poeţi (!?!). A urmat o perioadă de exacerbare a naţional comunismului, care şi-a găsit relizatorii şi filmele, pe măsură!

Când aţi venit în Israel? Cum a fost adaptarea?

Am amintit că am venit, ca „olimi hadaşimi”, în 1980. Ştiam ceva limba ebraică. Însă nu suficient. Am avut şansa de a putea continua în profesiunea mea de cineast. Am fost primit ca asistent de producţie şi regie la Televiziunea Educativă din Tel Aviv. Am lucrat, la început, 3 ani la regia de dublaj a filmelor de animaţie pentru preşcolari. La venirea mea am găsit un perete întreg cu filme de animaţie, de câte 3-5 minute, cumpărate de televiziune, pe care, cel de dinaintea mea, a atîrnat, cu un nedisimulat dispreţ, o foaie pe care a scris: G A R B A G E! (GUNOI!) Nu se găsise un slot, un loc într-un program pentru cei mici, pentru a fi valorificate! Aceste filme de animaţie trebuiau dublate în limba ebraică – cei mici, 2-5 ani nu ştiu încă a citi – apoi incluse în ceva! Erau şi vechi! Uzate moral! Ei bine, eu, ole-ul hadaş, le-am trezit la viaţă! Am creat un program în care am reunit 4 asemenea filme, le-am conceput un „Openning song”- o deschidere de 1,20 minute, de animaţie originală, am adăugat la sfârşit genericul, pe muzica de la început, am montat la cut-to-cut, filmele de animaţie dublate în ebraică, şi am realizat un program de 25 minute! În anii lucraţi la Televiziunea Educativa am semnat regia a 360 asemenea programe pe care le-am numit „Rachevet Hahaftaot”-Trenuleţul Surprizelor. A fost primul meu „Baby”!

Au urmat anii, nu uşori, de muncă asiduă. Cum numai un profesionist, format la şcoala muncii din România, o poate face. O spun, încercând a nu renunţa la modestie. La noi, la televiziune s-a inventat expresia „taasiat hakolnoa şel ghil harah”! Adică „industria filmului de la vîrsta preşcolară”! Şi aceasta multumită mie! Eu nu cred că am făcut mai mult decât trebuia să fac! Dar, eram tot timpul îngândurat…”oare îmi vor mai prelungi contractul de muncă?” Nu am fost întotdeauna acceptat(!), sau aşa mi se părea? Oare, noi emigranţii (olimii), suntem doriţi?  Şi deşi ştiam că aşa se întâmplă şi aiurea, localnicii aveau dreptate când, în replică mi se spunea:…”ştii câtă hara (rahat), am mâncat eu până mi s-a dat să fac un mic item (secvenţă) la un program tv.?”; „ştii în câte războaie am luptat?”; „şti…?”; „şi mai ştii?” Da, ştiam că dreptatea era de partea lor, şi, am continuat să muncesc, lăsând în arhiva Televiziunii Educative din Tel Aviv, Israel, un număr impresionant de programe pentru preşcolari : Trenul Surprizelor; Fluturele Simpatic (Parpar Nehmad); serialele de animaţie adaptate în ebraică Ha Lev (Cuore), Vrăjitorul din Oz, Regele Babar, Dimi pe urmele marilor descoperiri, şi încă multe altele. Mi-am încheiat activitatea la Televiziunea Educativă din Israel, fiind redactorul şi producătorul serialului despre Holocaustul evreilor din Romania. Cele şase filme semnate de mine şi Z. Terner, au fost o premieră, care ne-au adus mulţumiri din partea supravieţuitorilor, aprecieri şi…numeroase Premii! Toate aceste programe şi filme au avut câteva transmiteri şi reprogramări! Cum am mai spus, sper să pot duce la bun sfîrşit cartea despre această etapă israeliană din viaţa mea.

Ce se întâmplau cu creaţiile celor care emigrau din România? Aici mă refer la cineaşti.

În România există Arhiva Naţională de Filme. O instituţie cu un înalt grad de profesionalism. În anii mei româneşti am cunoscut pe căţiva dintre profesioniştii de acolo. Întâi pe Dumitru Fernoagă, directorul de atunci, fost coleg de facultate, şi apoi devenit Director de Casă de Filme. Am cunoscut două dintre cele mai bune redactoare de acolo Aura Puran şi Ada Pistiner, devenită un foarte valoros regizor de film. Adevăraţi profesionişti care ştiau importanţa făr-de-preţ a materialului filmat, şi modul său optim de păstrare. Schimbările petrecute în timpul vieţii noastre, în domeniul captării imaginei, tehnicei şi tehnologiei, şi, mai ales modul de conservare al acestora, necesită adaptări costisitoare. Nu ştiu care este situaţia azi. Toate filmele produse de noi la Studioul Sahia se depuneau, prin lege, spre păstrare la Arhiva Naţională de Filme de la Jilava. Am ştiut de unele acte de intervenţie neculturală – mă exprim cu reticenţă – cum a fost ştergerea numelui lui Andrei Călăraşu de pe genericele filmelor regizate de el, la reproiecţia lor în cinematografe. Act nu numai necultural, dar şi ilegal! Dar şi de arderea negativului, filmului „Bancnota de o sută de lei”, regizat de Mircea Săucan, din ordinul Elenei Ceauşescu!?!  Nu pot, nici măcar comenta…

Cum vedeţi cinematografia românească în comparaţie cu cea israeliană?

Aservirea ideologică şi lipsa perspectivei artistice şi de creaţie, din timpul comunismului, a dus la izolare din lumea filmului din anii 50-90 ai secolului trecut. Totuşi cinematografia românească a înregistrat un număr important de succese şi pe plan intern, cât şi internaţional. Amintesc, doar, de „Pădurea  spânzuraţilor” regia Liviu Ciulei, „Scurtă istorie” în regia lui Ion Popescu-Gopo, şi „Cântecele renaşterii”, în regia lui Mirel Ilieşiu, premiate cu „Palme d’Or” la Cannes. Cu toate minusurile, în timpul regimului comunist s-a creat în România, cu adevârat, o industrie cinematografică! Aceasta era pusă la punct cu norme de tehnologie, şi „fabricaţie” corespunzătoare, şi încadrată cu forţă de muncă foarte calificată! Acestea trebuiau păstrate după 1989! Nu ştiu ce s-a întâmplat după revoluţie. Ceea ce ştiu, şi mă bucur, este că astăzi există un număr de tineri realizatori de mare valoare, a căror producţii nu numai că participă la festivaluri şi competiţii internaţionale, dar îşi adjudecă şi importante premii. Mai ştiu că există şi un nucleu de tehnicieni şi specialişti de valoare în toate specialităţile producţiei cinematografice: imagine, sunet, iluminare, post producţie.

În ultimul deceniu, să zicem în mileniul trei (!), asist la un reviriment al cinematografiei israeliene. Numeroase filme bune şi foarte bune, o tematică care cuprinde şi subiecte din actualitatea noastră, complexă, de pace şi război, conflicte interetnice, dar şi de poziţie în societate, istoria Israelului, subiecte biblice, etc. Recent, filmul israelian „Hearat şulaim”- O remarcă fără importanţă – vă rog să-mi iertaţi îndrăzneala traducerii, a obţinut un important premiu pentru scenariu la recentul încheiat Festival anual de la Cannes. Subiectul o dispută pe un text biblic, între tatăl şi fiul. Amândoi cercetători ai scriselor celor sfinte!

Mai vizitaţi România? Cum o vedeţi astăzi?

În cartea Adagio, am inclus 6 reportaje despre vizita mea în România în 2006. Vedeţi, România este pentru mine ţara mea de origine. Străbătută de mine, în tinereţe, şi la maturitate. Ea este aceeaşi, pentru că regăsesc acolo şi peisajul, cu toate schimbările aduse de ani şi de timpuri, dar mai ales oamenii, pe care i-am apreciat şi iubit. Ea este şi limba mea maternă. Ea continuă să coexiste, bine şi în armonie cu limba mea nouă. Limba ebraică. Funcţia acestor două limbi este pentru mine aceeaşi! O dovadă! A existenţei peste timp. A graiului în care s-a comunicat dintotdeauna în România şi în Transilvania – este cazul limbii române, şi în teritoriul nostru, Israelul din antichitate, şi în cel de azi – este cazul limbii ebraice!

Fac adesea vizite în România. Îmi permit o seziune de teatru, de filarmonică, de noi cărţi, şi de plimbat. Mă străduiesc să simt pulsul străzii, al călătoriei cu tramvaiul, troleibuzul, autobuzul, trenul! Pe mine mă umanizează! Mă fac că nu aud, ceea ce nu-mi place. Nu vreau să văd ceea ce a urâţit Bucureştiul meu. Mă bucur de bucatele pe care le-am îndrăgit. Imi plac dimineţile de vară. Mă duc în piaţă la Obor să privesc legumele şi fructele…

Mă întristează disperarea oamenilor de bine, a cărturarilor, care sunt cuprinşi de o stare de non-combat! Viaţa este ceva foarte greu din care nimeni nu iese întreg. Viu. Dar…”Fără dar şi poate”, cum m-am pus la curent din cele reamintite de Ileana Vulpescu, dacă nu voi oamenii de cultură, purtători ai salvării din căderea în uitare şi nimic, nu vă veţi ambiţiona să duceţi mai departe stindardul rămănerii în istorie, alături de lumea civilizată, în care sincer doriţi să fiţi, cine alţii, să o facă pentru voi! Abandonul nu este o soluţie. Nu renunţaţi la activism. Democraţia nu aduce singură reuşita! Trebuie neâncetat, ca voi să vă faceţi auzite chemările pentru adevăr, să găsiţi mijloacele ca vocea voastră să fie auzită la marea masă de votanţi, care vor decide la alegeri. Eu nu cunosc altceva mai bun, decât democraţia parlamentară. Şi încă ceva. Încă nu s-a definit „cel mai rău!” Poate fi şi mai rău!  Opriţi-l!  Vegheaţi!

Nu demult ați devenit membru al Asociaţiei Scriitorilor Israelieni de Limba Română. Felicitări! Cum vă simțiți? Cum apreciaţi activitatea acestei asociaţii?

Mă simt onorat. Sunt şi membru al Asociaţiei Ziariştilor din Israel. Activitatea Asociaţiei Scriitorilor din Israel a fost, cel puţin până nu demult, o reuşită. Au fost seri literare, s-au făcut prezentări de cărţi, întruniri comemorative, etc. Din păcate noi am trecut o grea pierdere prin trecerea în nefiinţă a lui Shaul Carmel, Preşedintele  Asociaţiei. Shaul Carmel a fost un poet de o mare expresivitate, sensibil şi talentat făurar de metafore şi alegorii, un combatant de marcă pe frontul exprimării libere al drepturilor noastre, al scrisului pe româneşte. Shaul a fost şi un neobosit organizator şi îndrumător. Îi vom resimţi lipsa.

Noi cei care mai scriem pe româneşte, aici în Israel, ne înpuţinăm. Nu numai că ne ocupăm, dincolo de travaliul important al scrisului, şi cu redactarea, corectura, tiparul(!), dar şi cu activitatea de difuzor voluntar de carte…

Cum au fost „primite”, semnalate, cărţile pe care le-aţi scris?

„Mall” a avut cronici şi foarte bune, elogioase, şi critici. Acestea din urmă, nu întotdeauna „cinstite”! Profesional vorbind. Pe unii colegi i-a deranjat, supărat primirea făcută cărţii. Au fost critici, sau, neînţelegeri, ca de pildă :…”de ce ai semnat cu pseudonim?”, …”de ce ai scris cartea la persoana a treia?” Este dreptul fiecăruia să aducă asemenea critici. În replică am spus că scrisul la persoana a treia este o convenţie, şi, că Prof. Paul Schveigher, filolog de profesie, a apreciat această abordare…Alţii au scris o cronică, destul de elogioasă, reducănd cartea la perioada copilăriei descrisă în carte…care reprezintă o mică parte din materia, bogată, descrisă de mine! Totuşi… Sau…”de ce elogiezi filmele şi oamenii, creatorii, de la Sahia?” „era o instituţie de propagandă comunistă?” De parcă eu nu ştiam! Nu a ajutat să spun că asta este părerea mea! Că este părerea mea de specialist! Că eu n-am fost membru de partid! Aşa cum au fost ei! Că entuziasmul nostru, acei tineri, de atunci, din anii deceniului 7 al secolului trecut era dat de convingerea, sinceră, că se poate construi o societate mai dreaptă, mai bună şi mai frumoasă, neocolind adevărul!

Critica de specialitate, este prezentă uneori, în paginile “Jurnalului săptămânii”, apariţie săptămânală în limba română din Israel. Ea este, tot ce doriţi, numai făuritoare de şcoală în ale scrisului nu este!  Poate că aşa şi trebuie, când noi, care mai scriem, suntem tinere speranţe, aproape toţi trecuţi de 70 de ani!

La ce lucraţi în prezent? Ce proiecte aveţi pentru viitor?

Lucrez la cartea care cuprinde episoade din cea de a doua parte activă a vieţii mele. Din Israel. O depunere de mărturii…la curtea cu juri! Viitorii mei cititori.  Sper să o pot preda editurii până la finele acestui an. Şi dacă voi reuşi, voi încerca sa adun laolaltă, un nou mănunchi de mici povestiri.