George ROCA: Domnule Paşcu Balaci, sunteţi un om de litere de excepţie, scriitor, jurnalist, poet, dramaturg, membru al Uniunii Scriitorilor din România, preşedintele cenaclului „Barbu Ştefănescu Delavrancea” al Baroului Bihor şi de asemenea, un renumit avocat orădean. Cum reuşiţi să vă împărţiţi timpul între atâtea activităţi?
Paşcu BALACI: Timpul ca şi spaţiul este infinit şi ne ajunge la toţi. Şi îmi ajunge şi mie ca să îl drămuiesc în tot atâtea părţi ca să fac față cu succes îndatoririlor mele de avocat şi scriitor. Timpul de reflecţie, de plimbare, de lectură, de scris este cel din perioada weekend-urilor. Acum suntem liberi şi sâmbăta şi duminica. Pe timpul lui Ceauşescu se lucra şi sâmbăta, era mai puţin timp pe care să-l consacri lecturii şi scrisului. Bineînţeles, ca pentru scris îţi trebuie o anume dispoziţie, dar nu neapărat să cazi în transă. Ai nevoie de sănătate, linişte, de mulţumire sufletească, de cineva apropiat, de prieteni, de familie, ca să te poţi aduna. Căci a scrie reclama un efort intelectual de excepţie. Şi nu poţi scrie incontinuu ca un automat. Ai nevoie de pauze, să te reîncarci sufleteşte. Nu poţi menţine arcul mereu încordat, pentru că se rupe. De aceea, este indicat să te descurci cu problema împărţirii timpului. După ce scriu, obişnuiesc să fac grădinărit, asta mă odihneşte… Deci împletirea muncii intelectuale cu cea fizică este cea mai bună soluţie pentru un scriitor. Te menţine în formă.
Cine se plânge că nu are timp, de fapt, nu are priceperea de a-şi drămui timpul, de a evita contactele neplăcute, inutile, sterpe. Iar cu hoţii de timp… am devenit necruţător! Sunt un fel de indivizi care îţi fură timpul, pur şi simplu şi care au impresia că îţi fac un mare bine, ţinându-te de vorbă. La telefon, sunt laconic, nu-mi place să vorbesc, vorbesc destul în instanţă unde este necesar să faci asta ca să câştigi procesul. Dar, în rest! Non multa, sed multum! Trebuie să vorbeşti cât mai puţin şi cât mai cu folos, dar mai ales, trebuie să ai ştiinţă de a-i ascultă pe alţii. De aia ai două urechi şi o singură gura şi nu invers!
Ar trebui să fie inventată o ştiinţă sau disciplina nouă pentru managementul timpului, unde să se predea arta de a întrebuinţa preţiosul element în folosul omului şi nu spre distrugerea lui. Consider ă timpul este un dar dumnezeiesc şi nu trebuie să ne batem joc de el, risipindu-l pe te miri ce. Pentru că timpul scurs nu se mai întoarce niciodată.
George ROCA: V-aş ruga să ne povestiţi câte ceva din viaţa dumneavoastră. De unde vă trageţi rădăcinile, ce şcoli aţi urmat şi de unde pasiunea aceasta arzătoare pentru literatură?
Paşcu BALACI: Sunt născut în satul Sebiş de Beiuş, la 8 mai l956, un an crucial, când marelui poet Lucian Blaga i s-a refuzat premiul Nobel pentru literatură, fiind preferat poetul spaniol Juan Ramon Jimenez. Asta şi pentru că nu a fost ajutat de statul comunist de la acea vreme, poetul nostru fiind pus la index… mai ales ca în acel an a izbucnit revoluţia antisovietică a ungurilor, fapt ce a generat şi în ţara noastră o stare de revoltă în rândurile tineretului universitar. În anul în care m-am născut, ruşii aveau o vechime de vreo patru ani de când extrăgeau cel mai bun uraniu din lume la vremea aceea, din minele de la Băiţa Plai, proces care a durat cam până în l960. România, deşi fost a patra ţara în ce priveşte pierderile de militari pe care le-a avut în cel de al doilea război mondial, a fost catalogată ţară învinsă, numai bună de jefuit. Jefuită de nemţi, care nu au plătit la preţul real valoarea petrolului cu care şi-a împins diviziile de tancuri spre Răsărit, jefuită de sovietici care, ignorând măsura întoarcerii armelor împotriva nemţilor, ordonată de regele Mihai I la 23 august l944 şi a armistiţiului cu aceştia, au continuat netulburaţi să ne ia soldaţii prizonieri, să-i ducă în Rusia la lucru, să ne bage în linia întâi la Oarba de Mureş unde am avut pierderi îngrozitoare, fără ca aliaţii din Răsărit să mişte trăgaciul… Ca apoi să înfiinţeze celebrele „sovromuri” (de tristă amintire!) în petrol, agricultura, în minerit etc., ca, sub o formă aparent legală de parteneriat cu ţara noastră să ne ia la un preţ de nimic toate bunurile. Unul din sovromuri a fost Sovrom Kvartit, care s-a ocupat sub această blânda denominaţiune de jefuirea zăcămintelor de uraniu din Bihor. Acesta a fost deci… anul în care m-am născut.
În plan teatral, îmi place să remarc că în 8 mai l956 a avut loc premiera piesei „Look back în anger”, adică pe româneşte „Priveşte înapoi cu mânie”, a lui John Osborne. Dar eu nu privesc cu mânie peste timpul care a trecut peste mine, ci cu o nostalgie, sper, recuperatoare…
Am urmat şcoala primară în satul Sebiş, apoi clasele V-VIII la Sudrigiu, unde am întâlnit omul providenţial care mi-a deschis uşa spre tărâmul fermecat al literaturii: profesorul de limba şi literatura română Gheorghe Rusu, proaspăt ieşit în acele vremuri din amfiteatrul facultăţii, entuziast şi dornic de fapte mari. De fel era din localitatea Topleţ din Caras Severin. A întemeiat la acea şcoală amărâtă un cenaclu literar intitulat “Miron Pompiliu”, prietenul de la Ştei al lui Mihai Eminescu, cenaclu unde mi-am citit primele creaţii literare. Primele versuri care l-au uimit pe dascăl au fost următoarele:” Cade smoala de pe bivoli/ precum frunzele de arbori…”
Apoi l-am impresionat pe dascăl cu o poezie lungă rimată şi ritmată despre Dan Buzdugan, un erou de benzi desenate care apărea pe atunci din revista „Cutezătorii”. Poate colegii mei de generaţie îşi mai aduc aminte. Eu, citeam toată vara, la bivoli… pe imaşul Sebişului de unde priveam la Ţîcla Fericii ca japonezii la muntele Fujiiama. Acolo, pe imaş, mă duceam alene după bivolii care nu „bâzdăreau” ca vacile, adică nu fugeau, ci se scăldau în baltă. Iar eu aveam traista mereu plină de cărţi! Puteam să citesc cât vroiam pentru că bivolii nu stăteau cu vacile roşii, păzite de ceilalţi copii din sat, astfel încât nu îmi creau „probleme de pază”, lăsâdu-mă în pace să îmi fac lectura… Bivolii îmi rezervaseră prin comportamentul lor un fel de refugiu salvator.
Mulţi ani după ce am absolvit liceul şi facultatea, mi-am adus aminte despre acest timp miraculos al copilăriei petrecut lângă aceste animale care mi-au dat nu numai laptele pentru existență ci şi imaginea lor puternică, stenică, care m-a urmărit multă vreme: „Pegasul meu e-un bivol mare-n sat/ El clatină un munte cu copita/ În ochi îi strălucește dinamita/ Când zboară peste râpe de păcat./C u aripi roșii, fulgerând zăltat/ Cu stele noi, el samănă orbita/ Iar toamna, luna fumegă că pita/ Când iese din cuptoru-nfierbântat./ Eu mă prefac în pruncul care-am fost/ Și călăresc pe lată lui spinare/ În umbră-i aflu astăzi adăpost/ Când este frig, m-apropie de soare/ Târziu, ne-ntoarcem frânți în satul nost/ Şi-n iesle, anii mei îi pun mâncare”.
Am ţinut să includ această poezie în prima mea carte de sonete apărută la Editura „Dacia” din Cluj Napoca în l994, exact anul în care îmi murise mama. M-am simţit dator să scot cartea. Din păcate, mama, care crezuse atât de mult în steaua fiului ei, pe care–l trezea devreme să se ducă la imaş cu bivolii, nu a mai apucat să citească sonetele mele.
Revenind cronologic, după absolvirea celor opt clase la Sudrigiu, am dat examen de admitere la Liceul „Samuil Vulcan” din Beiuş, liceu faimos, românesc, alături de cel din Blaj şi Năsăud ca vechime. Am fost cinci elevi din satul Sebiş şi cu toţii am intrat la liceu. Satul meu are cel mai mare procent de intelectuali din toată comună Drăgăneşti de care aparţine. La prima oră de limba şi literatura română, profesorul Milan Martinov scoate un petec de hârtie din buzunar şi întreabă:
– Cine este elevul Pascu Balaci? Am crezut că nu aud bine. Colegii şi-au întors capetele spre mine. M-am ridicat în picioare cu obrajii în flăcări, întrebându-mă ce se întâmplă, dacă nu am făcut ceva rău şi nu cumva urmează să fiu dat afară din şcoala înainte chiar de a începe.
– Dumneata eşti Pascu Balaci?” m-a întrebat profesorul, necrezând că un elev slab şi pirpiriu se ridică din chiar a doua bancă, dirigintele Rif Teodor, aranjându-ne după înălţime.
– Da…!”, am murmurat eu, abia auzit, mai mult mort decât viu. Atunci, pe vremea mea, era un respect deosebit pentru profesori, un soi de teamă şi veneraţie care cred că nu se mai întâlnesc azi, odată cu “democratizarea” prost înţeleasă a relaţiilor între dascăli şi elevi.
– Te rog să mă urmezi!” a ordonat profesorul şi luându-şi catalogul sub braţ s-a îndreptat spre ieşire. L-am urmat cu inima bătând să mi spargă pieptul.
Profesorul Martinov Milan, fie-i ţărâna uşoară, mă aştepta, trăgând tacticos din ţigara lângă geamul de pe coridorul de deasupra sălii de sport de unde se putea zări apa Nimăieştilor care scalda urbea Beiuşului. M-a privit curios şi binevoitor, mirat parcă, cu ochii săi albaştri pe care n-am să-i uit niciodată.
– Tu scrii… poezii?
– Nu…, am îngăimat eu, speriat, sunt doar nişte încercări, nişte…
– Am să văd eu ce sunt, a convenit dascălul. Joia viitoare, avem cenaclu literar, te rog să mi aduci poeziile!
Joia era zi de târg la Beiuş sau în Binș, cum se spune în zonă. Ţin minte că am debutat în revista „Flacăra” cu un reportaj de două pagini despre „târgul de joi” din Binș. În joia din săptămâna care a urmat întâlnirii cu profesorul Martinov am venit la cenaclul liceului… Lectura creaţiilor elevilor avea loc în cabinetul de limba rusă, chiar lângă stradă. Peste drum se vedea Primăria. Profesorul m-a prezentat celorlalţi, mai bine zis celorlalte membre ale cenaclului. Erau mai multe fete, decât băieţi, din care, două, scriau de multişor în revista liceului: Maria Man din Finiş şi Maria Vaida din Drăgăneşti, alături de Petru Şandor din satul Şoimus-Petreasa.
În luna octombrie l970 am fost programat să citesc eu. Profesorul mi-a ales două poezii, elegii, scrise în stil clasic, de unde mai reţin încă: „E întunerec şi răcoare încă. Plouă./ Respiră tainic, moale, sălbatecul pământ/ Din pânzele moi, cenuşii, răzleţite de vânt/ Iarba răsare, lucind stropită cu roua/ Mă întrebasem ieri: ploua-va poate mâine?/ Venise cu arşiţă mare vremea sapei/ Şi toate cele verzi duceau dorul, apei/ Sosiseră apoi şi norii plini de pâine/ Vântul scutură norii plini cu bice repezi/ Înnebunit de arşiţă, ca să-şi desfete/ În trupul chinuit, neostoita sete/ pământul bea de crăpa grelele lui lespezi”, etc. Poezia continua… alături de o alta scrisă cam tot aşa. Le ţin minte, deoarece după ce le-am văzut publicate, făcând naveta de la Sebiş la Beiuş, citeam la nesfârşit poeziile (publicate), în timp ce mergeam pe uliţă, împiedicându-mă uneori de pietre. Au fost poate cea mai mare bucurie din viaţa mea…
După apariţia poeziilor în revista „Pagini de ucenicie”, un titlu superb, pe care epigonii lui Martinov Milan l-au stricat cu denumirea „Plai românesc”, ca şi cum ţinutul Beiuşului n-ar fi fost un plai românesc (par excellence! Sic!). După „succes”, fetele de la cenaclu au sărit pe mine. La figurat, bineînţeles. „Eşti demodat Pașcule, nu se mai scrie aşa… Acum se scrie vers alb, vers modern, caută să-ţi schimbi stilul…”
Eu scriam şi în stilul lor, în vers alb, aveam un caiet întreg de poezii fără rimă, dar profesorul a căutat să mă îndemne să debutez la modul clasic tradiţional sau pastoral, cum vrei să-i spui… Eu venisem în anul întâi de liceu cu o cămaşă de cânepa cu bumbi mulţi, coloraţi pe care profesorul o observase pe mine şi care i-a uimit pe toţi colegii mei. O colegă de-a mea, blonda Lucica Orz, iubea atât de mult cămaşa încât mereu insista să–i vadă nasturii! Aşa ceva nu mai văzuse… ea fiind orăşeancă. După mai multe săptămâni, după ce am constituit obiectul curiozităţii colegilor din oraş, i-am spus mamei că eu nu mai fac naveta la Beiuş cu o astfel de cămaşa şi atunci mama mi-a cumpărat una nouă, albastră şi astfel am devenit şi eu orăşean. Apropo: o amintire despre prima mea zi la liceu. Făceam naveta bineînţeles, cu autobuzul cale de vreo opt kilometri, plus per pedes doi km dus şi doi kilometri întors… până acasă. La noi pe la sate, oamenii îşi dau bineţe, chiar dacă nu se cunosc. La Beiuş, am făcut la fel! Am dat bineţe la toţi cei pe care-i întâlneam pe stradă, dar aceştia nu mi-au răspuns, lucru care m-a mirat peste măsură!!! Nu înţelegeam de ce la oraş oamenii nu-şi dau bineţe şi nu-şi răspund unul altuia, ca pe la sate. O mică, dar mare, enorma diferenţă!
George ROCA: Deci de atunci a început pasiunea dumneavoastră pentru literatură?
Paşcu BALACI: „Pasiunea arzătoare pentru literatura” nu poate proveni din afara sferei lecturii, cred eu. Mai ales că aceasta pasiune mi-a fost potenţata şi de faptul că dascălul meu de limba română, în ciuda tuturor intervenţiilor, ţinea să mă trimită numai pe mine în taberele redactorilor de reviste şcolare. La prima tabăra de la Buşteni, din vara anului 1971, l-am întâlnit pe Matei Vişniec, coleg de generaţie, cu care m-am întâlnit apoi, în 2006 la Paris, evocând momentul. Tot acolo la Buşteni, am avut întâlnire cu poeţii Adrian Păunescu şi soţia sa Constanţa Buzea, apoi cu Mircea Dinescu.
Omul providenţial al elevilor care scriau era profesorul Tudor Opriş de la Liceul „Gheorghe Lazăr” de lângă parcul Cişmigiu din Bucureşti. El m-a publicat şi pe mine în revista „Limba şi literatura pentru elevi”. Deci, la acea vreme, era un respect mare pentru literatură! Se citea, se scria, se conversa, se schimbau păreri, se coresponda enorm… Am şi azi zeci, dacă nu sute de scrisori de la colegii de generaţie din toată ţara. Au urmat apoi taberele de creaţie literară de la Telega şi Costineşti. Îmi aduc aminte de Vivi Anghel de la Pătroaia-Deal de lângă Găieşti, de Valentin Emil Muşat, de la Vălenii de Munte, de Tudor Vasile de la Suceava, Domniţa Petri şi Cleopatra Lorinţiu, ambele de la Bistriţa… frumoase şi talentate de mama focului…
Ce ani frumoşi! Am încercat să redau atmosfera acelor ani într-un sonet din cartea „Sonetele Mării Negre”, sonet intitulat „Costineşti”: „Ca două trupuri ce se-ngemănează/ Nălţând privirile spre cerul serii/ Te–nalţi tu, Obelisc al primăverii/ Vieţii noastre ce se-ndepartează./ Ai fost a tinereţii noastre oază,/ Văzutu-te-au din larg corăbierii/ Şi te-au cinstit, studenţii, bursierii/ Atâtor fete tu le-ai fost speteaza…”
Lectura este combustibilul pentru această pasiune pentru literatură, o pasiune atât de gratuită, de inutilă, după cum ar crede mercantilii şi materialiştii vulgari de care e plină lumea azi, dar care pentru cei care o nutresc este suficientă prin ea însăşi şi care nu cere nici o răsplată. Este un hobby, un viciu nobil, un autodafe, este o mântuire pe cont propriu, sau dimpotrivă este o cale de comunicare cu Dumnezeu. Pentru că la început a fost Cuvântul, materia primă a oricărei literaturi din lume.
George ROCA: O nouă întrebare! Care au fost primii paşi pe poteca literelor? Unde aţi debutat… Cu ce gen literar?
Paşcu BALACI: După cum am arătat mai sus, debutul meu literar cu poezie s-a produs în l971 într-o revistă şcolară a unui liceu din provincie, revista „PAGINI DE UCENICIE”, pe care o scriu cu majuscule, o denumire frumoasă pe care profesorii de acolo, repet, au stricat-o după l977… de parcă ar fi trebuit să se demonstreze o evidenţă şi să se arate Soarele cu lampa, nimerindu-se în caraghioslâcul redundantei şi pleonasmului. În revista Echinox am debutat în plan publicistic în l980, iar mai târziu Al. Cistelecan „m-a debutat” la „Poştă redacţiei”, prin l984, în revista „Familia” (seria nouă), atât de dragă tuturor bihorenilor. În plan teatral am debutat cu piesa „Clopotul” în revista „Teatrul”, în chiar primul număr scos sub conducerea noului redactor şef Ion Cristoiu, numărul de pe luna decembrie a anului l987. Dacă nu greşesc cumva, cam asta îmi aduc aminte despre debutul meu în poezie, publicistica şi teatru.
George ROCA: Aţi publicat nenumărate cărţi de versuri şi sunteţi un poet cunoscut. Care gen de poezie vă place cel mai mult. Ştiu că scrieţi sonete cu mult talent, cu multă dăruire. Care este motivaţia scrisului pentru dumneavoastră?
Paşcu BALACI: „Nenumăratele” mele cărţi de versuri sunt, de fapt, numărate nici pe degetele a două mâini. Am debutat editorial cu „50 de sonete” la Editura Dacia, l994, un debut care mi-a consacrat în mod unilateral, din păcate şi cam fără drept de apel… statutul de „sonetist”. Criticul Ion Simuţ, în postfaţa despre această carte m-a definit chiar aşa: „Un sonetist printre optzecişti”.
A urmat cartea „Când îngerul aduce cheia”, publicată la Editura Anotimp din Oradea, l997, dar am publicat şi „Poeme”, tot la aceeaşi editură orădeana în l999, iar noutatea acestui volum este că majoritatea poemelor nu mai sunt sonete, ci… „versuri albe”! Au urmat „Sonetele către Iisus”, la Editura Dacia, în anul 2000, la final de mileniu, când mulţi aşteptau sfârşitul lumii în bună tradiţie milenaristă, a omenirii!!! Cartea a necesitat, din cauza epuizării rapide, o a doua ediţie, tot la Editura Dacia, în 2002.
După o călătorie magnifică în Grecia, mai precis în insula Lesbos şi la Atena, am tipărit la aceeaşi editura clujeană „Sonetele greceşti” în 2004 din care aş dori să-ţi reproduc un sonet pe care îl ţin minte pe dinafară, numit „Oda măslinului”: „Maslinu-i sfânt ca trupul unui Om/ El creşte chiar mai greu. E viță-aleasă./ Din lemnu-i nu se face pat acasă/ Pentru plăceri. Olivul nu-i un pom/ Ca-oricare altul: e-al Helladei dom/ Pallas Athena-l scutură pe masă/ E aur, fruct, ulei și leac, melasă/ E primul și e ultim Axiom./ El urcă–n Munte şi pogoară-n Mare/ Şi tânăr și contemporan cu Christ/ Cu umilinţă, dragoste, onoare/ A ascultat spovada Celui Trist/ Cu nimeni nu mai are asemănare/ Aceasta verde candelă din șist.”
A urmat „Viaţa lui Iisus în treizeci şi trei de tablouri”, tot la editura Dacia în 2004, unde am căutat să zugrăvesc sonetistic viaţa şi martiriul mântuitorului în atâtea sonete câţi ani a trăit pe lumea asta. Aprofundarea citirii Evangheliei, dar şi anumite episoade neplăcute din viaţa mea, au dus la scrierea a peste incă 100 de sonete religioase care au apărut în cartea „Slăveşte suflete al meu pe Domnul”, la Editura Dacia, în 2007, ediţie îngrijită de inimosul şi cucernicul protopop al Oradiei, preotul Dorel Octavian Rusu, confesorul meu, un om de litere de excepţie.
Această carte masivă, cu un cuvânt înainte înflăcărat al părintelui Rusu Dorel, a stârnit în lumea literară aprecieri deosebite, cum ar fi cea din partea scriitorului şi exegetului Constantin Cubleşan de la Cluj. Au urmat „Sonetele germane”, cu o grafică de excepţie a lui Miron Beteg de la revista „Familia”. Cartea a apărut sub egida „Biblioteca revistei Familia” în 2009, fiind consacrată amintirii tatălui meu, Moise Balaci, cunoscător al limbii germane, rănit pe frontul de răsărit şi vindecat miraculos în Germania, unde a fost trimis tocmai datorită faptului că s-a rugat de un medic german să nu i se amputeze picioarele la spitalul din Odessa.
Altă carte de sonete a apărut tot la Editura Dacia XXI din Cluj Napoca, intitulată „Epistole din Sebiş”, consacrata mamei mele dragi: „Fiindcă ştiam să cânt şi iubeam cartea/ Mama preot voia să-i fiu în sat/ Să-i duc pe-ai mei vecini la închinat/ şi lăudând pe Domnul să am partea/ din naştere, îngropăciune, nuntă. Soartea/ Pe alte căi de laic m-a tot purtat/ Şi n-am ţinut de-al mamei mele sfat/ Ca să înving prin sfânta slujba moartea/ Fost-am pastor prin Rovini: eram vrednic/ ca alte turme, pe păşuni divine/ Să le adap sub arzătorul ornic… / Ajuns la bătrâneţe mi-e ruşine/ că numai la păcate am fost spornic/ Şi nu-mbracai armurile creştine”.
Mulţi prieteni de-ai mei considera însă că cel mai reuşit sonet din cartea scrisă la Sebiş, ar fi „Muierea cea rea”: „Ce-a mai găsit prin vremuri Scripta Sfântă?/ Că mă amăra decât însăşi Moartea/ Este muierea ce ți-a dat-o soartea/ Şi care nu gândeşte. Dar cuvântă/ iar la gâlceava-i cea mai tare-n trântă/ Şi iar ne mai descoperă, ea, Cartea/ Că e mai bine să îi laşi ei partea/ Şi gol să fugi spre liniştea ce-ncântă/ Ca una sunt: şi-o streaşina ce cură/ Neîncetat în noaptea grea, ploioasă/ Şi o nevastă cu meliţă-n gură/ având în loc de inimă pioasă/ O cursă cruntă, hrubă de tortură:/ Muiere e și pacostea cu coasă!”
Multe din sonetele mele religioase au fost traduse în limba germană de către poetul Josef Johann Soltezs din Satu Mare şi care a avut îndrăzneala să le transmită Papei de la Roma în spiritul ecumenismului luminat! Mai târziu aceste sonete au fost publicate în volumul „Das Misterium Jesu”, la Editura Galaxia Gutenberg, Târgu Lăpuş, 2011. Apărută în excelente condiţii grafice prin strădania şi râvna episcopului greco catolic de Oradea, preot Virgil Berce, cartea a fost trimisă la Sanctitatea Sa Benedict al XVI-lea de unde am primit o scrisoare cu felicitări, ocazie cu care îi mulţumesc părintelui episcop pentru dragostea sa faţă de Cuvântul Domnului.
Deci, cam astea sunt cărţile mele de poezie. În pregătire: „Sonetele Mării Negre” şi „Falansterul atomic din Carpaţi” sau „Scrisorile din Stei către Moscova”, ultima culegere de sonete fiind consacrate episodului exploatării uraniului de la minele din Băiţa pe perioada l952-l960, cu scrisori ale unui ofiţer sovietic trimise către iubita să Liudmila şi de unde se poate vedea, prin ochii unui străin, ce se petrece în „Mica Rusie” unde existau vreo 20.000 de lucrători cu salarii imense, plus alte mii de soldaţi care lucrau dar şi însoţeau vagoanele cu minereu pe ruta Ştei-Beiuş-Holod-Oradea-Halmeu.
Câteva sonete au apărut în revista „Familia” din luna mai 2011, dar sunt o slabă licărire faţă de ceea ce urmează. Volumul începe cu o invocaţie, „Amintire din Piaţa Roşie”, unde am fost în martie l984 şi continuă apoi cronologic cu istoria exploatării aurului, argintului, cuprului, apoi a uraniului la Băiţa, tablouri cu viaţa de miner, secretomania în jurul contaminării cu uraniu, drama ofiţerului sovietic înşelat de iubita sa şi care, dezamăgit de acest fapt îi comunică în final, după l6 scrisori precum că: „uraniul s-a preschimbat în fier”, adică faptul că îşi va pune capăt zilelor. Un sonet descrie un „supravieţuitor” miner, altele zugrăvesc atmosfera stahanovista a vremii când în urma muncii, casele minerilor se ridicau peste noapte, cu preţul pierderii bărbăţiei din cauza contaminării radioactive.
George ROCA: Domnule Balaci, excelaţi atât ca poet cât şi ca dramaturg. Conţinutul acestor scrieri este presărat cu multe fapte istorice, religioase, mitologice, cu etnonime, cu denumiri geografice rare, cu termeni lingvistici împrumutaţi din alte limbi, cu descrieri de locuri geografice, nu numai din România ci şi de pe alte meleaguri, din Germania până în Grecia şi din Olimp până în paginile bibliei. sau din istoria dureroasă a Transilvaniei la elemente din tradiţia populară românească… Prezentaţi întâmplări reale sau imaginare de excepţie, majoritatea mai puţin cunoscute de către cititorul neiniţiat în tainele istoriei sau a culturii unui popor… Consider că acest fapt nu este numai o pasiune, o curiozitate, ci necesită un studiu serios, aprofundat… Exemple: „Sonetele germane”, Piesa de teatru „Fluierul de oţel”, la „Trilogia dramatică a unirii romanilor” şi altele, unde aţi descris cu lux de amănunte, evenimente, locuri şi personaje foarte puţin cunoscute chiar şi de unii istorici! Cum reuşiţi să vă documentaţi, să obţineţi aceste informaţii, din cărţi, internet, vă deplasaţi la locul faptei, sau folosiţi metoda imaginativ-inventivă?
Paşcu BALACI: Mie mi-a plăcut enorm istoria. Lucru care rezultă firesc din pasiunea cititului. Între cărţile citite au figurat o droaie de romane istorice. Dar nu am să uit nici pasiunea cu care am citit „Legendele Olimpului” de Alexandru Mitru. În plus, un alt roman magnific „Quo vadis?” al lui Henryk Sienkiewicz care ar putea servi şi ca metoda de încreştinare. Dar romanele cu acea aroma specific moldoveneasco-româneasca ale lui Sadoveanu? Ca să scrii teatru istoric, trebuie să te documentezi ca la un doctorat. Nu poţi greşi cu o literă. E adevărat, imaginaţia merge înainte, dar ea trebuie să înainteze credincioasă pe canavaua faptului istoric bine cunoscut. Deci, înainte de toate, trebuie să stăpâneşti la perfecţiune subiectul. Să-l întorci pe toate laturile. Să tragi concluzii, să faci supoziţii, să analizezi ce s-ar fi întâmplat dacă ar fi intervenit alt fapt istoric…
Când eram jurisconsult la Marghita, orăşelul bihorean unde am primit repartiţie guvermanentala în 4 iulie l98l, am fost surprins de faptul că acolo se vorbea abitir ungureşte. Pe stradă, în magazine, la meciuri, la fabrica de încălţăminte unde eram jurisconsult… Nu am nimic cu ungurii, nu am sentimente antimaghiare, m-am născut chiar în anul marii lor revolte antisovietice, dar… neîndoios, excesele unora dintre liderii lor îmi displac.
Dar să revin la episodul angajării mele la Fabrica de încălţăminte „Bihoreana” din Marghita. Cu toate că aveam o medie mai mare ca alţi colegi din Oradea, dar… nu aveam insă buletin de Oradea, a trebuit să mi aleg alt post… mai în provincie… Aşa am ajuns eu la Marghita, dar nu regret şi nu voi regreta niciodată. Aici am devenit cu adevărat scriitor! Aşadar, un român din satul Sebiş, sat „românesc”, nimereşte în Marghita, oraş în care se vorbea foarte „ungureşte”. Am avut o firească reacţie de apărare, m-am simţit într-un fel ameninţat, am avut un soi de disconfort, un soi de teamă nelămurită… Mi-am învins acest sentiment, întărindu-mă cu un fel de închidere defensivă în mine însumi, m-am autoexilat în lectură. Am căutat să mă întăresc şi am citit masivă lucrare a lui David Prodan despre „Revoluţia lui Horia”, lucrare pe care am împrumutat-o de la la Biblioteca din Marghita. Bibliotecarele au făcut ochii mari. Nimeni nu mai ceruse până atunci această carte, a trebuit să dau o declaraţie din care să rezulte că am grijă de ea ca de ochii din cap, că dacă se distruge ori se pierde, trebuie să o plătesc cu bani grei. Am citit cu nesaţ toată lucrarea eminentului istoric. M-am încărcat cu muniţie necesară ca să declanşez trăgaciul creaţiei. Aşa am scris piesa istorică „Muntele osândiţilor” sau „Horea REX Daciae”. O piesă la care am stabilit cu amănunţime actele, scenele, ce se întâmplă în fiecare scena, cum evoluează personajele pentru a ajunge la crescendo şi apoi la finalul dramatic etc.
Piesa a fost premiata de Studioul de RTV Cluj în l986 şi mai târziu a fost publicată în almanahul revistei „Viaţa Românescă” din Bucureşti. A fost jucată mai târziu la Teatrul naţional radiofonic, la data de 14 februarie 2000, în regia lui Leonard Popovici, într-o distribuţie extraordinară: Ovidiu Iuliu Moldovan (în rolul trădătorului Duiu, anagrama lui Iuda), Irina Movilă(în rolul Mariei Magdalena), Al Georgescu, Ion Chelaru, Nicolae Urs (în rolurile lui Horea, Cloşca şi Crişan), Răzvan Vasilescu, Valentin Teodosiu, Romeo Stavăr, Sorin Gheorghiu, Andreas Petrescu, Gheorghe Pufulete (în rolurile preotului, feldwebelului Otto, al jandarmului Istvan, în rolurile unor ţărani).
Înainte de Unirea cea mare, se spune mereu că a fost unirea cea mică. Dar nu unirea din l859, cum ar crede majoritatea cititorilor noştri iubiţi, ci o altă unire. Descoperită de mine şi zugrăvita într-o piesă de teatru intitulata „Război între români”. Piesa descoperă o realitate îngrozitoare, mai puţin cunoscută de marele public: intre domnul Ţării Romaneşti, Matei Basarab şi domnul Moldovei, Vasile Lupu. A fost un război fratricid însângerat, inutil, dus spre bucuria vecinilor. Cei doi domni se înfruntă cu ostile în trei rânduri: noiembrie l637, când Vasile Lupu se îndreaptă spre Ţara Româneasca cu intenţia de a-l izgoni pe Matei Basarab. Lupta dându-se pe râul Râmna, un afluent al Siretului, după cinci zile de încleştri, victoria nefiind hotărâtă… În cele din urmă triumfă oastea Ţării Româneşti. A doua luptă a avut loc în satul Nenişori, pe malul apei Prahovei şi la Ojogeni, când armata lui Vasile Lupu atacă, dar este din nou învinsă. În l653, Matei Basarab îl învinge din nou pe Vasile Lupu la Finta. Sigur, în epoca medievală, erau obişnuite astfel de lupte… Se cunosc luptele între cetăţile şi oraşele italiene, cele din principatele şi ducatele germane etc. Dar… ne-am fi aşteptat mai puţin la noi… Sub influenţa binefăcătoare a învăţaţilor Udrişte Năsturel, a mitropolitului Varlaam, a lui Grigore Ureche şi a altor sfetnici luminaţi din acea vreme, cei doi domni sunt îndemnaţi să şi dea mâna, să se împace, să construiască câte o biserică pe reritoriul celuilalt, să înfăptuiască o unire în spirit, în cuget, întru trăire românească. Aceasta este unirea cea mică, antecesoare celei care se cunoaşte ca fiind cea din l859, prin unirea Moldovei cu Ţara Româneasca. În spirit şi în faptul edificării de biserici pe teritoriul (fost) advers, această unire mică prima, datând din perioada de după ultima încleştare între cei doi domni.
Piesa a fost bine primită la la primul concurs naţional de eseistica şi literatura intitulat „Nihil sine deo”, l997, Braşov, organizat de Editura Astra, Consiliul judeţeana Braşov şi Aşezământul cultural „Ţara Bârsei”, fiind distinsă cu premiul „Ionel Teodoreanu” al Asociaţiei Notarilor Publici, fiind şi publicată de cei care au organizat concursul.
Piesele istorice: „Război între români” (l637-l644), „Horea Rex Dacie” sau „Muntele osândiţilor” (l784) şi „Clopotul” (l9l8), – ultima fiind publicată incomplet în revista „Teatrul” nr 12/1987, după ce cenzura oficială a interzis reprezentarea ei integrală de către trupa facultăţii de drept pe scena casei de cultură a studenţilor din Cluj Napoca – constituie Trilogia dramatică a unirii romanilor, trilogie publicată în masivă carte de teatru intitulată „Cruciada”, apărută la prestigioasa editură „Cartea Românească” în 2004, cu un frumos cuvânt înainte de Mircea Ghiţulescu. Cartea a văzut lumina tiparului cu sprijinul Ministerului Culturii şi Cultelor.
Alături de cele trei piese, au mai fost publicate în volumul respectiv şi: „Plugul şi sabia” sau „Ultimul ţăran” (o piesă despre rezistenţa românească împotriva stăpânirii bolşevice şi despre colectivizarea forţată a agriculturii), „Tramvaiul negru”, o piesă mult apreciată de regizorul Sergiu Savin de la Teatrul de stat din Oradea şi care din păcate nu a mai apucat să o regizeze. Piesa a fost premiată la ediţia din l995 a Săptămânii Teatrului Scurt, premiul primindu-l subsemnatul din mâinile dramaturgului Dumitru Solomon, preşedintele juriului… moment pe care nu-l uit nici azi… Piesa „Ioana d Arc”, a fost nominalizată pentru premiile UNITER şi a fost tradusă în limba franceză. Ultima piesă este „Euroshima”, scrisă la Marghita şi pe care criticul Mircea Ghitulescu o caractrizează astfel: „o comedie a dezastrului în care dramaturgul se amuză copios pe cenuşă Europei distruse de războiul nuclear, unde un grup de indivizi de toate naţiile testează un buncăr antiatomic de fabricaţie americană, o nouă corabie a lui Noe pentru europeni”.
De altfel, cu riscul de a mă caracteriza drept lipsit de modestie, trebuie să vă spun, dragă George Roca, prietenul nostru transpacific, că sunt cumva un clasic (încă) în viaţă, având în vedere că figurez în „Istoria dramaturgiei romaneşti” a lui Mircea Ghitulescu, alături de fostul meu coleg de tabără de creaţie literară Matei Vişniec. În 1971 ne-am întâlnit în tabăra de creaţie literară de la Buşteni, acum ne întâlnim într-o Istorie! Ca să vezi ce e viaţa…
George ROCA: Ce v-a determinat să scrieţi mai mult literatura cu specific istoric? Vă plac „vremurile trecute”, sunteţi un paseist, sau nu vă încântă viaţa modernă, viaţa de zi cu zi, unde „eroii zilelor noastre” se succed cu o rapiditate uluitoare şi dispar în necunoscut tot atât de repede?
Paşcu BALACI: Ca să nu greşim în prezent şi să prevedem viitorul, trebuie să cunoaştem foarte bine trecutul. Cred că această lecţie ar trebui predată tuturor oamenilor politici din România. În Franţa, există un institut de învăţământ superior în care oamenii politici sunt instruiţi în primul rând în ştiinţa istoriei. Pe de altă parte, recurgând la trecut, ne este mai uşor să zugrăvim prezentul. Aşa am făcut eu scriind comedia „Banii n-au miros”. Am recurs aparent la un episod năstruşnic din istoria Imperiului Roman legată de faptul cum… un împărat vrea să salveze un Imperiu de la o catastrofă financiară, prin înfiinţarea vespasienelor publice, pentru a arăta că multe din evenimentele lumii şi ale ţării noastre se repetă în alte forme şi modalităţi, dar în esenţă cam aceleaşi şi că, de fapt.. „nimic nu este nou sub soare”, după cum zice filosoful sau Eclesiastul.
Tot aşa am recurs la episodul lui Ulise şi al Penelopai din antichitate în comedia mea amară „Penelopa se mărită”, pentru a descrie viaţa de cuplu dintr-o familie de marinari ai zilelor noastre când soţul, botezat, nu întâmplător, Ulise dispare cu ultimul vas al ţării sale, iar Penelopa, tânără şi neconsolata sa soţie, asaltată de peţitori, amână căsătoria, invocând faptul că trebuie să-şi dea… „doctoratul”!!!
George ROCA: Scriind teatru istoric de valoare sunteţi apreciat nu numai de cititori, spectatori, regizori de teatru, ci şi de criticii literari. Unii din aceştia din urmă, referindu-se la productivitatea tradiţiei româneşti, la complexitatea studiului, la cercetare, documentaţie, dar şi la talentul dumneavoastră scriitoricesc, v-au aşezat alături de nume sonore în domeniu, precum Alecsandri, Haşdeu, Eminescu, Blaga, Camil Petrescu, Marin Sorescu, Paul Everac sau Dumitru Radu Popescu. Cum vă motivează acest lucru? Vă impulsionează să continuaţi, sau iubiţi mai mult „fabrica de sonete”? Apropo, aţi „construit” vreo piesă de teatru în versuri?
Paşcu BALACI: Nu, încă n-am construit o piesă de teatru în versuri pentru că nu mai trăim pe vremea lui Corneille sau Racine. Şi, totuşi, ce frumoase sunt acele versuri din „Cidul”: „Te mesurer a moi? Qui ta rendu si vain?/ Toi, qu on n-a jamais vu les armes a la main” sau tot acolo: „A qui venge son pere rien n est imposible/ Ton bras est invancu, mais non pas invincible” , sau „A vaincre sans peril on triomphe sans gloire”… sau „je suis jeune, îl est vrai, mais aux ames bien nees/ La valeur n attend point le nombre des annees…”
Eu am dat examen la facultatea de filologie din Bucureşti, în iulie l975, la secţia romana franceză, dar din nenorocire, zic unii… că nu am stat în Bucureşti, în marele şi fertilul mediu literar de acolo, sau din fericire, zic alţii… că am dat la drept şi că am devenit avocat şi nu profesor de limba română. În orice caz, asta a fost soarta, cu asta trebuie să mă împac! Desigur distanţa Oradea-Bucureşti este enormă şi nu pot vedea spectacolele de la Bucureşti, decât foarte rar sau când vin în turnee în provincie. Dascălii mei întru dramaturgie, ca să zic aşa, sunt: Ion Vartic care pe vremea studenţiei mi-a indicat ce teatru să citesc; Mircea Ghiţulescu, regretatul critic dramatic, care mi-a citit personal creaţiile încă din vremea studenţiei la Cluj unde era trăitor şi el; regizoarea Rodica Radu de la Teatrul Naţional din Cluj care mi-a regizat trei piese de teatru pe vremea studenţiei, obţinând premii la festivalul „Primăvara studenţească”; dramaturgul D.R. Popescu, care m-a încurajat mereu şi mi-a stat alături în vremuri de cumpănă; regizorul Victor Ignat din Republica Moldova, un om extraordinar care mi-a pus în scenă comedia amară „Penelopa se mărita” la Teatrul din Cernavodă şi acum se străduieşte să facă acelaşi lucru la Teatrul din Bălţi, Republica Moldova. L-am admirat şi pe criticul Dumitru Chirilă de la revista orădeană „Familia”. Îl stimez pe criticul Mircea Morariu care mi-a prezentat volumul de teatru „Cruciada” la Biblioteca judeţeană Bihor şi care semnează cronici profesioniste în revista „Familia”… Cei enumăraţi mai sus sunt oameni care m-au ajutat să îmi şlefuiesc cariera literară!
Sintagma „fabrica de sonete” suna cam neplăcut şi din această cauză nu voi comenta… decât că nu este uşor să scrii un sonet, că trebuie să alegi bine tema! Aceasta trebuie să fie importantă, nobilă, religioasă, în fine, nu orice subiect trebuie să ajungă la formă superi-oară de exprimare a poeziei care este sonetul. Cât despre cei care se plâng ca nu au libertate în cadrul unui sonet, eu le spun: „dă-mi, Doamne, mie, liber-tatea imensă care încape între fruntariile unui sonet!”
George ROCA: Am citit câteva piese de teatru pe care le-aţi scris! Ca dramaturg sunteţi foarte apreciat în lumea teatrală românescă. Sunteţi jucat pe scene de prestigiu din ţară, de la Iaşi la Oradea, via teatrul din Cernavodă. Cum aţi putut penetra pe aceste „pieţe” ale artei dramatice?
Paşcu BALACI: În lumea teatrală se „penetrează” foarte greu. La festivalul de teatru de la Sinaia, unde piesa mea „Banii n-au miros” a luat locul I, am aflat de la regizorul Ovidiu Lazăr de la Teatrul naţional „Vasile Alecsandri” (din Iaşi, desigur! n.a.), care mi-a regizat foarte inspirat piesa, că… dacă vrei să ajungi pe scenă trebuie să îndeplineşti trei condiţii:
1. Piesa ta să placă actorilor
2. Piesa ta să placă şi regizorului
3. Piesa ta să placă şi directorului (de teatru!)
Dacă numai una din aceste condiţii nu se îndeplineşte, eşti pierdut!
Am avut marea bucurie de a debuta profesionist pe scândura scenei de la Teatrul naţional „Vasile Alecsandri”, în spectacolul „Banii n-au miros”, o piesă dublu premiată la Râmnicu Vâlcea în 1992, la numai două săptămâni de la naşterea fiului meu Theodor (aşa că i-o dedic lui din toată inima!!!) şi apoi la Sinaia în mai 2004… În decembrie 2004, piesa, după ce a fost citită în spectacol-lectură la Sinaia (şi a întrunit sufragiile tuturor!), a fost prezentată cu mare succes la Iaşi. Au urmat spectacole în ţară, la Braşov, chiar şi la Oradea şi mai apoi la Marghita, în cadrul festivalului de teatru scurt.
Desigur, a venit rândul Oradiei să mă… joace! „Pe degete”, spun unii, pentru că, deşi aici stau în aşteptare de atâta vreme, s-a găsit, în sfârşit şi pentru mine un regizor şi o „sală de joc”. Un regizor tânăr, dar foarte talentat, Adrian Moraru, a creat în 2007 un spectacol tensionat în sala „Studio” cu piesa mea „Victima şi călăul”. În fine, Teatrul de Nord din Satu Mare a montat aceeaşi piesa „Victima şi călăul” în stagiunea acestui an şi spre bucuria mea, am aflat că vor veni să o prezinte şi aici la Oradea (sic!) la Festivalul de Teatru Scurt care v-a avea loc în aceasta toamnă a anului 2011!
În turneu în Bihor a sosit recent şi trupa Teatrului din Cernavodă care mi-a reprezentat comedia „Penelopa se mărită” pe mai multe scene din urbea mea de pe Crişul Repede, precum cele de la Colegiul „Mihai Eminescu”, de la Casa de Cultură a Sindicatelor, de la Teatrul „Arcadia” (al doilea teatru orădean) şi apoi în oraşele Beiuş şi Marghita. Aşadar, un turneu de forţă cu cinci spectacole… care pentru mine a fost o săptămână de foc.
George ROCA: Câte piese de teatru aţi scris până acum? Enumeraţi-mi câteva vă rog…
Paşcu BALACI: Primă este „O boală care nu se vindeca decât aici”. Cea mai grea piesa de teatru pe care am scris-o şi în ce împrejurări am scris-o! În toamna anului l977, în anul întâi de facultate, responsabilul cu cultura, un anume student, numit Deji Vifor, ne-a strâns pe toţi iubitorii de literatură în sala „Czeller” a Facultăţii de Drept din Cluj. Trebuia să ne prezentăm cu o piesă de teatru, dacă se poate originală, la un festival de teatru. „Să ne prezentăm şi să nu ne facem de ruşine facultatea! Avocaţii sunt şi oameni de cultură, nu-i aşa?” a spus Deji. Ne-am apucat să discutăm în contradictoriu despre subiectul piesei, despre numărul personajelor, despre regimul în care să fie scrisă – dramatic sau comic. Pentru mine creaţia era un act absolut discret, unic, singular! Nu putem să fim nici Ilf şi nici Petrov…
– Dacă ne vom implica cu toţii, şi vom tot discuta în contradictoriu, vom fi ca nişte moaşe care nu ştiu să moşească un copil şi care… va muri sub ochii noştri!”. Cred că asta am spus, oripilat de ideea de a scrie cu cineva, la comun, o piesă de teatru.
– Atunci scrie tu piesa, deşteptule!, s-a răţoit un student dintr-un an mai mare.
– O scriu!, am exclamat eu.
S-a lăsat o tăcere adâncă. Scosesem porumbelul pe gură şi porumbelul nu se mai putea întoarce. Au respirat cu toţii uşuraţi. Un „tovarăş” student, adică eu, Balaci Nelu Paşcu, din anul întâi, un boboc, un răcan de pe care nu se scuturase praful instrucţiei făcute cu teribilul şi cruntul caporal Neciu căreia îi consacrasem o epigrama de pe urma căreia am suferit toată cătănia, deci, eu, acest bobocel, m-am angajat să scriu o piesă de teatru. Câteva nopţi la rând nu am dormit de fel. E adevărat că în anul trei de liceu la Beiuş scrisesem câteva scenete consacrate fugii de la orele de şcoală, a chiului şi fumatului prin latrină, dar să scriu o ditamai piesa de teatru şi asta repede, în timp limitat, deoarece în două luni trebuiau începute repetiţiile… asta era prea mult! Dumnezeul poeziei a fost alături de dramaturgul începător. Am imaginat o poveste între doi prieteni: unul care intră la facultate şi unul care pică. Cel care picase eram eu, Balaci Nelu Paşcu… cel care îndurase o cruntă dezamăgire faţă de toţi şi toate. În piesa mea, cel care pică, adică eu dezamăgitul de şcoală, de toată lumea, de România, de părinţi, fuge în Occident unde descoperă siderat o realitate la fel de distructivă la care se adaugă răceală omenească pe care nu o poate îndura… Mă documentasem şi aflasem informaţii de la unul care fusese pe acolo… Un schimb de scrisori între prietenul care a intrat la facultate şi prietenul care nu a intrat şi a fugit se înjgheabă pe fondul unei iubiri care îl atrage din nou pe transfug în ţara sa.
Piesa a fost îndrăzneaţă! În ea au jucat colegii mei, azi procurori, judecători şi avocaţi din întreaga ţară. Unul dintre ei a ajuns chiar procuror general al României, iar altul judecător la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. Ne-am adus cu drag aminte despre „teatrul nostru studenţesc” cu ocazia întâlnirii din vara anului 2011 de la Facultatea de drept din Cluj.
A doua piesa scrisă a fost „Clopotul”. Din ea nu s-a reprezentat decât o scenă… Mi s-a motivat şi de ce! Pentru a nu tulbura relaţiile româno-ungare din Cluj şi nu numai! Era de fapt povestea cu iz de poezie tragică a episodului cu clopotul din satul meu, de vremea primului război mondial, când s-a primit circulară de la Viena şi de la Budapesta ca din arama clopotelor valahe să se confecţioneze cartuşe pentru război… „Totul pentru front, totul pentru victorie!”, în altă nuanţă… Deci, subiectul nuanţa, că pentru asupritori chiar şi clopotele româneşti trebuiau topite! În sat, ţăranii se organizează, noaptea, dau jos clopotul din turlă şi îl îngroapă pe ascuns… Câţiva sunt împuşcaţi deoarece nu vor să să spună unde au ascuns clopotul. Totuşi „simbolul” nu este descoperit şi este salvat, deoarece trupele române avansează, iar armata inamică părăseşte satul. Preotul îi îngroapă pe cei morţi în groapa de unde s-a scos clopotul! Acesta este dus înapoi în turlă, devenind un simbol al păcii şi al credinţei veşnice.
A treia piesă a fost „Horea Rex Daciae” sau „Muntele osândiţilor”. A fost scrisă de mine pe vremea când lucram în orăşelul Marghita. Au urmat apoi: „Euroshima”, „Victima şi călăul”, „Banii n-au miros”, „Îngroparea de viu”, „Umbră”, „Tramvaiul negru”, „Plugul şi sabia” sau „Ultimul ţăran”, „Ioana d Arc”, „Fluierul de oţel”, „Penelopa se mărită”, „Premiul de excelenţă”, „Franz Iosef I” sau „Statele Unite ale Austriei Mari”…
George ROCA: Dar volume de poezii, câte aveţi?
Paşcu BALACI: În ce priveşte cărţile de poezie am să vi le prezint în ordine strict cronologică:
– „50 de sonete”, editura Dacia, Cluj-Napoca, l994
– „Când îngerul aduce cheia”, editura Anotimp, Oradea, l998
– „Poeme”, editura Anotimp, l999
– „Sonetele către Iisus”, editura Dacia, 2000
– „Sonetele către Iisus” (ediţia a doua), aceeaşi editură, 2002
– „Sonetele greceşti”, editura Dacia, Cluj-Napoca, 2004
– „Viaţa lui Iisus în treizeci şi trei de tablouri”, editura Dacia, Cluj-Napoca, 2004
– „Slăveşte suflete al meu pe Domnul”, editura Dacia, Cluj-Napoca, 2007
– „Sonetele germane”, editura Biblioteca Revistei – „Familia”, Oradea, 2009
– „Epistole din Sebiş”, editura Dacia XXI, Cluj-Napoca, 2010
George ROCA:Datorită căror merite aţi devenit membru al Uniunii Scriitorilor din România?
Paşcu BALACI: Am scris, cred eu, cărţi de poezie apreciate şi piese de teatru care au fost reprezentate pe scene ale mai multor teatre din România şi la teatrul naţional radiofonic. Fără intervenţii şi fără pile, doar prin puterea creaţiilor mele.
George ROCA: Virgiliu în „Bucolica” spunea „Carpent tua poma nepotes”, adică „urmaşii” noştri vor culege roadele… Mai aveţi de gând să sădiţi mulţi pomi literari? Câteva proiecte de viitor, vă rog?
Paşcu BALACI: Mă bate gândul să întemeiez un micro-teatru sau aşa ceva, dar nu pentru mine, ci pentru tinerii actori şi autori care bat la porţile afirmării. De ce? Pentru că aproape nimeni nu-i mai ajuta pe tinerii dornici să se afirme pe tărâmul atât de greu încercat al vieţii literare şi teatrale.
George ROCA: Vă mulţumesc pentru acest interesant interviu. Un mesaj pentru cititorii noştri de pretutindeni?
Paşcu BALACI: Dacă tot m-aţi implicat mai sus în ziceri de limbă latină ce aş putea trasmite celor care ne citesc? Vita brevis, ars longa!!!
