Motto:
„Am povestit nişte evenimente pe care le-am trăit şi le-am pus pe hârtie (…)
fără a uita că realitatea întrece cu mult imaginaţia.” (IL)
George ROCA: Anii trec în grabă, dar „Scripta Manent”… De aceea am considerat că e timpul unui amplu interviu cu dumneavoastră. Care au fost începuturile… în descifrarea tainei scrisului?
Ivan LUNGU: În primul rând mulțumesc pentru intenția acestui interviu, pe care nu știu dacă îl merit. Dar să acceptăm că da, așa că hai să-i dăm drumul. Mă întrebi care au fost începuturile? Da ele sunt într-adevăr acolo, undeva de mult, încă din școală. În ultimele clase de liceu am scris articole la „Gazeta de perete” a școlii, cum era obiceiul. Am scris și câteva poezii, unele mai scurte, altele mai lungi, unele de dragoste, altele mai „politice”… Dar adevărul e… că am scris! Mai târziu, prin ’64 am început să lucrez la Agerpres (Agenția Națională de Presă n.n.), ca ziarist, așa că lucrurile au devenit mai simple. Începusem să scriu și în presa locală, la câteva ziare din provincie, unde mai strecuram și câteva versuri și idei. Nu prea multe căci cerința era de articol politic, trebuind întâi să primească bunul de tipar al „organelor de control”. Dar scriam, cea ce-mi plăcea. Adevăratele mele începuturi au fost însă târzii, în Israel, abia după pensionare, cum de altfel li se întâmplă multora. Am hotărît să povestesc niște evenimente pe care le-am trăit, așa că le-am pus pe hârtie fără a uita însă că, așa, cum este, realitatea întrece cu mult imaginația…
George ROCA: Amintiri din Caransebeș, despre copilărie, despre familia dvs… din acele vremuri?
Ivan LUNGU: Evident că începuturile au fost cu amintiri din copilărie, de la Caransebeș, orașul în care m-am născut și unde mi-am trăit primii 11 ani din viață, cu bune și cu rele. În orice caz, perioada întipărindu-se bine, amănunțit, în mintea mea de copil. Adevărul e că și astăzi îmi mai amintesc de aranjamentul din casa părinților și din camera mea, jocurile cu Gyuszi și cu Zsuzsika, cu ceilalți copii; mersul la Cunt, la pădure, apoi cu tata la Muntele Mic și încă și altele, legate de școală… precum și cele neplăcute, legate de consecințele antisemitismului. Nu aș vrea să vorbesc despre ele acum!
George ROCA: Amintiri despre Oradea atât de mult iubită. Ce va leagă de acest oraș?
Ivan LUNGU: În primul rând mi-aduc perfect aminte de cum arăta casa bunicilor din partea mamei, de la Oradea. Am în cap totul foarte clar, pas cu pas… Apropos, trebuie să-ți povestesc că acum vreo câțiva ani, fiind la băi la Felix, am hotărît să merg să vizitez casa bunicilor de pe strada Cuza Vodă. La intrare, înțelegând (după accent!) că fata care era acolo vorbea maghiara, m-am adresat politicos în acestă limbă (pe care o știu de mic), întrebând dacă aș putea vedea casa. Fata mi-a zis că stăpânii nu-s acasă… Atunci am început s-o întreb (măcar!) dacă bucătăria este în același loc, baia e tot acolo…, lângă bucătărie este „șpaizu” (cămara de alimente), apoi holul și dormitorul care e despărțit de sufragerie tot printr-un glasvant mare? „De… jaj Istenem, hat ez a lakas!” a exclamat cu stupoare! Păi asta e casa, dar de unde o știți?” Fetițo, să știi, eu am trăi aici… Dar nici o grijă că nu am venit să cer nimic, doar să-mi amintesc de casă. Totul rămăsese nemișcat, până și foișorul din fața intrării. Ah, amintiri, amintiri! Vrei să știi ceva? Eram cu șoferul nostru de taxi, Miky, dar nu mi-a fost rușine de el să lăcrimez… Ce mă leagă de Oradea? Amintirea cofetăriei Japport, unde mergeam zilnic cu bunicul meu, strada Fouca cu tramvaiul, teatrul acela superb, grădina zoologică unde am hrănit elefantul… Ca să nu mai vorbesc de superba sinagogă, pe care o comparam mereu cu cea „a mea”, de acasă, de la Caransebeș, și desigur vajas pogácsa-urile pe care mi pregătea bunica. Ah, ce gust aveau!
George ROCA: Ok! Elefantul de la Gradina Zoologică l-ați hrănit… dar care este povestea maimuțelor oradene… reîntâlnite mai apoi pe malul Senei?
Ivan LUNGU: Apoi să nu mai vorbim (căci iar mă ia cu lacrimi!) despre maimuțele „mele” din sufrageria bunicilor, cu care discutam mereu și de care eram convins atunci – îți spun sincer – că erau unice, că nu le mai avea nimeni în lume. Numai alea! Bineînțeles, era și normal că uitasem cu totul de ele, de casa bunicilor și de toată copilăria, când cu ocazia plimbării pe malul Senei (eram în concediu la Paris) dintr-odată, instinctiv, atenția mi-a fost atrasă de a mică statuetă cu trei maimuțe. Cunoșteam povestea lor, dar în prima secundă nu mi-am dat seama ce este, abia apoi ca un flashback m-a fulgerat amintirea aceluiași grup statuar de la bunici. Așa a început dragostea mea și atenția pentru ele!
George ROCA: Impactul cu Bucureștiul, cu oamenii de acolo, cu instituțiile de învățământ pe unde ați studiat?
Ivan LUNGU: Mă întrebi ce impact a avut Bucureștiul? Păi s-o luăm de la început. Eu am venit în capitală în 1946, am făcut liceul și apoi facultatea, urmând apoi intrarea în „câmpul muncii”. Despre aceste perioade ar fi foarte multe de povestit, dar nu există timp și loc pentru așa ceva. Impactul a fost firește diferit, fiecare adecvat perioadei respective. Au fost foarte multe evenimente și diferite stări de spirit, pentru a nu vorbi despre efectele intercalărilor interumane din diversele perioade ale Bucureștiului.
George ROCA: Ați avut o profesie interesantă, o muncă frumoasă. Ne dați câteva amănunte?
Ivan LUNGU: În legătură cu profesia pe care am exercitat-o pot spune că mi-a plăcut foarte mult. O meserie interesantă cu toate greutățile inerente și cu toate împotmolelile adecvate ei. Desigur ea mi-a ocazionat întâlniri, întâmplate doar odată în viață, cu oameni deosebiți, cu nume rare în istoria și cultura lumii. Oricum am lua-o! Nume precum a politicianul Hubert Humphrey – al 38-lea vicepreședinte al Statelor Unite; Farah Diba – soția șahinșahului Persiei, Mohammad Reza Pahlavi; al actorilor italieni Marcello Mastroianni și Sophia Loren; a poetului și eseistului rus Evgheni Evtușenko, sunt doar cîteva de a a căror întâlnire am avut plăcere.
George ROCA: Ați scris 4 volume de proză: „File de amintiri” (Israel, 2005), „Maimuţele de dincolo de amintiri” (Ed. „24 ore”, Iaşi), „Ascultand Gershwin pe covor” (Ed. Aureo, Oradea, 2013) și „Carnet de note” (Ed. Aureo, Oradea, 2015). Ce v-a motivat să le scrieți? Care este tematica acestor cărți?
Ivan LUNGU: În 2005, pensionar fiind și scriind articole pe la diferite ziare și reviste, m-am hotărît să scriu o carte. Să încerc! Am vrut să scriu despre niște amintiri. Și încetul cu încetul au început să se adune, cartea să prindă contur, să aibă un conținuat. Tematica a fost evident memorialistică, adică aducîndu-mi aminte de diferite lucruri din copilărie și, mai apoi, din viața adultă, am vrut să le pun pe hârtie, ca „să nu se uite” (precum facem și acum!”) de ca și cum ar fi fost interesante pentru cineva!!! Deci primele trei cărți, cum spuneam, sunt de memorialistică. Ultima, „Carnet de note”, apărută în 2015, publicată la Oradea la Editura „Aureo” este de fapt o culegere din articolele mele scrise la ziare și care cuprind diverse teme, de la politică și cultură… Un fel de de toate pentru toți. De ce? Așa mi-a venit!
George ROCA: Viața și destinul a făcut să devenim prieteni, să ne întâlnim în mai multe ocazii și locuri, precum la Oradea (2012, 2017), la Haifa (2013) și la București (2017)… De câte ori ne revedeam, ne trezeam în „lumea cărților”. Haideți, depănați-ne câteva amintiri despre acele locații și motivația pentru care erați prezent acolo?
Ivan LUNGU: Vorbind de Oradea, îmi face o deosebită plăcere să-mi amintesc că acolo ne-am cunoscut. La o prezentare de carte! Se putea altfel? Toate întâlnirile noastre sunt legate, de altfel de cultură, indiferent dacă la petreceri sau direct la un act de cultură. Atât la Oradea, cât mai apoi și la Haifa la noi, și apoi la București. Îmi face o deosebită plăcere să-mi amintesc de seara festivă organizată la casa familiei avocatului scriitor Pașcu Balaci, unde a fost prezent și poetul dr. Lucian Munteanu (fie-i amintirea luminată!) și care s-a terminat cu povestiri din viață și recitări. Cred că prietenia noastră a fost influențată și de faptul că la Oradea, tu ai locuit pe strada Mihai Eminescu, vis-à-vis de casa prietenului meu, inginerul Aurel Negru, în care am locuit și eu odată… și pe care l-ai cunoscut și tu! Deci, avem și prieteni comuni!
George ROCA: Da, așa e! Prieteni vechi, amintiri plăcute! Un prieten comun, umorist și eseist de seamă, ieșeanul Mihai Batog-Bujeniță, spunea într-un articol urmatoarele: „Ivan Lungu are un umor de cea mai bună calitate, fin şi subtil, o ironie de cea mai bună calitate şi un simţ al ineditului din imediata apropiere care-l face absolut special în acest gen de literatură, proza scurtă, un gen foarte dificil de pus în pagină dacă nu reuşeşti să captezi atenţia cititorului cu eleganţa frazei dar şi cu ascuţimea spiritului.” Care este părerea dumneavoastră (sic!) despre scrierile domniei sale? Trebuie să îi întoarcem replica. nu-i așa?
Ivan LUNGU: Părerile bunului meu prieten, adică al nostru, Mihai Batog Bujeniță, mă flatează evident, eu considerându-l ca pe o autoritate în a-și da cu părerea despre cineva care scrie. El a apucat să scrie despre cărțile unor scriitori de limbă română din Israel, printre care și despre mine. Acum cinci ani a hotărît să vină, pe propriile-i „speze” în Israel pentru a-i cunoaște (și) personal pe toți cei despre care a scris și cu care a întreținut relații foarte amicale doar prin scris până atunci. În vizita sa de o săptămână erau prevăzute trei zile la Haifa. Eu, împreună cu Puica, soția mea, i-am acaparat două din ele plimbându-i, pe el și pe distinsa sa soție Cornelia, o zi la Tveria, la lacul Kineret, unde Mihai a zis: „Dacă m-ar vedea mama mea pe unde umblu, pe locuri unde a călcat și Isus…”, iar a doua zi la granița cu Libanul, la Rosh Hanilkra, apoi la Acco, unde ne-a ținut o lecție de istorie și apoi la Naharia unde i-am prilejuit întâlnirea cu Harry Ross, supraviețuitor al Auschwitzului (primul scriitor israelian despre care a scris Mihai) și de a cărui întâlnire a fost mai mult decât foarte impresionat. Ne-am împrietenit foarte repede, așa că în anul următor, aflând că noi vom sta mai mult timp la Băile Felix, au hotărît să vină și ei pentru trei zile să fim împreună. Bine! Puica și cu mine le-am organizat o surpriză: o întâlnire între Cenaclul cultural „Barbu Ștefănescu Delavrancea! din Oradea și Cercul Cultural „Păstorel” din Iași, sub egida israelianului Ivan Lungu!!! Întâlnirea, la care a fost invitat și doctorul-poet Lucky Munteanu și chitaristul (menestrel și sonetist) Florian Chelu-Madeva împreună cu fiica sa, poeta Alexandrina. Evenimentul s-a desfășurat la hotelul „Nufărul” (în care locuiam, la Băile Felix), cu o masă bogat asortată și care evident s-a terminat cu o desfășurare de recitări, care mai de care, când publicul prezent s-a delectat nespus. Din prietenie, au venit și anul următor, fiind încântați la cele auzite depre multiplele proprietăți (foste) ale familiei mele din Oradea. Astea mă leagă de acest minunat oraș!
George ROCA: Un alt prieten comun, jurnalistul israelian Roni Căciularu, un as al reportajului, declara într-un articol despre dumneavoastră: „Împreună cu admirabila sa soţie, doamna Puica (sau dacă vreţi – Stela Lungu) specialistă în fizica semi-conductorilor şi cu alese cunoştinţe de inginerie nucleară (dar şi om pasionat de cultură, inclusiv de lumea literelor), doamnă care-i este sprijin şi consilier, Ivan Lungu, ştiutor de mai multe limbi străine, economist abil în comerţ exterior, însă şi cu «antecedente grave» de jurnalistică «la cataramă» – «comise» la Agerpres, se dovedeşte şi în Israel un jurnalist prolific şi eficient. Este de notorietate publică faptul că articolele de politică externă semnate cu regularitate de I. Lungu în «Jurnalul săptămânii», sunt căutate şi mult apreciate de cititori.” Ce frumoasă descriere! Vă apreciază oamenii domnule Lungu! Ați putea să îl contraziceți în ceea ce zice acest domn Căciularu, sau doriți să mai adăugați câteva „vreascuri pe foc”?
Ivan LUNGU: Îmi place expresia ta cu adăugarea de „vreascuri pe foc” la părerile exprimate de Roni. Mr. Căciularu este un condeier fără pereche, un reporter literar excelent. De ce îmi place așa de mult scrisul lui? Păi cum să nu-mi placă, dacă el însuși spune că: „Ce poate fi mai frumos decât visul din parfumul vrăjit al iubirii de oameni!?”. Îți trebuie o expresie mai frumoasă ca asta? Îmi pare tare rău că este așa de bolnav… cu dializele astea care-l omoară și Fanny, soția lui, săraca, trebuind să aibă atâta grijă de el. De altfel ăsta este un capitol pe care-l cunoaștem îndeaproape și la noi în familie.
George ROCA: Domnul Ernest Hușanu, pe care din păcate nu il cunosc, ne specifica într-o cronică la cartea dumneavoastră „Carnet de note”: „Ivan Lungu este un scriitor-reporter în această carte. Activ, nelipsit la activităţile culturale şi întâlniri aniversare ale celor din aliaua română, face calde aprecieri, comentarii emoţionante la reîntâlnirile cu inerente aduceri aminte, unele dureroase. Ivan Lungu recidivează în ale sale scrieri cu aceaşi aplecare sinceră şi caldă către întâmplări readuse şi redate cititorului. Puterea memorialistică intervine întretăiat, nu dominant, lăsând desfăşurătorul real să-şi pună amprenta veridicităţii şi oportunităţii întâlnirilor şi a expunerilor din viaţa culturală israeliană”. Știind că publicati de mult timp, și destul de des, articole în presa israeliană de limbă română, aș vrea să ne relatați care este motivația dumneavoastră pentru ca aceste materiale să fie pe placul celor care vă citesc. Despre ce scrieți în aceste articole?
Ivan LUNGU: Te referi și la ce a scris dr. Ernest Hușanu despre ultima carte? Da, asta n-are nicio legătură cu memorialistica! Este pur și simplu o culegere de articole din cele pe care le-am am scris în diferite ziare și, evident pe diferite teme, de la expoziții și seri culturale până la „in memoriam”, de la prieteni, la necunoscuți!
George ROCA: Doamna Gabi Moscovici scrie într-o recenzie la cartea dumneavoastră „Ascultând Gershwin pe covor” urmatoarele: „Îl cunosc pe autor din presa de limbă română din Israel şi datorită celorlalte cărţi ale sale. Ivan Lungu s-a născut la Caransebeş în 1935. A absolvit Liceul «Ion Luca Caragiale» din Bucureşti în 1953, după care absolvă Institutul de Ştiinţe Economice «V. I. Lenin», Facultatea de Comerţ Exterior. Un timp va lucra la diferite întreprinderi de comerţ exterior…. Chiar în timpul studenţiei este trimis la diferite congrese şi seminarii internaţionale. Lucrează apoi la redacţia de ştiri externe din cadrul Agerpres, apoi la România-Film. Din 1973 pleacă împreună cu familia (soţia sa şi fiica) în Israel. Şi aici lucrează la diferite instituţii şi firme de import-export. La pensionare se dedică presei de limba română, unde activează şi în prezent.” Foarte frumos medalion de scriitor. Aproape complet. Poate ne ajutați și dumneavoastră să îl facem și mai rotund!
Ivan LUNGU: Doamna Gabi Moscovici este o persoană foarte drăguță, o bună jurnalistă, demnă de continuarea liniei soțului ei, ziaristul Liviu Moscovci de care mă leagă amintiri foarte plăcute, mai ales că pe vremuri scriam la același ziar. Gabi este și o foarte bună prietenă cu familia Anca, a scriitorului și poetului Alexandru Anca, cu soția Erna, care ne sunt și nouă prieteni de câțiva ani buni. Din păcate vârsta lor înaintată și neputița noastră fizică (ipso-facto) au făcut ca întâlnirile noastre cu familia Anca să se rărească atât. N-ași vrea să întinez „medalionul”, cum îi spui tu, făcut de doamna Gabi! Cred că e destul de vorbitor de la sine.
George ROCA: Observ ca sunteți cam zgârcit la „narațiune” când e vorba de persoana dumneavoastră! Încerc totuși să vă provoc! Așa că mergem mai departe! O altă cunoștintă comună, doamna Heidi S. Simon, ale cărui scrieri le-am publicat deseori în revistele unde sunt redactor, scria într-un eseu: „Cartea domnului Lungu, «Maimuţele de dincolo de amintiri» are o dublă semnificaţie: este viaţa personală a autorului şi totodată a mea şi a întregii generaţii din timpul celui de al Doilea Război Mondial şi până în prezent. De aceea nu o voi numi carte autobiografică, deoarece mi se pare mai potrivit s-o încadrez în categoria mai largă a literaturii memorialistice. Este vorba despre biografia unei generaţii întregi, din care ies în evidenţă particularităţile individuale specifice copilăriei autorului în sânul familiei sale iubitoare, continuate de dezvoltarea sa ca intelectual, ca şi anii maturizării şi ai maturităţii depline. (…) Ca o amintire a trecutului, care poate să răscolească sufletul unui adult la fel ca şi pe cel al unui copil. „Maimuţele» care nu au fost doar prima jucărie îndrăgită, ci mult mai mult decât atât: amintiri despre bunici, mirosul prăjiturilor de casă, plimbările de sâmbătă cu bunicul la Sinagogă, unde un băieţel a aflat pentru prima oară că este evreu. La rău şi la bine, la bine şi la rău. Ca tot evreul…” Oare aceasta să fie motivația pe care ați avut-o pentru a prezenta publicului cititor suferințele pricinuite de acele vremuri tulburi ale celui de la doilea razboi mondial?
Ivan LUNGU: Cu una, cu două, am ajuns și la Hedi Simon, o foarte bună prietenă a familiei noastre, mai ales a soției, cu care își petrece zilnic ore întregi la telefon. Hedi are un limbaj catifelat când scrie despre ceva. „Cartea … are o dublă semnificație: este viața personală a autorului și totdată a mea și a întregii generații din timpul celui de al doilea război mondial și până în prezent …”. Îți trebuie o înțelegere mai bună a intențiilor din scrierea mea? Ca să nu mai vorbim de referirea lui Hedi la „plimbările de sâmbătă cu bunicul la Sinagogă, unde un băiețel a aflat pentru prima oară că este evreu. La rău și la bine, la bine și la rău. Ca tot evreul …” Superb!!! Adevărul că asta a fost motivația, dar de ce nu? O legătură există, să zicem, dar nu despre asta e vorba acum. Referirea lui Hedi este clară avându-se în vedere, copilăria ei în Transnistria. În orice caz, îi mulțumesc pentru frumoasa referire despre întreaga mea carte…
George ROCA: Revenim la Oradea! Ca scriitor v-ați facut mulți prieteni în urbea de pe malul Crișului Repede. Ați devenit membru al cenaclului literar „Barbu Ștefaneascu Delavrancea”. Am fost prezent acolo chiar la o lansare de carte de-a dumneavoastră. De ce aceasta apropiere de cultura orădeană? Cateva amanunte va rog?
Ivan LUNGU: Revenind la Oradea și la relațile mele scriitoricești cu oamenii acestui superb oraș, trebuie să spun, nu știu dacă am devenit membru sau nu al cenaclului „Barbu Ștefănescu Delavrancea”, în orice caz este un obiectiv cultura literară care ține ștacheta foarte sus. Mi-am prezentat/lansat două cărți la Oradea și de fiecare dată a fost o prezentare entuziastă, a doua oară făcându-se legătura și cu prezența cercurilor clericale în viața literară a urbei. A fost frumos și pare să fie o acțiune laudativă pentru acest cerc literar. Ce m-a dus la lansarea cărților acolo? Cred că sentimentul meu general de apropiere de Oradea, vrând parcă să arăt tuturora că eu sunt cu o parte din suflet acolo, în ciuda celor întâmplate. Pot să spun, sau poate chiar ar trebui să spun: eu am plecat din Oradea, dar Oradea nu a plecat din mine!
George ROCA: În anul 2017 am fost împreună la Sinagoga Neologă din Oradea la un evenimet cultural… O prezentare de carte moderată de domnul profesor universitar dr. Antonio Faur de la Facultatea de istorie a universității din oraș. De cum ați intrat in templu v-ați îndreptat către o bancă anume, tocită de vreme și au început să vă curgă lacrimile șiroaie… Care a fost motivația acelei stări de suferință? Ce amintiri vă răscoleau?
Ivan LUNGU: Ei, povestea mea cu Sinagoga este foarte frumoasă. de altfel, trebuie să îți povestesc că și anul trecut, respectiv în toamna lui 2018, am intrat în Sinangoga Mare Neologă, privirile fiindu-mi imediat atrase de „acel” loc. Era locul unde stăteam cu bunicuI când eram mititel. I-am spus și Puicăi, soția mea, de ce mă tot uit acolo. Fiind în așteptarea unui concert de muzică hasidică care trebuia să înceapă… pe locurile acelea stăteau două domnișoare. Puica le-a explicat despre ce este vorba și le-a rugat să treacă pe un alt loc. Domnișoarele au fost foarte înțelegătoare și s-au mutat! Eu, așezându-mă pe „banca tocită de vreme” cum spui tu, deodată m-au podidit din nou lacrimile. Mi-am amintit cum și-a scos bunicul Talitul și așa am văzut și eu care era secretul din punga cu care venisem la Templu (așa i se spunea!). Plânsul m-a ținut câteva minute, apoi am asistat la concert. Neinteresant, sau poate numai pe mine nu m-a interesat atunci! La sfârșit, am mângâiat bine banca și „i-am promis” că voi veni din nou. Dar din păcate, această promisiune și, în general, dorința mea de a ajunge încă odată la Oradea, nu se va mai împlini! Din motive de sănătate îmi este interzis categoric să mai zbor cu avionul. Am încercat în consecință să găsesc o cale maritimă de a ajunge pe țărmul europen și de acolo cu o mașină să ajung „acolo”. Nici asta nu s-a potrivit, așa că ne-am resemnat cu gândul că nu mai este posibilă ajungerea noastră nici la minunatele Băi Felix și nici la „Banca amintirilor”. I-am pus punct!
George ROCA: Și o ultimă intrebare. Spuneți-mi o altă dorință care ați vrea să vi se împlinească!
Ivan LUNGU: Altă dorință mai mare ca cea anterioară nu am! Starea sănătății mele nu prea dă semne că s-ar putea îmbunătăți… O lumină la capătul tunelului nu prea văd… însă fiind un optimist iremediabil, eu rămân cu o ascunsă speranță că poate, totuși, se va rezolva… cumva, ceva…
George ROCA: În încheiere vreau să vă mulțumesc încă odată pentru acest subtil și sentimental interviu! Vă doresc multă sănătate și o reîntâlnire cât mai minunată la Oradea sau chiar și la București… Iar dacă fizic e mai greu… măcar pe aripile imaginației! Astăzi, 14 iulie împliniți 84 de ani. Vă doresc „La mulți ani cu sănătate”! Să ne citim de bine…
—————-
A consemnat,
George ROCA
Sydney, Australia – Haifa, Israel
14 iulie 2019
