„Nu mă cred o prinţesă, […]ci un salahor literar” Florica BUD
Daniela SITAR-TĂUT: Doamnă Florica Bud, sunteţi în continuare, o adolescentă răsfăţată. De obicei, apropierea de poezie se petrece mai devreme. În cazul dvs., drumul a fost invers. Ce v-a determinat să vă schimbaţi, încă o dată, haina scriitoricească? Şi, cum a fost primită această schimbare de către colegii de condei?
Florica BUD: De fapt… nu este chiar o schimbare, ci doar o întoarcere în timp… o întoarcere la copilărie, când frecventam „Cenaclul elevilor din Ulmeni” şi scriam poezii. Prima mea poezie s-a intitulat „Râu”: „Râul curge lent… o cale… şi cu el curg anii mei”. Aveam atunci mari probleme existenţiale. Iubind-o foarte mult pe bunica mea, Valeria, mă preocupa petrecerea noastră scurtă prin lume. Rezolvând – prin acceptarea neputinţei – problema încă de atunci din copilărie, acum mă gândesc la moarte mai puţin. Ulmeni, fostă comună, astăzi oraş, aşezat pe malul stâng al Someşului, este locul în care m-a adus… barza. Noi, ulmenii, ne mândrim cu Tohatul lui Petre Dulfu, Chelinţa lui Emil Gavriş, de asemenea cu… casa părintească unde a văzut lumina zilei profesor doctor Florian Ulmeanu, fondatorul Societăţii de Medicina Culturii Fizice din România şi deţinătorul Premiului Boullard al Academiei de Medicină a Franţei. Suntem patru membri ai U.S.R., din Ulmeni: Radu Ulmeanu, Viorel Mureşean, Vasile Morar şi subsemnata. Primarul oraşului, Lucian Morar, a ţinut să marcheze această realizare şi, împreună cu poetul Ion Vădan, ne-a susţinut în demersul de a tipări o antologie cu titlul Ulmeni – cuvânt zidit în vitralii. Mă întorc la timpul prezent şi spun cu mâna pe inimă că poeţii m-au primit cu multă căldură în rândurile lor, chiar şi cei grupaţi în «Poetas del Mundo».Ţin să le mulţumesc şi pe această cale.
Daniela SITAR-TĂUT: Unul dintre ultimele volume poartă un titlu şocant – „Pierd monopolul iubirii”. De fapt, aceasta este una dintre notele definitorii prezente şi în celelalte apariţii editoriale. Nu e cam riscantă o astfel de declaraţie – livrescă, ce-i drept, din partea unei doamne?
Florica BUD: Toţi muritorii au dreptul la iubire, cel puţin în… poezie. Tocmai de aceea m-am aşezat, aşa cum nu obişnuiesc să o fac în viaţă, în capul mesei la festinul iubirii, dând din coate să obţin cât mai mult, dacă se poate să înhaţ cincizeci şi unu de procente din acţiunile ei, cotate la bursă. Am ţinut cont şi de sfatul facil, pe care eu nu îl agreez, că în dragoste ca şi în război totul este permis. Dar am fost crunt dezamăgită! Cine mai are nevoie astăzi de iubire? Aşadar… după ce m-am smiorcăit din cauză că… Pierd monopolul iubirii, m-am repliat şi, prozatoarea ludică din mine, a notat pe următoarea pagină a acestui volum… „unii pierd şi ceea ce nu au avut niciodată…” Să fie vorba de cititori ? Să fie vorba numai de sentimente?
Daniela SITAR-TĂUT: Horia Gârbea vă definea drept o poetă a iubirii, cu un registru afectiv variat. Se resimt însă nişte ghimpi aruncaţi femeilor docte, divelor. Sunteţi o feministă? Ce aveţi de împărţit cu „frumoasele frigide ale napocalului cluj”?
Florica BUD: Nu, dimpotrivă! desfid feministele, din cauza cărora ne-am pierdut pentru totdeauna locul privilegiat în sufletul bărbaţilor. Consider aşa-zisele feministe nişte aeriene cărora li s-a urât cu binele lor mic-burghez. Nu am nimic cu doctele, ci cu… îndoctrinatele. Nu am nimic împotriva divelor adevărate. Iar cu ale noastre, confecţionate din plastilină, am o singură problemă. Fiind nişte prezenţe cotidiene la televizor, devin formatoare de opinii, caractere. Or… mi se pare destul de periculos ca mii de adolescenţi, de sufletul cărora, din păcate, nu are nimeni vreme să se ocupe temeinic, să confunde aparenţa cu realitatea, naturaleţea şi competenţa cu superficialitatea şi cabotinismul acestor personage. Ce aş putea împărţi cu frumoasele napocalului Cluj… decât frigiditatea!?!
Daniela SITAR-TĂUT: Una dintre cauzele respingerii cărţilor dvs. este acuza referitoare la lipsa unei pregătiri filologice. Resimţiţi acest aspect ca pe un handicap?
Florica BUD: La întrebarea aceasta aş putea să răspund pe vreo trei sute de pagini în care să mă plâng că nu am avut norocul să mă îndrume nimeni spre un domeniu ce mi s-ar fi potrivit. Aşa că… pe fondul nebulozităţii existenţei mele, din clasa a noua am urmat glasul profesorului meu de matematică, domnul Gheorghe Cardoş, care îmi spunea: „Trifule, (Florica Trif) să nu mergi la umană, că vei ajunge un stâlp de cafenea!” Aşa că, după două zile de secţie umană m-am întors la iubirea indusă în copilărie, matematica. Dar să iţi răspund la întrebare. Din cauză că nu am un trecut filo-literar mă simt uneori în afară de concurs. Ba mai mult, unii mă fac să mă simt o intrată pe uşa din dos a literaturii.
Cândva… m-a întrebat cineva dacă mă cred mai deşteaptă ca alţii şi am răspuns susţinând un adevăr care mie mi se potriveşte: depinde lângă cine stau. Sunt unii semeni care mă fac să mă simt proastă şi urâtă şi… fără griji. Alţii mă fac să mă simt ca o regină… tot aşa se întâmplă şi în literatură, depinde lângă cine stau! Uite, am stat vara aceasta la Neptun, cu ocazia „Festivalului de Literatură”, la o masă cu mai mulţi scriitori, masă prezidată de domnul Nicolae Manolescu. Domnia-Sa mi s-a adresat: „Haide, Florica, spune şi tu ceva!” Nimeni nu mi-a mai cerut lucrul acesta. De parcă ar fi simţit că sufăr de un complex, pe care l-am adus cu mine din copilărie. Am o problemă cu discursul. În primul rând nu dispun de o voce destul de puternică pentru a putea să acopăr alte voci şi… apoi… nu pot să mă concentrez când vorbesc alţii. Pot să gândesc doar când sunt singură în faţa hârtiei sau a laptop-ului. De aceea, prefer să particip la emisiuni doar eu şi interlocutorul. Abia atunci pot să mă concentrez, ştiind că am fost invitată pentru a-mi exprima opiniile. Desigur, mi-ar fi fost de folos o pregătire filologică. Dincolo de pregătirea de specialitate, ar fi însemnat profesori şi colegi dispuşi să îmi dea girul, dacă aş fi avut nevoie. Dar nu a fost să fie!
Daniela SITAR-TĂUT: Care este cea mai elogioasă, respectiv cea mai denigratoare dintre cronicile de până acum? Relevaţi-mi, dacă e cazul, şi „culisele” apariţiei acestora.
Florica BUD: Sunt în aşteptare… şi pentru una şi pentru alta! „Aşteaptă mult şi bine!…” vor spune răutăcioşii. Un articol interesant a scris criticul Mircea Moisa, în revista „Ramuri”, nr 5/6, 2006, referitor la „Bărbatul care mi-a ucis sufletul într-o joi”: „Prin problematică şi formulă, prin proiectul teoretic organic conceput, încorporând multiple conotaţii, cu semnificaţii existenţiale majore, lectura romanului semnat de Florica Bud o percep ca pe una memorabilă”. M-am bucurat când criticul Gheorghe Grigurcu a subliniat în cuvântul său de pe coperta a patra a volumului „Reparăm onoare şi clondire”: „important e faptul că Florica Bud posedă o scriitură atât de personală, încât paginile d-sale pot fi identificate numaidecât, chiar în absenţa semnăturii” . După cum nu îmi displace nici ceea ce a spus criticul Alex. Ştefănescu, în prefaţa romanului „Mariatereza” sunt eu: „ceea ce place şi captivează este fiecare frază luată în parte, plină de culoare şi umor, de draci de femeie răsfăţată şi de inteligenţă folosită capricios”.
Cel mai defavorabil articol despre mine (ca să scrii bine-rău despre cineva, fără să te descalifici ca om, trebuie să ai talent, nu răutate) a fost publicat de criticul literar Ioana Both şi se referă la „Bărbatul care mi-a ucis sufletul într-o joi”, roman pe care l-a catalogat „roman porn-soft categoria B”, lucru care ar fi trebuit, dacă am avea un public avizat, să facă din mine o autoare cool. Din păcate, neavând nici domnia-sa prea mulţi cititori, articolul nu a avut efectul scontat. Dar, în schimb, mi-a aruncat site-ul, www.floricabud.ro, ce îl conţine la capitol „Referinţe”, cu titlul „Un roman brebanian, între site-urile XXX”. Aşa că, tot m-am ales cu ceva; ceea ce nu au reuşit nişte domni, a reuşit o doamnă! Adevărul este că sunt puţini degustători de proză bine scrisă, chiar printre cunoscători. Majoritatea preferă să se scalde în apele sălcii şi stătute ale unui roman în care un personaj foarte complex se lăfăie extenuat în valurile mâloase ale propriei profunzimi. Protagonistul, fie comunist, fie un fugar prin cele străinătăţuri, de frica securiştilor, fie că este un neocapitalist iubitor de prospături, se prezintă în faţa cititorului, surescitat încă de la primul rând al cărţii, cu grave carenţe de iubire, poate chiar din uterul matern. Se cunoaşte că fătul percepe toate tristeţile şi neîmplinirile viitoarei mame şi, mai ales, îi rămâne încastrată în memorie dorinţa ei, într-un moment de rătăcire, de a-l pierde. Şi… de aici derivă neînţelegerea de mai târziu a propriei identităţi, a sexualităţii, a propriei digestii, dacă romanul este… suprarealist. Eroul luptă cu lumea, cu principiile care îl încorsetează şi, de obicei, eşuează între picioarele literaturii feminine, ca să afle izvorul marilor valori umane. Dar… tot am învăţat ceva. Nu se cuvine să oboseşti prea mult cititorul!
Daniela SITAR-TĂUT: Scrieţi mereu şi, de la un volum la altul, vă schimbaţi atât stilul, cât şi specia abordată… Pamflete, romane, literatură pentru copii, poezii în ediţii bilingve. De ce o faceţi? Literatura e o compensaţie, un refugiu, o colecţionare de „trofee” – diplome, premii, apariţii în dicţionare, recenzii, cronici de întâmpinare?
Florica BUD: Am spus cândva la un interviu, spre amuzamentul prozatorului Marian Ilea, că literatura a fost un ultim tren pentru un om care şi-a dorit să realizeze ceva în viaţă şi… acel tren a fost prins în ultimul moment. Mi se pare că l-aş fi supărat pe Cel de Sus dacă aş fi avut nesăbuinţa comodităţii, nevalorificând aproape nimic din zestrea pe care mi-a dat-o. Da, recunosc, cu totul altceva aş fi dorit să fac; să cânt la un instrument, să fac balet, să pictez, să lucrez într-un colectiv de inventatori, să fiu actriţă. Dar, pentru că nu am avut şansa în vremea copilăriei de a fi descoperită şi nici îndrumată, a trebuit să mă ajut singură, în plină maturitate. Încercări au fost. În studenţie m-am înscris într-o trupă de teatru pentru amatori, într-una de dans, într-o echipă de speologi, dar niciunde nu mi-am găsit jucători de cursă lungă. În cele din urmă, am ajuns la concluzia că numai ceea ce voi face de una singură va fi bun făcut. Or, la vârsta când mi-am dat un ultim avertisment, cele mai la îndemână au fost creionul şi hârtia.
Mi-am dorit să fac ceva deosebit, dar fără schimbări radicale, fiindcă, atenţie, nu îmi plac schimbările de niciun fel. Şi, dacă tot am prins acest tren, chiar dacă nu le place unora, mă străduiesc să îmi dublez talentul cu multă, multă muncă, fiind unul dintre copiii săraci ai literaturii. Ca şi în viaţă, şi în literatură există copii săraci şi copii de bani gata. Respectiv, de bani gata sunt scriitorii mai mult sau mai puţin consacraţi, care îşi predau manuscrisele, mai mult sau mai puţin lizibile, la o editură şi nu-i mai doare capul, fiindcă de restul se ocupă alţii. Copiii săraci, aidoma mie, îşi predau cartea la cheie… Editura doar o tipăreşte. Pentru a ajunge la acest punct, implic în demersul meu literar mai mulţi oameni. Primul este autorul copertei. Zăbovesc lângă el, adică lângă pictorul Gheorghe Makara, până iese coperta aşa cum ne place. Stau zi-lumină lângă poeta Maria Abrudan, alias Michiş, profesoară de limba şi literatura română, cu ajutorul căreia îmi corectez inevitabilele greşeli. Sunt zile în care domnia-sa este duşmanul meu numărul unu, dar… apoi o iert şi… mă iartă. Părerea mea este că în primul rând autorul trebuie să îşi corecteze cartea, fiind cel mai interesat ca aceasta să iasă în condiţii optime.
Am revăzut fiecare volum de nenumărate ori… înainte şi după ce a luat drumul tiparului. În timpul dedicat corecturii aş mai putea scrie o carte, fiindcă nu duc lipsă de inspiraţie, dar sunt o perfecţionistă. Reiterez ideea că nu mă cred o prinţesă, aşa cum mă văd alţii, ci un salahor literar, dar mă bucur că am prins acest… post. Astfel, pot spune că volumele îmi aparţin în integralitatea lor, începând cu titlul acestora şi terminând cu… aspectul literelor. Nimeni nu trebuie să gândească în locul meu sau după mine ! Mi s-a întâmplat să accept ca editura să facă unele schimbări la nivelul copertei, dar am regretat, fiindcă rezultatul nu a fost cel dorit.
Daniela SITAR-TĂUT: Deseori lumea vă priveşte ca pe un personaj. Vestimentaţie de eroină de roman de secol XIX, cromatică expresionistă… Atrageţi atenţia. Pe de altă parte, sunteţi un bun camarad şi – deseori – un (micro)Mecena al literaţilor. Mama Dolores a Academiei OJT, aceştia vă întâmpină cu aclamaţii. Cine este, în fond, Florica Bud, locatară a unei camere cu păpuşi?
Florica BUD: Nu doresc cu tot dinadinsul să fiu originală, dar mă îmbrac cu ceea ce cred că mă defineşte, în primul rând ca personalitate şi ca stare de spirit. Şi, de ce nu? Îmi folosesc şi aici imaginaţia. Regret că m-am născut într-o epocă a pantalonilor şi… a femeilor mult prea comode. Simt nevoia de a mă înconjura de tot felul de lucruri care să mă bine dispună. Îmi cos rochiile în aşa fel încât să se armonizeze cu felul meu de a fi şi de a simţi. Se pare că m-am născut cu un dezvoltat simţ estetic, verificat în timp. Fiindcă oamenii nu pot să mi-i asortez, îi iau aşa cum sunt şi nu îi judec după aparenţe, studii sau avere, ci după caracter. Nu iau păreri de-a gata nici chiar despre cei din jur, ci mă obosesc să mi le conturez singură. Obiectele care sunt în armonie cu mine nu îmi distrag atenţia. Respectând aceste reguli şi cunoscându-mă, mi-am decorat ca atare habitatul. Abia când mă aflu în consonanţă cu tot ceea ce mă înconjoară pot să creez. Sunt fericită, fiindcă pot să mă bucur de tot ce este frumos şi mai cu seamă de bucuria celorlalţi.
Daniela SITAR-TĂUT: Care sunt, exceptându-l pe Mircea Sântimbreanu, întâlnit în copilărie, scriitorii care v-au ajutat şi influenţat cel mai mult?
Florica BUD: Pe regretatul scriitor Mircea Sântimbreanu l-am descoperit în copilărie, din lectura cărţilor sale. Ca om l-am cunoscut abia în anul 1996, la un colocviu de literatură pentru copii, la Călăraşi. Spirit fermecător, cu mult umor, iubea copiii şi copiii îl adorau. Fascinant fiind, simţeai că nu te poţi dezlipi de el. În timp, am cunoscut mulţi scriitori, critici, profesori universitari care m-au impresionat prin cunoştinţele şi talentul lor oratoric şi pe care i-aş fi ascultat la nesfârşit. Complexitatea şi erudiţia acestora îmi trezesc şi acum părerea de rău că nu am avut parte de asemenea mentori în perioada de formare a personalităţii. În altă ordine de idei, m-au ajutat să debutez ca scriitor, în Baia Mare, jurnalistul şi scriitorul V.R. Ghenceanu, folcloristul Pamfil Bilţiu, profesor doctor Valeriu Achim, directorul Editurii Gutinul. Au fost alături de mine scriitorul şi profesorul universitar Victor Iancu, criticii literari Gheorghe Glodeanu, Ion M. Mihai, Săluc Horvat, poeţii Maria Abrudan, Rodica Brad Păuna, Nicolae Scheianu, Ioan Burnar şi alţii.
Am beneficiat, la volumul de debut, „Iubire, sunt un obiect nezburător”, de prefaţa scriitorului Neagu Udroiu. De asemenea, m-am bucurat de aprecierea scriitorilor Petre Sălcudeanu, Gabriel Chifu şi Varujan Vosganian. Poeţii Ioan Es.Pop, Niculina Oprea, George Vulturescu, Gh. Mihai Bârlea au rostit cuvinte de încurajare la apariţia primelor mele poeme, în diferite reviste literare. Am beneficiat de atenţia poeţilor Lucian Perţa, Vasile Muste, Echim Vancea. Un rol decisiv în afirmarea mea l-a avut grupul de scriitori din jurul revistei art-panorama, în frunte cu Dan-Silviu Boerescu, Horia Gârbea, Ioana Drăgan, Cătălin Ţârlea, Mihail Gălăţeanu, Mihai Grămescu. Ţin foarte mult la opiniile scriitorului Gelu Iova, căruia i-am atras atenţia odată cu apariţia volumului Billclintonienii. Am conlucrat foarte bine cu scriitorii Iuliu Raţiu, Crina Bocşan. Decuseară, Iolanda Malamen şi Lucia Verona.
M-a onorat cu prezenţa, la lansările de carte de la Muzeul Literaturii şi Gaudeamus, romacierul Nicolae Breban, iar poetul Ion Mureşan a remarcat, la o întânire literară, evoluţia mea. Poetul Radu Ulmeanu mi-a oferit o rubrică permanentă în revista sa, „Acolada”, care apare la Satu Mare. Respectiva rubrică poartă titlul „Migdale Dulci-Amare” sau „Texte cu Nume”. Colaborez şi la „Nord Literar”, unde sunt redactor asociat. Întreţin o frumoasă prietenie cu un grup de cercetători de la Institutul de Literatură George Călinescu, format din Anamaria Brezuleanu, Lucia Toader, Andrei Nestorescu. Mă bucur de o fructuoasă colaborare cu poetul şi traducătorul de limbă albaneză Baki Ymeri, care mi-a tradus cartea „Stindardul Dorinţelor”. Recent, am fost invitată să fiu prezentă, alături de alţi poeţi, cu mai multe poeme, în antologia alcătuită de scriitorul Igor Ursenco. Cred că nu mă pot plânge de prieteniile literare.
Daniela SITAR-TĂUT: Sunteţi nelipsită de la şedinţele USR. Definiţi-mi, în câteva rânduri, atmosfera faunei literare. Care sunt „familiile” de scriitori? Cine impune şi se impune?
Florica BUD: Particip cu plăcere la şedinţele de consiliu desfăşurate în Casa Monteoru, în care mai funcţionează Uniunea Scriitorilor din România. Şedinţele sunt prezidate de către preşedintele Nicolae Manolescu şi cei trei vicepreşedinţi: Irina Horia, Gabriel Chifu, Varujan Vosganian. Unii dintre scriitori sunt nişte copii mari care dau impresia uneori că au pierdut legătura cu… pământul. Îi invidiez pentru această formă de detaşare, pe care eu nu mi-am permis-o niciodată. Dar un lucru am înţeles de la prima şedinţă, este nevoie de mult tact din partea criticului Nicolae Manolescu pentru a canaliza atâtea orgolii strânse la un loc înspre binele Uniunii, că altfel o paşte dezintegrarea. Deocamdată sunt la începutul mandatatului meu de consilier, respectiv în faza de cunoaştere şi acumulare. Promit mai multe informaţii în cel de al doilea volum de interviuri.
Daniela SITAR-TĂUT: „Bookătăria de texte”, primul volum, a fost o reuşită. Aţi fost vecină cu nume consacrate ale literaturii pentru copii şi nu numai. Ce aduce nou acest al doilea tom, mult gastronomic faţă de primul?
Florica BUD: Am avut şansa de a fi prezentă în această minunată carte pentru copii, cu desene atrăgătoare şi… nume de scriitori-surpriză. Ceea ce aduce nou, volumul al doilea, este strict secret. Alături de poveşti şi desene vor fi prezente şi mini-reţete de bucate ce vor aduce bucurie copiilor şi nu numai. Colaborarea la această carte mi-a adus doi prieteni noi, respectiv pe artistul plastic Stela Lie şi pe traducătorul Florin Bican.
Dragă Daniela, ai uitat să mă întrebi despre cartea de bucate apărută recent, „Mâncăruri de altădată”, semnată de către Dan-Silviu Boerescu, Adrian Păduraru, Florica Bud. Ori nu îţi plac gospodinele şi gospodarii literari? Vezi, că şi tu ai… lipsuri?
Daniela SITAR-TĂUT: Aveţi un model de viaţă feminin?
Florica BUD: Am crescut în casă cu două femei născute în zodia Vărsătorului, bunica şi mama (soacra şi nora). Deşi născute în aceeaşi zodie, nu s-au potrivit ca fire. Bunica, Valeria Trif, a fost o femeie cerebrală, introvertită şi iubitoare de carte, femeia cu cei mai frumoşi ochi albaştri pe care i-am întâlnit vreodată. Ea avea o vorbă bună pentru toată lumea. Mama, Cornelia Trif, a fost şi este o femeie frumoasă, scuturată, o femeie demnă care se vede pe unde trece. Este o prezenţă veselă şi harnică, la fel ca o albinuţă. Dar, din păcate, pentru noi, copiii, sora Valeria-Ana şi cu mine, a fost şi este genul de femeie-căpitan, fiind în stare să poarte războaie pe mai multe fronturi, din care de fiecare dată iese victorioasă.
Crescută între ele, ca zonă tampon, a trebuit să uit că sunt berbec şi am devenit ceea ce şi-au dorit dânsele. Fiecare dintre ele s-a străduit să îşi lase amprenta decisiv asupra mea. Nu e de mirare că ani de zile nu am prea ştiut cine sunt. Dar, odată cu trecerea anilor, constat cât de mult semăn cu mama şi că dispun de suficientă energie ca să întorc partea mea de univers pe dos şi să îmi port războaiele, deşi m-am străduit să trăiesc aşa cum şi-ar fi dorit bunica mea. De aceea, îmi place să spun că m-am născut poetă, dar că voi muri prozatoare. La un moment dat chiar am reuşit să menţin echilibrul şi să fiu şi una şi alta.
Daniela SITAR-TĂUT: Când se va face mare, ce-i va face literaturii fetiţa care se joacă cu chibriturile?
Florica BUD: Îi va da foc, pentru a vedea dacă va arde şi… pentru a vedea dacă va arde şi… dacă răspunsul va fi afirmativ, va dori să se regăsească în ceea ce a rămas… Parafrazând titlul cărţii de debut pot afirma: „Iubire, mai sunt un obiect nezburător!”
