INTERVIU CU UN JURIST – CONF.UNIV. DR. COSMIN DARIESCU

George ROCA: Domnule Cosmin Dariescu, mulțumesc ca ați acceptat acest interviu. Pentru a vă dezlega puțin misterul în care sunteți învăluit… să începem cu titlurile care se perindă în fața numelui dumneavoastră: avocat, doctor, cadru universitar…? De ce facultatea de drept? Motivația va rog! 

Cosmin DARIESCU: Stimate domnule George Roca, sunt onorat de șansa acestui interviu! Îngăduiți-mi să urez cititorilor revistei și dumneavoastră, multă sănătate, prosperitate, speranță și forță de adaptare! Chiar dacă titlurile enumerate mai sus par intimidante și deconcertante la prima vedere, totuși, ele se ordonează în urzeala destinului meu, prin  legături logice și psihologice pe care le voi preciza. Dintotdeauna am simțit imboldul deslușirii motivelor ce i-au îndemnat pe cei etichetați în mod disprețuitor de majoritatea societății să abordeze conduita imputată. Explicația acestei neobișnuite dispoziții o găsim în realitatea epocii Ceaușescu (în disonanța dintre propagandă și realitate) și în istoria personală a familiei mele (bunicul dinspre mama, pe nume Gheorghe Dragomirescu, a murit ca deținut politic la Periprava în decembrie 1959). Așadar, în 1997, cariera de avocat mi s-a părut mai atractivă,  mai potrivită firii mele, decât alternativa magistraturii. Concomitent cu avocatura, am început lungul drum al învățământului universitar. Am devenit preparator universitar la Facultatea de Drept a Universității „Mihail Kogălniceanu” din Iași – una din primele universități private. Aveam în atribuții seminarele de Drept roman (curs predat de profesorul Mihai Vasile Jakotă – o personalitate în materie). Profesorul Jakotă mă remarcase din timpul studenției. Întrucât și în acea vreme, titlul de doctor era indispensabil pentru o carieră în învățământul superior, în decembrie 1998, am devenit doctorand al profesorului Jakotă, la Universitatea „Alexandru Ioan Cuza”, studiind Dreptul internațional privat. În 21 mai 2004, mi-am susținut public teza de doctorat cu titlul „Relațiile personale dintre soți în dreptul internațional privat” și mi s-a acordat titlul de doctor în Științe juridice. Astfel, am dobândit acest onorant titlu care îi destinde pe cei ce se interesează de mine, prin forța calamburului „Doctor în Drept”!.

George ROCA: Câteva cuvinte despre juristul Cosmin Dariescu!

Cosmin DARIESCU: Trăim în plină modernitate lichidă. Lucrurile sunt imprevizibile și se transformă pe zi ce trece. Cu voia Domnului, am trăit suficient de mult pentru a prinde întreaga perioadă de tranziție a României. Am intrat în avocatură și în învățământul superior în 1997, la terminarea facultății. În anul 1998, mi-am dat definitivatul în avocatură. In 1999, m-am înscris la doctorat. Ca avocat din oficiu, am avut câteva pledoarii, în procese penale, remarcate de presa locală a vremii. Erau cu citate din Francois Villon, adaptate realităților epocii. Totuși, mai mult mi-a plăcut latura civilă a litigiilor. M-am specializat în procese de divorț. Asta pâna-n 2001, când am decis să-mi concentrez toate forțele pe definitivarea lucrării de doctorat.

În 2001, am reusit, cu ajutorul profesorului Jakotă să devin cadru didactic al Universității „Alexandru Ioan Cuza” din Iași, la Facultatea de Drept. Eram succesorul lui la cursul de Drept roman (curs și seminare). De asemenea, predam și cursul de Sociologie juridică (un opțional foarte interesant, care mi-a rămas în grijă până în ziua de astăzi). În aceea vreme, salariile la „Cuza” și perspectivele (inclusiv prevederile legislative privind criteriile de performanță) erau mult mai promițătoare și mai facile decât cele ale unui tânăr avocat titular de cabinet individual (între noi fie vorba, niciodată nu am fost un bun negociator în materie financiară și nici figura de puștan nu mă ajuta…). Succesul susținerii tezei de doctorat (în mai 2004) m-a îndemnat să mă concentrez pe cariera universitară. De atunci am rămas in învățământul universitar, poate dintr-o dulce comoditate. Cu timpul, climatul universitar a devenit tot mai constrângător si mai sufocant. S-au schimbat legile, universitățile românești s-au aruncat în competiție cu universitățile din statele avansate (competiție pe care personal nu cred ca o vor câștiga vreodată, fiindcă doar statele avansate stabilesc criteriile de performanță la care ne raportăm)… Și totuși am rămas (poate din comoditate, poate din încăpățânare, ori, dintr-o oarecare detașare ce s-a instaurat în inima mea, în anii din urmă)! Cu trecerea vremii am început să-i înțeleg tot mai puțin pe tinerii ce îmi stăteau in față, iar ei sa mă descifreze tot mai puțin. La asta a contribuit si un nefericit eveniment care m-a adus in atenția presei naționale (Știți cum este… întotdeauna sexul vinde!).

În prezent, salariul pe care îl câștig este mai mic decât al unui mecanic auto în unele părți ale țării, iar exigențele sunt tot mai copleșitoare… Să fim, însă, cinstiți… nici eu nu mă mai rup cu munca! În privința revenirii in practica și aici, începând cu anii 2011, peisajul juridic s-a modificat consistent prin adoptarea unor noi coduri, civile, penale și de procedură… pe care, juriștii le-au aplicat inconsecvent, adaptându-se din mers… În prezent, în practică aș fi ca un pui care abia învață să zboare. Șederea în învățământul universitar m-a plafonat din punctul de vedere al practicii avocațiale… Să vedem ce va mai fi… Din fericire, personal mă adaptez mult mai bine la transformările impuse învățământului de către noua pandemie… Dacă voi supraviețui, poate că voi avea și realizări, dacă nu, mă voi înscrie in lungul șir de indivizi anonimi care prin îndeplinirea datoriei individuale (in cazul meu de a preda și a muștrului studenții!) au permis desfășurarea activității sociale în România la începutul secolului al XXI. 

George Roca: Sincer, îmi pare rău că sunteți atât de pesimist și vedeți viața cu umbre… Poate totuși o fi influența pandemiei! Ce materie predați la facultatea de Drept?

Cosmin DARIESCU: La Facultate, predau Drept internațional privat și Sociologie juridică. Sociologia juridică este destul de explicită ca denumire. Dreptul internațional privat reprezintă ramura de drept național care reglementează relațiile juridice cu element internațional  dintre particulari, arătând ce lege le stabilește drepturile și obligațiile, în ce țară se vor judeca și efectele hotărârilor străine într-o țară. Spre deosebire de concepția comună, populară, în cadrul unei facultăți, un cadru didactic poate preda, de-a lungul carierei și alte discipline decât cea pe care s-a specializat prin doctorat. Iată de ce, pe parcursul celor 23 de ani în învățământul superior, am predat, pe lângă Dreptul roman și Istoria dreptului românesc, Dreptul comerțului internațional sau Dreptul muncii. Așadar, am avut prilejul să-mi creez o cultură generală solidă în materia Dreptului privat, acea parte a sistemului de drept al unui stat care reglementează relațiile dintre particulari (persoane fizice sau persoane juridice). Apoi, Sociologia juridică, asemenea Sociologiei generale, te încurajează să gândești dincolo de textele legii. Te îndeamnă să-ți deschizi larg ochii și să-ți ascuți auzul și să cugeți la realitățile sociale pe care textele de lege le provoacă sau le mențin. Uneori, această ramură a sociologiei îți zdruncină certitudinile de teoretician al dreptului, evidențiind efectele perverse ale unor reglementări sau consecințele nedorite ale operei delicate de administrare a dreptății. Chiar simpla menționare a acestor discipline în CV-ul meu a avut un efect indezirabil. Atunci când am avut nevoie de o recomandare, un cadru didactic de la Universitatea din Cluj, mi-a reproșat infidelitatea mea față de o anumită disciplină și a refuzat sa mă sprijine cu scrisoarea solicitată. Poate că mulți dintre colegii mei privilegiați printr-un monopol „istoric” asupra unei științe juridice ar trebui să accepte că există și colegi cărora li se atribuie acele cursuri de care lumea bună academică se ferește, pentru că  nu sunt atât de prestigioase, în ciuda gradului de dificultate ridicat. Și în mediul academic este nevoie de ”pompieri”, adică de oameni care îndeplinesc sarcinile dificile de care cei bine văzuți se feresc.

George ROCA: Și de data aceasta afirmațiile dumneavoastră sună destul de pesimist! Dar să încercăm să vâslim spre soare și (sau) să vedem partea plină a paharului! Mergem mai departe cu întrebările! Un student care termină facultatea de drept în România ce cariera poate alege și ce cursuri post-universitare trebuie să facă pentru aceasta? 

Cosmin DARIESCU: Din punct de vedere intelectual, Facultatea de Drept, îți oferă multiple perspective sociale. Prima și cea mai importantă carieră este cea de cetățean responsabil. Materiile predate în primii doi ani de facultate (Dreptul constituțional, Teoria generală a dreptului, Dreptul civil, partea generală, Dreptul administrativ, Dreptul penal, partea generală, Dreptul roman, Sociologia juridică, Dreptul internațional public etc.) sunt instrumente cognitive pe care ar trebui să le dobândească fiecare dintre absolvenții de învățământ superior. Dacă completezi acest mozaic juridic cu Dreptul penal, partea specială, cu Dreptul procesual civil și penal, cu Dreptul civil (Obligații și succesiuni), cu Dreptul internațional privat sau cu Dreptul comercial etc., atunci obții o vedere panoramică a complicatelor realități sociale contemporane. Cunoscând generoasele principii care orientează toate aceste discipline spre protecția drepturilor și libertăților inerente ființei umane, vei deveni mai greu de manipulat de către diverse grupuri de interese care își doresc puterea politică fără responsabilitățile juridice ale unui guvernământ legitim. Pregătirea juridică nu înseamnă că îți garantează victoria! Dar îți oferă reperele necesare pentru a te ghida chiar și în cea mai neagră noapte intelectuală și politică: să trăiești cinstit, să nu lezezi pe altul și fiecăruia să-i dai ce este al său. Cât de mult geniu și cât umanism se găsește în această maximă a lui Ulpian (jurisconsult roman din secolul al III-lea e.n.). Cât de mult seamănă această învățătură cu ghidul de viață îmbunătățită oferit de Iisus Hristos sau de Rabbi Hillel^[1]. Așadar, un auditor silitor al cursurilor predate în Facultatea de Drept, chiar dacă nu va triumfa întotdeauna asupra vicisitudinilor sociale, va ști întotdeauna pentru ce luptă. Va dobândi o busolă care îi va indica binele întotdeauna, indiferent de fierul care îi apasă grumazul sau îi sugruma încheieturile!

Un absolvent de Drept poate deveni, de asemenea, un om de afaceri cu un atu. Experiența profesională dobândită într-un sector economic este completată armonios de cultura generală juridică pe care o dobândește în Facultate. Spre exemplu, învățând principiile dreptului financiar va descoperi rolul crucial al bugetului de stat și însemnătatea plății întocmai și la timp a impozitelor (statul român se poate îmbunătăți și așa nu doar prin reforme sforăitoare!). Apoi, profesionistul (astfel se numește, acum, agentul economic) descoperă și cum pot fi combătute abuzurile sau pe ce căi se pot soluționa litigiile inerente. Va afla, astfel, că în afara sistemului judiciar de stat există arbitrajul comercial și medierea! Deci, o brumă de cultura juridică este indispensabilă oricărui om de afaceri angajat în construirea unei cariere. Ce vă spun nu este un lucru nou! Știați că negustorii medievali (secolele XII-XIII) aveau cu ei cărticele de mici dimensiuni ce conțineau un rezumat al normelor cutumiare juridice aplicabile în fiecare port principal al statelor unde desfășurau comerț (spre exemplu, Cartea Consulatului Mării, în Barcelona sau Mica cărtică roșie de la Bristol) ? 

Pentru aceste două nobile cariere, cei patru ani de studiu sunt suficienți. Desigur, un an de studii aprofundate (master) va ajuta la adâncirea acestei cunoașteri a dreptului. Tot cei patru ani de facultate, te pregătesc pentru cariera de secretar general de unitate administrativ-teritorială sau de subdiviziune administrativ-teritorială a municipiilor. Licența în Drept reprezintă temelia carierelor de magistrat (judecător sau procuror), avocat, notar public, executor judecătoresc sau jurisconsult și o mare înlesnire pentru profesia de grefier. Aici, se impun câteva detalii. 

Judecătorii și procurorii trebuie să finalizeze două perioade de pregătire bazată pe practică. După promovarea examenului de admitere organizat de Institutul Național al Magistraturii (I.N.M.), studentul devine auditor de justiție. Auditorul trebuie să efectueze o pregătire de 4 ani care îmbină atât teoria (un an) și practica (ceilalți trei ani). După absolvirea Institutului Național al Magistraturii, auditorii trebuie să aleagă una dintre funcțiile disponibile de judecător stagiar sau procuror stagiar. Judecătorul stagiar sau procurorul trebuie să efectueze încă doi ani de pregătire sub îndrumarea unui judecător sau procuror superior. În această perioadă de formare, rolul principal îl joacă practica. După instruire, judecătorul stagiar sau procurorul va fi supus examinării finale în care îi sunt verificate abilitățile sale practice. Judecătorul stagiar sau procurorul respins de două ori la examenul final va pierde funcția și va fi obligat să restituie bursa încasată în calitate de auditor de justiție. Examenele finale sunt organizate tot de Institutul Național al Magistraturii. Avansarea judecătorilor și procurorilor este posibilă doar printr-un concurs național organizat de Institutul Național al Magistraturii în numele Consiliului Superior al Magistraturii.

Avocatul, la începutul exercitării profesiei, trebuie să efectueze o pregătire de 2 ani, în timpul căreia are calitatea de avocat stagiar. Condițiile în care se desfășoară pregătirea, drepturile și obligațiile avocatului stagiar, precum și ale baroului față de aceștia sunt reglementate de statutul profesiei. Avocatul stagiar este obligat să participe la cursurile Institutului Național pentru Formarea și Îmbunătățirea Avocaților. Practica avocatului în judecătorii sau în tribunale este supravegheată de un avocat calificat având cel puțin șase ani vechime în această calitate și o reputație profesională intactă. După instruire, avocatul stagiar va fi supus examinării finale în care jurisprudența joacă un rol major. Avocatul stagiar respins de trei ori la examenul final va fi exclus din profesie.

Cariera de notar public își deschide porțile în fața unui licențiat în drept, dacă acesta este declarat admis la concursul de dobândire a calității de notar stagiar, organizat de Institutul Notarial Român. Urmează apoi un stagiu de doi ani, pe parcursul căruia stagiarul participă la cursurile teoretice și practice organizate de Institutul Notarial Român. Trebuie să rețineți că spre deosebire de celelalte institute prezentate mai sus, studiile în cadrul Institutului Notarial Român sunt cu taxă. Acest perioadă de noviciat se finalizează prin examenul de definitivat. Și în cadrul acestei profesii juridice, definitivatul se poate da doar de două ori.

Deși mai puțin prestigioasă în trecut, profesia de executor judecătoresc câștigă o importanță tot mai mare astăzi. Nu este suficient pentru un justițiabil să obțină o hotărâre judecătorească prin colaborarea dintre avocați și judecători. Prevederile acelei foi de hârtie trebuie transpuse în practică. Aceasta este menirea executorului judecătoresc. Conform legii, executorul judecătoresc trebuie să fie licențiat în drept și să efectueze un stagiu de doi ani, finalizat prin examenul de definitivat (cu unele excepții pe care nu le vom dezvolta aici).După definitivat, rămâne obligația executorului de a parcurge, cel puțin o dată la trei ani, programe de formare profesională continuă organizate fie de Uniunea Națională a Executorilor Judecătorești, fie de camerele executorilor judecătorești de pe lângă curțile de apel, fie de instituțiile de învățământ superior.

O alta profesie juridică cu o însemnătate considerabilă o reprezintă cea de consilier juridic. Și pentru aceasta, condițiile indispensabile sunt licența în drept și efectuarea unui stagiu de doi ani care se încheie prin definitivat.  

Pentru a deveni grefier, absolventul de Drept trebuie să fie declarat admis la Școala Superioară de Grefieri ale cărei cursuri durează șase luni. Poți deveni grefier chiar daca nu ai studii superioare juridice, dar în această situație, perioada petrecută la Școala Superioara de Grefieri se dublează (12 luni).

De asemenea, licența în drept reprezintă trambulina care îi propulsează pe câțiva absolvenți înzestrați cu aptitudinile spirituale și fizice necesare fie în Corpul diplomatic și consular (specializându-se prin intermediul Institutului Diplomatic Român), fie în serviciile secrete ale României (după absolvirea masterelor organizate de Academia Națională de Informații „Mihai Viteazu”).

Pentru a descifra tainele atât de numeroase ale dreptului, oamenii au nevoie de ghizi. În general, aceștia se formează de tineri, deprinzând misterele cercetării dreptului de la profesorii mai în vârstă. Pentru a începe lungul drum al formării ca om de știință al dreptului (doctrinar), este nevoie de licență în științe juridice pe care o completezi printr-o diplomă de master și una de doctor în aceste minunate științe. Poți deveni cadru didactic și în urma unei strălucite cariere de practician al dreptului. Totuși, în opinia mea, formarea de tânăr ca doctrinar are avantajele ei, deoarece discursul didactic și misterele impermanente ale interacțiunii student-profesor trebuie deprinse de tânăr, devenind, altfel, extrem de solicitante si dezamăgitoare.

George ROCA: Vă mulțumesc mult pentru acestă detaliată prelegere! Un adevărat curs explicativ pentru cititorii noștri și un îndemn/motivație pentru cei care doresc să urmeze facultatea de drept! Care sunt profesiile juridice din Romania și ce atribuții au ele ?

Cosmin DARIESCU: Așa cum cititorul bănuiește deja din răspunsul întrebării precedente, profesioniștii dreptului se împart în șase categorii: magistrații (judecătorii și procurorii), avocații, consilierii juridici, notarii publici, executorii judecătorești, grefierii și teoreticienii dreptului (doctrinari). Dintre aceștia, magistrații, grefierii și unii doctrinari ( cadre didactice ale universităților publice) sunt salarizați de către stat. Avocații, notarii și executorii judecătorești acționează, conform legilor în vigoare, ca liber-profesioniști. Consilierii juridici sunt plătiți de către persoana juridică ale cărei interese legale le apără, asemenea teoreticienilor care predau la universitățile private 

Magistrații sunt vedetele scenei juridice. Îndeplinesc roluri esențiale pentru coeziunea socială și de aceea se bucură de o protecție specială. Judecătorii, după cum știm cu toții, soluționează litigiile de natură civilă (în sensul larg al termenului) ori penale, pe baza probelor aduse de părți (în procedura civilă) sau administrate de stat la sugestia părților (în procedura penală). Judecătorul este încurajat să aibă un rol activ, astfel încât (dacă consideră necesar), el poate administra orice altă probă pe care o consideră necesară pentru aflarea adevărului judiciar, indiferent de poziția părților. Dar atenție! Adevărul pe care îl caută judecătorul este JUDICIAR. Ce înseamnă asta? Că este adevărul pe care îl putem reconstitui din dovezi. Și cu toții știm că acesta poate fi diferit de adevărul obiectiv. De câte ori nu am trecut prin situații care s-au petrecut complet diferit față de versiunea construită din probe. Gândiți-vă cât de dificilă este reconstituirea unei scene de seducție dintre o femeie și un bărbat. Cine este de vină? Sunteți sigur că bărbatul a fost cel care a inițiat jocul? Revenind la rolul judecătorului, acesta trebuie să dovedească o mare deschidere spirituală combinată cu o vastă experiență de viață și cu puterea de a-și păstra viața privată necontaminată de reziduurile emoționale și morale care stau la temelia celor mai multor dosare. Și nu este deloc ușor să îmbini aceste calități într-un trup de carne și de oase! 

Procurorul apără drepturile și libertățile cetățenilor. El este reprezentantul statului și apăra interesul public. De aceea, are un rol important în colectarea și administrarea probelor care atestă vinovăția unei persoane în săvârșirea unei infracțiuni. El este conducătorul și supraveghetorul organelor de cercetare penală (poliția judiciară și alte organe cu competențe speciale) în cadrul procedurii penale. Puterea lui este mare pentru că el decide mijloacele de probă care vor fi administrate în cursul urmăriri penale. Legea prevede că procurorul este obligat să administreze probe atât în acuzarea cât și în apărarea suspectului. Dar sunt situații în care procurorii se lasă captivați mai mult de latura acuzării, concentrând-se mai cu seamă pe probele în acuzare. Ambele profesii juridice (de judecător și de procuror) au un impact semnificativ asupra vieții private a celui care le practică. Familia și partenerii multor judecători sau procurori trebuie să aibă o răbdare nemărginită și o mare dragoste pentru a face față cantității uriașe de stres induse de aceste profesiuni. Există mulți judecători și procurori care, dedicându-se profesiei, și-au pierdut familia. Desigur sunt și exemple contrare. Am simțit nevoia să atrag atenția asupra acestui sacrificiu pe care societatea nu îl recunoaște!

Avocatul. Un dicton juridic roman ne cere să ascultăm întotdeauna și cealaltă parte (cum ar zice românul, „adevărul este undeva la mijloc”). Iată de ce, oricare dintre noi, prinși în vâltoarea unui litigiu, trebuie să avem un „înger păzitor”. Acesta este avocatul, adică profesionistul înscris în Uniunea Națională a Barourilor din România, pe care ni-l alegem sau în anumite cazuri ne este desemnat din oficiu și care ne apără drepturile și interesele în raport cu autoritățile statului și cu alte persoane juridice sau fizice. El ne sfătuiește, el ne ghidează în alegerea probelor și în utilizarea prevederilor legale. Și da, uneori, are grijă să aleagă acele probe, să sublinieze acele fapte care ne prezintă în cea mai favorabilă lumină. Este această manieră de modificare a adevărului judiciar reprobabilă? Nu! Pentru că, din păcate, cealaltă parte procedează la fel! Am vorbit mai sus despre seducția extraordinară a probelor centrate exclusiv pe acuzare căreia îi cad victimă mulți procurori și chiar judecători. Totuși există o limită! Un avocat inteligent folosește numeroasele dispoziții legale contradictorii sau normele de procedură pentru a câștiga! Acestea sunt mijloace licite, îngăduite de lege și de morală! Utilizarea cunoștințelor personale sau coruperea judecătorilor, procurorilor experților sau a altora sunt fapte reprobabile care sunt și vor fi pedepsite! De ce? Pentru că afectează în mod grav egalitatea părților în proces. Așadar, avocatul este călăuza ta în lumea dreptului. El este legat de secretul profesional. De aceea, ar trebui sa-i înfățișezi adevărul, așa cum s-a petrecut fără prea multa cosmetizare. În funcție de această spovedanie, avocatul va stabili ce este de făcut. Din păcate, timpurile pe care le trăim pervertesc și această relație sacră client-avocat. Astfel, în 2016, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a decis că se pot folosi interceptările convorbirilor telefonice dintre avocat și client pentru a-l incrimina doar pe avocat, dacă exista bănuiala că acesta participă la o infracțiune. În opinia mea, această hotărâre este un adevărat cal troian care ii oferă acuzării un avantaj nepermis: acela de a înlătura un avocat al apărării „incomod”, acuzându-l de o infracțiune neadevărată pe baza convorbirilor cu clientul. Nici nu contează dacă acuzațiile se vor dovedi adevărate sau nu! Important este că ai scăpat de un avocat care putea cu adevărat să-și apere clientul, contestându-ți probele în acuzare. Și această profesie induce o uriașă cantitate de stres care-ți influențează viața personală. Din păcate, astăzi, această profesie este disprețuită, deoarece democratizarea accesului la mijloacele de informare juridică generează falsa idee că oricine poate deveni un bun avocat prin intermediul Google! Off! Amară iluzie! Dacă avem în bibliotecă un tratat de chirurgie abdominală nu înseamnă că ne putem opera singuri de apendicită!

Consilierii juridici sunt un fel de avocați permanenți ai persoanelor juridice, având aceleași atribuții cu aceștia și beneficiind de o protecție asemănătoare. 

Notarii publici reprezintă profesioniștii dreptului înzestrați de Ministrul Justiției cu autoritatea de a constata relațiile sociale neconflictuale reglementate de lege, de natură civilă sau comercială, ocrotind astfel drepturile și interesele legitime ale persoanelor fizice și juridice. În îndeplinirea acestei misiuni, notarii publici oferă consultații juridice și întocmesc acte notariale.

Executorii judecătorești îndeplinesc serviciul public al executării silite a dispozițiilor cu caracter civil din titlurile executorii (adică acele înscrisuri care potrivit legii pot fi puse în executare silită: hotărâri judecătorești definitive, cele cu executare provizorie, hotărârile arbitrale, înscrisurile întocmite de notari etc.). Vă reamintesc că rolul acestor urmași ai portăreilor de altădată este extrem de important! Fără ei, hotărârile judecătorești în materie civilă sau actele notariale ar putea deveni avioane de hârtie sau grațioși cocori origami.

Grefierii ce activează în cadrul instanțelor de judecată au însemnate competențe în administrarea efectivă a dosarelor și în desfășurarea ședințelor de judecată. Astfel, ei sunt cei care redactează citațiile ce te anunță despre ora, locul judecății și tipul pricinii, întocmesc actele de procedură dispuse de completul de judecată, se ocupă de corespondență, completează condica de ședință, tehnoredactează hotărârile judecătorești și le comunică etc.  Grefierii de la parchete înregistrează corespondența, inclusiv plângerile penale, înregistrează, predau sau expediază lucrările potrivit rezoluției procurorului, redactează actele procedurale din dosar și se ocupă de orice alte sarcini trasate de procuror.

Teoreticienii dreptului activează frecvent în calitate de cadre didactice. Ei pot cumula această profesie cu alte profesii juridice cum ar fi cea de magistrat, avocat, notar. Dar nu este o regulă. Din contra, dezvoltarea sufocantă a cerințelor carierei academice fac dificilă combinația dintre teorie și practică în cadrul aceluiași destin uman. Care este menirea teoreticienilor dreptului (a cadrelor didactice)? O glumă nesărată spunea că doctrinarii sunt inadaptații celorlalte profesii juridice. Dar adevărul este cu mult mai complex! Savanții dreptului oferă Perspectivă tuturor celorlalte profesii juridice! Ei reflectează asupra situației actuale a dreptului pozitiv folosesc cunoștințele filosofice, istorice, sociologice pentru a critica lacunele acestuia și proiectează soluții (propuneri de lege ferenda) pe care le oferă Parlamentului. Acesta împreună cu Guvernul, cu ajutorul Consiliului Legislativ pot transpune aceste propuneri legislative în norme juridice în vigoare (adică în drept pozitiv). Fără doctrinari, practicienii dreptului ar deveni niște simpli meseriași. Am putea desființa facultățile de drept și să le înlocuim cu școli profesionale cu durata de șase luni sau cel mult un an. Am aflat de la colegi de-ai mei, mai în vârstă decât mine, că la începuturile democrației populare în România, s-a făcut un astfel de experiment. Personaje cu origini sociale sănătoase deveneau, după un stagiu de pregătire de jumătate de an, judecători care, cel puțin în penal, judecau după tabel. În biroul lor, pe perete aveau un tabel unde în dreptul fiecărei infracțiuni aveau un număr de ani de închisoare care era acceptat de instanțele superioare. Prin urmare, la un dosar nu trebuia sa chibzuiești prea mult. În funcție de încadrarea juridică a faptei aplicai pedeapsa indicată de tabel. Apoi, treceai la alt dosar! Mi se face pielea de găină când mă gândesc că această specie de judecători se poate clona în epoca noastră… Și asta ar fi posibil doar în cazul absolvenților de drept care refuză să integreze și cunoștințe din alte discipline așa-zis auxiliare (istoria dreptului, sociologie juridică, criminologie, filozofie, retorică, deontologie etc…)… Nu aș vrea să fiu judecat de un astfel de judecător, îngust la minte și abrutizat de memorarea mecanică a prevederilor legale… Acesta este motivul pentru care și pe plan mondial, nu suntem încă judecați de calculatoare… Dar cine știe… primii pași spre dezumanizarea justiției sunt deja făcuți… În concluzie, savanții dreptului sunt visătorii profesiilor juridice care încearcă să croiască un drept mai just și un cadru legal mai echitabil și mai uman. Merită să fie prețuiți pentru această operă!

George ROCA: Care este organizarea tribunalelor din Romania si prin ce se deosebesc ele?

Cosmin DARIESCU: România are o singură ierarhie de instanțe judecătorești pe patru nivele prevăzută în articolul 126 din Constituția României și în Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară. Curtea Constituțională este o autoritate jurisdicțională independentă. Următoarele instanțe constituie sistemul jurisdicțional românesc:

A. Înalta Curte de Casație și Justiție

– 15 curți de apel

• 42 de tribunale
• 4 tribunale specializate
• 176 de judecătorii

– Curtea Militară de Apel

• 4 tribunale militare

B. Curtea Constituțională

Răspunsul detaliat la întrebarea dumneavoastră formează obiectul cursului de organizare a sistemului judiciar, predat de colega mea, Carmen Moldovan, chiar în primul semestru al anului întâi. Așadar, din grija pentru buna dispoziție a cititorului și din respect pentru munca colegei mele, mă voi limita la a preciza câteva elemente esențiale.  

Înalta Curte de Casație și Justiție este curtea supremă a României (vârful piramidei). Rolul ei este acela de a asigura interpretarea și aplicarea uniformă a legii de către celelalte instanțe. Procedurile pentru atingerea acestui obiectiv sunt denumite „recurs în interesul legii” și „cerere de pronunțare a unei hotărâri preliminare pentru dezlegarea unor chestiuni de drept”. Înalta Curte de Casație și Justiție are patru secții independente cu jurisdicție proprie: Secția penală, două secții civile și Secția de contencios administrativ și fiscal. În plus, există alte secții cu competență specială, cum ar fi cele patru completuri de cinci judecători, Secțiile Unite, Completul pentru soluționarea recursurilor în interesul legii și Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept.

Completurile de cinci judecători reprezintă un expedient care înlocuiește Secțiunile Unite ale Înaltei Curți în cazurile prevăzute de lege. Ele au competență atât în ​​materie civilă, cât și în materie penală. În materie civilă, acestea judecă recursurile împotriva hotărârilor în materie disciplinară ale Consiliului Superior al Magistraturii, conflictele de competență dintre două secții ale Înaltei Curți de Casație și Justiție și diverse cereri de recurs, în cauzele stabilite de lege. În materie penală, aceste completuri hotărăsc asupra apelurilor și recursurilor împotriva deciziilor date în primă instanță de Secția penală a Înaltei Curți sau în apel de completurile de cinci judecători.

Secțiile Unite soluționează sesizările privind modificările jurisprudenței Înaltei Curți sau sesizarea Curții Constituționale pentru controlul constituționalității legilor înainte de adoptare. Tot Secțiile Unite au dreptul să stabilească și să comunice Ministerului Justiției cazurile în care îmbunătățirea legii este necesară.

Completul pentru soluționarea recursurilor în interesul legii decide cu privire la problemele legale soluționate diferit (prin decizii judecătorești definitive) de instanțele inferioare. Procedura în fața acestui complet poate fi inițiată doar de patru categorii de autorități: Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Colegiul de Conducere al Înaltei Curți, conducerea colegială a Curților de Apel , precum și Avocatul Poporului (Ombudsman-ul).

Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept soluționează cererile depuse pentru obținerea unor hotărâri preliminare care elucidează aspecte juridice specifice, atât în ​​dreptul penal, cât și în dreptul civil. Completul se va pronunța numai cu privire la aspectul neclar. Soluția lămuritoare este obligatorie pentru instanța care a solicitat-o de la data pronunțării hotărârii, iar pentru celelalte instanțe de la data publicării hotărârii în partea I din Monitorul Oficial al României.

Pentru soluționarea cauzelor civile (în sensul litigiilor de drept privat), Înalta Curte are două secții: Secția I și Secția a II-a. Acestea nu au o competență specializată, soluționând recursurile împotriva hotărârilor pronunțate de curțile de apel,cererile de revizuire în cazurile stabilite de lege,contestațiile în anulare, cererile de strămutare de cauze, conflictele de jurisdicție (în cazurile specificate de Codul de procedură civilă) și recursurile împotriva hotărârilor nedefinitive sau actelor judiciare de orice natură care nu pot fi atacate altfel, atunci când procedurile legale au fost întrerupte în fața unei curți de apel. 

Secția de contencios administrativ și fiscal are o jurisdicție similară cu secțiile civile, limitată la dreptul administrativ și fiscal.

Secția penală soluționează, în primă instanță, cauzele date de lege în competența Înaltei Curți de Casație și Justiție datorită poziției sociale înalte a făptuitorilor. Aici intră infracțiunea de înaltă trădare și alte  infracțiuni comise de senatori, deputați sau deputați ai Parlamentului European, de membri ai Guvernului sau de judecători ai Curții Constituționale, de membrii Consiliului Superior al Magistraturii, de judecătorii Înaltei Curți ori de procurorii Parchetului de pe lângă Înalta Curte. În calitate de instanță de control, Secția penală a Înaltei Curți de Casație și Justiție verifică legalitatea hotărârilor judecătorești pronunțate pentru infracțiuni grave și pentru infracțiuni comise de alți înalți oficiali ai statului (Președintele Curții de Conturi, Avocatul Poporului, Președintele Consiliului Legislativ) sau de către membrii înaltului cler. Astfel, această secție soluționează apelurile și  contestațiile împotriva hotărârilor penale pronunțate, în primă instanță, de o curte de apel sau de către Curtea Militară de Apel sau chiar de Secția penală a Înaltei Curți etc.

Al doilea etaj al piramidei, imediat sub vârf, este cel al curților de apel. Cele 15 curți de apel au în jurisdicție două sau trei tribunale și tribunale specializate din mai multe județe. În materie civilă, aceste curți sunt atât instanțe de apel ( judecând calea de atac împotriva hotărârilor pronunțate de tribunale în primă instanță), cât și prime instanțe (doar pentru litigiile administrative, financiare și penale importante). În materie penală, curțile de apel au, de asemenea, un dublu rol. Sunt atât instanțe de apel, cât și prime instanțe (în cazurile prevăzute în Codul de procedură penală cum ar fi: trădarea, spionajul, subminarea autorității de stat sau a economiei naționale, infracțiunile împotriva securității naționale a României menționate în legile speciale etc. ori infracțiunile comise de persoane cu calități oficiale cum ar fi: judecători ai tuturor instanțelor în afară de Înalta Curte, procurori ai parchetelor de pe lângă aceste instanțe sau avocați, notari, executori judecătorești, membri ai Curții de Conturi, Avocatul Poporului, Președintele Consiliului Legislativ sau conducători ai cultelor religioase recunoscute. 

Curțile de apel decid, de asemenea, cu privire la conflictele de competență dintre tribunale sau între judecătoriile și tribunalele din zona lor de jurisdicție. Tot curțile de apel judecă cererile de extrădare sau  de transfer în străinătate a persoanelor condamnate. 

Al treilea etaj al piramidei (dinspre vârf spre bază) este alcătuit din  cele 42 tribunale, câte unul pentru fiecare județ și unul pentru capitală. Și aceste instanțe de judecată au personalitate juridică (sunt considerate persoane juridice, cu buget propriu, cu drepturi și responsabilități proprii).  Ele au un dublu rol: prime instanțe și instanțe de apel pentru cauzele civile sau penale mai puțin semnificative. Tribunalele au secții sau completuri specializate în: litigii civile, penale, litigii care implică copii sau probleme familiale, cauze administrative sau dispute fiscale, de muncă ori  privind asigurările sociale sau companiile și Registrul comerțului etc. În materie civilă, tribunalele sunt instanțe de drept comun (adică se pronunță asupra tuturor cererilor care nu sunt date de lege în competența altor instanțe). În calitate de instanțe de control judiciar (de apel), ele judecă calea de atac împotriva hotărârilor pronunțate de judecătorii în primă instanță sau în alte cazuri special prevăzute de lege. În materie penală, tribunalele judecă, ca instanțe de fond, infracțiuni grave împotriva vieții sau a integrității corporale și a sănătății, infracțiuni împotriva libertății personale, infracțiuni sexuale, infracțiuni de proprietate și alte infracțiuni prevăzute de Codul de procedură penală. În calitate de instanțe de control, ele judecă apelurile și contestațiile împotriva hotărârilor emise de judecătorii (contestațiile doar în cazurile stabilite de lege). De asemenea, tribunalele decid asupra conflictelor de competență dintre judecătoriile din județ. 

Baza piramidei este alcătuită de cele 176 de judecătorii, aflate în circumscripțiile tribunalelor. Fiecare tribunal supraveghează activitatea mai multor judecătorii. Judecătoriile nu au personalitate juridică (adică, deși au conducere proprie, depind financiar și juridic de un tribunal). În materie civilă, judecătoriile judecă orice cereri evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 de lei precum și litigiile prevăzute de Codul procedură civilă. De asemenea, judecătoriile se pronunță în căile de atac împotriva deciziilor autorităților jurisdicționale ale administrației publice în cazurile prevăzute de lege. În materie penală, judecătoriile sunt instanțe de drept comun, judecând toate tipurile de infracțiuni, cu excepția celor date de lege în competența instanțelor superioare.

În România, există patru tribunale specializate. Ele funcționează ca instanțe separate pentru litigiile care implică minori și dreptul familiei și pentru cazuri comerciale specifice. Aceste instanțe au o competență teritorială limitată la nivelul județului unde funcționează. Tribunalul pentru minori și familie Brașov soluționează cauzele cu privire la infracțiunile comise de minori sau împotriva minorilor și cauzele civile în materie de familie din județ. Cele trei tribunale specializate pentru cauze comerciale sunt: Tribunalul Specializat Cluj, Tribunalul Specializat Mureș și Tribunalul Specializat Argeș. Acestea soluționează litigiile survenite între profesioniști. În Codul civil din 2011, toți cei care dețin o întreprindere (în sens de afacere) sunt considerați profesioniști.

Calitatea de militar impune o serie de exigențe traiului personal care sunt necunoscute civililor (inclusiv magistraților cu pregătire obișnuită). De aceea, pentru judecarea infracțiunilor și ale altor încălcări ale legislației civile și militare, în țara noastră, funcționează instanțele militare. Acestea sunt alcătuite din patru tribunale militare (București, Iași, Cluj, Timișoara) tutelate de Curtea Militară de Apel (cu sediul în București) coordonată, la rându-i, de Înalta Curte de Casație și Justiție. Tribunalele militare judecă infracțiunile personalului militar până la gradul de colonel, inclusiv. Infracțiunile comise de generali, amirali și mareșali precum și cele comise de judecătorii și procurorii tribunalelor militare sunt date de Codul de procedură penală direct în competența Curții Militare de Apel. Aceeași curte judecă ca primă instanță, infracțiunile contra securității naționale și infracțiunile de genocid, contra umanității și de război săvârșite de militari, indiferent de grad. Ca instanță de control judiciar, Curtea Militară de Apel soluționează apelurile declarate împotriva hotărârilor tribunalelor militare precum și conflictele de competență apărute între aceste instanțe militare.

Curtea Constituțională este o entitate separată, al cărei statut este disputat de specialiștii în Drept constituțional. Înființată prin Constituția din 1991, Curtea Constituțională este unica autoritatea de jurisdicție constituțională din România. Este independentă de orice altă autoritate publică, în sensul că puterile executivă și legislativă ajută la formarea instanței prin numirea unui grup de judecători, dar după acest moment, toate cele trei puteri din stat trebuie să se conformeze deciziilor sale. Prin urmare, în cadrul celor trei puteri din stat, Curtea Constituțională poate fi plasată între ramura legislativă și cea judiciară. Curtea Constituțională este alcătuită din 9 judecători, numiți pentru un mandat de 9 ani, care nu poate fi reînnoit și nici prelungit. Trei judecători sunt numiți de Camera Deputaților, trei de Senat și ceilalți trei de Președintele României. Judecătorii constituționali aleg prin vot secret un președinte al Curții Constituționale pentru un mandat de trei ani. O treime dintre judecătorii Curții Constituționale sunt reînnoiți o dată la trei ani. Curtea Constituțională are multe competențe, conferite de Constituție și de Legea nr. 47/ 1992. Cele mai importante atribuții sunt: hotărăște asupra constituționalității legilor, înainte de promulgarea lor, soluționează excepțiile de neconstituționalitate a legilor ridicate înaintea instanțelor de către persoane fizice sau de către Avocatul Poporului, decide constituționalitatea tratatelor, supraveghează procedura alegerilor prezidențiale din România, autentificând rezultatele și rezolvă conflictele constituționale dintre autoritățile publice.

Hotărârile Curții Constituționale pot fi invocate ca precedent judiciar, deoarece, dacă un articol de lege a fost declarat neconstituțional, o altă excepție de neconstituționalitate a acestuia va fi respinsă de Curtea Constituțională. Mai mult, deciziile Curții Constituționale de admitere a excepției de neconstituționalitate au un efect de abrogare a articolului de lege neconstituțional. Acest lucru este valabil numai dacă Parlamentul nu înlocuiește articolul neconstituțional în 45 de zile de la publicarea hotărârii. Hotărârea Curții Constituționale amputează doar legea, fără a introduce în textul ei articole noi care să le înlocuiască pe cele neconstituționale. Aceste hotărâri sunt obligatorii pentru fiecare autoritate publică din România. Chiar și Parlamentul, atunci când modifică legea neconstituțională, este obligat să aplice hotărârile Curții. Prin urmare, aceste hotărâri sunt extrem de influente pentru argumentarea legală având atât efecte practice cât și doctrinare.

George ROCA: Este posibil ca jurisdicția din alte state să fie activă și în Romania? Dar invers!? Exista tratate in aceasta privință?

Cosmin DARIESCU: România nu este izolată pe Terra. Ea este parte a circuitului mondial de persoane, bunuri și servicii. Prin urmare, dreptul și instanțele românești nu pot funcționa într-o bulă de sticlă, ferite de orice influența din partea sistemelor jurisdicționale străine. Dar în ce constă această influență? Cum se manifestă? Din capul locului trebuie să clarificăm un aspect! Din 1877, România este un stat suveran. Suveranitatea presupune independență față de orice putere externă și supremație față de orice sursă de putere internă. Prin urmare, în virtutea suveranității sale, jurisdicția instanțelor altor state și eficiența hotărârilor lor (penale sau civile) se oprește la granițele românești. 

Pe teritoriul patriei noastre numai instanțele naționale, hotărârile acestora și legile românești produc efecte juridice. Dar, fii atent, dragă cititorule! În drept, orice regulă are excepții! Așa se întâmplă și cu acest principiu. Având în vedere realitatea obiectivă a integrării României în circuitul universal amintit, statul român, prin legislația sa trebuie să ia în considerare atât competența jurisdicțională a instanțelor altor state cât și legislația străină. Cum face asta? Prin încheierea de tratate de cooperare în materie civilă sau/și penală și prin edictarea de norme de drept internațional privat. Am definit mai sus această ramură a dreptului în răspunsul la a doua întrebare. Așadar, dreptul internațional privat numit și drept civil internațional este o disciplină juridică complexă care soluționează conflictele de jurisdicții dintre România și alte state precum și conflictele de legi dintre legea română și alte legi străine, generate de existența unui element de fapt care atrage aplicarea unui sistem de drept străin. Această ramură de drept își are sediul juridic (adică locul unde găsim normele juridice relevante) în tratate internaționale (mai cu seamă în cele de asistență juridică internațională în materie civilă), în dreptul Uniunii Europene și în legislația internă românească (spre exemplu Cartea a VII-a din Codul civil român sau din Codul de procedură civilă românesc). Un exemplu concret ar putea ajuta cititorul să priceapă mai bine rostul Dreptului internațional privat. Să presupunem că un cetățean român care a locuit ceva vreme în Spania, se retrage la bătrânețe în România. Aici, într-un târziu, se mută la Domnul. În masa succesorală rămasă de pe urma lui se află o casă situată în Teruel, Spania (situarea casei în acest caz este elementul internațional care atrage aplicarea dreptului spaniol). Ce autoritate va hotărî cine moștenește casa din Spania și după ce legi va fi aceasta atribuită (legea română sau cea spaniolă)? Deoarece atât Spania cât și România sunt membre ale Uniunii Europene, notarul/avocatul român sau spaniol consultat va trebui să cerceteze Regulamentul (UE) nr. 650/2012 care are directă aplicare în cele două state în materia succesiunii cu element internațional. Astfel, se va concluziona că instanțele române sau notarii români^[2] sunt competenți să hotărască asupra sorții succesorale a casei din Teruel, iar moștenitorii și drepturile și obligațiile lor se vor stabili potrivit legii române ca lege a ultimei reședințe obișnuite a celui despre a cărui moștenire este vorba. Așadar, autoritățile spaniole vor trebui să accepte și să recunoască efectele Certificatului european de moștenitor, acordat de notarii români, moștenitorilor determinați potrivit legii române. Fac precizarea că orice stat din lumea aceasta are un drept internațional propriu care stabilește efectele hotărârilor judecătorești și ale altor acte autentice  emise în România precum și influența legilor românești și a competenței jurisdicționale a instanțelor române pe teritoriul acelui stat.

Legat de cea de-a doua parte a întrebării dumneavoastră, afirm existența tratatelor internaționale multilaterale de drept internațional privat sau bilaterale de asistență juridică în materie civilă sau/și penală care soluționează conflictele de jurisdicții și de legi între România și alte state. Spre exemplu dreptul internațional privat aplicabil în relațiile dintre cetățenii români și cetățenii moldoveni, ucraineni, turci sau ruși se găsește în tratate bilaterale specifice și nu în Codul civil sau în cel de procedură civilă. Întrucât România este membră a O.N.U. (1955), a Consiliului Europei (1993) și a Uniunii Europene (2007), ea recunoaște și competența jurisdicțională a următoarelor instanțe create de aceste organizații internaționale: Curtea Internațională de Justiție de la Haga (care poate fi accesată doar de state, nu de persoane fizice sau juridice particulare), Curtea Europeană a Drepturilor Omului și Curtea de Justiție a Uniunii Europene. Deciziile acestor ultime două instanțe sunt obligatorii și pot fi folosite ca izvor juridic în fața instanțelor române, chiar dacă nu se referă direct la România.

George ROCA: Cum sunt organizate barourile de la noi din țară? Rolul și menirea lor? Ce este Uniunea Națională a Barourilor din Romania?

Cosmin DARIESCU: Uniunea Națională a Barourilor din România reprezintă persoana juridică de interes public și independentă care asigură exercitarea calificată a dreptului la apărare, competența, disciplina și protecția demnității și onoarei profesiei de avocat pe teritoriul țării noastre. Ea este alcătuită din barouri, cu personalitate juridică, constituite la nivelul fiecărui județ și la nivelul orașului București (Baroul Ilfov). Constituirea și funcționarea barourilor în afara U.N.B.R. este interzisă, actele de constituire și cele de înregistrare ale acestora fiind nule de drept. Doar persoanele fizice înscrise pe tablourile barourilor membre ale U.N.B.R.  au dreptul să exercite atribuțiile și să se bucure de protecția juridică aferente profesiei de avocat. Conducerea barourilor de avocați este asigurată de adunarea generală (care se convoacă cel puțin o dată pe an), consiliu (care asigură conducerea curentă a baroului, între sesiunile adunării generale) și decan (care reprezintă baroul în relațiile cu alte persoane fizice sau juridice, prezidează ședințele consiliului și ordonanțează cheltuielile baroului). De asemenea, în cadrul fiecărui barou funcționează o comisie de cenzori (care supraveghează gestiunea baroului și legalitatea întocmirii situației financiare), o comisie de disciplină (însărcinată cu soluționarea plângerilor privind abaterile disciplinare ale membrilor baroului) și o curte de arbitraj profesional însărcinată cu soluționarea litigiilor dintre avocați legate de exercitarea profesiei. 

U.N.B.R-ul are următoarele organe de conducere: Congresul Avocaților (organul suprem de conducere a profesiei de avocat, alcătuit din reprezentanți ai fiecărui barou), Consiliul U.N.B.R. (alcătuit din decanii barourilor și alți reprezentanți aleși de către Congres, adoptă decizii și hotărâri obligatorii, fiind organul reprezentativ și deliberativ al barourilor), Comisia Permanentă a U.N.B.R. (asigură conducerea curentă a uniunii și pregătește ședințele Consiliului, emițând decizii și dispoziții cu caracter obligatoriu) și Președintele U.N.B.R. (ales de către Consiliu, reprezintă U.N.B.R-ul în raporturile cu alte persoane fizice și juridice, prezidează ședințele Consiliului și ale Comisiei Permanente și ordonanțează cheltuielile U.N.B.R. și supraveghează relațiile dintre organele U.N.B.R. și barouri și dintre barouri). Pe lângă aceste organe, în cadrul U.N.B.R. se organizează și funcționează Comisia Centrală de Cenzori, Comisia Centrală de Disciplină și indispensabilul aparat tehnico-administrativ. Se impune o ultimă remarcă asupra funcționării U.N.B.R. Bugetul acestei uniuni se constituie prin contribuțiile barourilor, cotele fiind stabilite de Congresul Avocaților. 

George ROCA: De unde își pot obține juriștii români bazele de date. Care poate fi  ajutorul dat de serviciile specializate în ordine, disciplină și siguranță națională?

Cosmin DARIESCU: Întrebarea dumneavoastră mă duce cu gândul la două categorii de informații de care au nevoie juriștii atunci când soluționează o speță: informațiile juridice (legislație, proceduri, formulare) și date despre împrejurările de fapt (informații despre persoane, bunuri și despre relațiile dintre acestea). În privința informațiilor juridice, Internetul este de un real folos oricărui jurist. Legislația românească cu ultimele modificări poate fi consultată gratuit pe site-ul Ministerului Justiției (www.just.ro). Tot la această adresă se găsește și link-ul de acces către Portalul instanțelor de judecată (http://portal.just.ro/SitePages/acasa.aspx) cu ajutorul căruia se pot afla termenele de judecată și actele  de procedură îndeplinite, inclusiv un rezumat al hotărârii din orice dosar aflat pe rolul instanțelor românești. Se impune, totuși, precizarea că pentru a găsi dosarul trebuie să cunoaștem cel puțin numele complet al uneia dintre părți, dacă nu știm numărul dosarului. În ceea ce privește motorul de căutare al legislației românești (http://legislatie.just.ro/) acesta are anumite limitări, impunând în general cunoașterea tipului de act normativ și a numărului căutat sau măcar domeniul de reglementare. Avantajul oferit de această de bază de date legislativă gratuită este reprezentat de accesarea textului consolidat al actului normativ căutat, adică textul original cu toate modificările ulterioare. 

În România există de asemenea programe legislative foarte puternice și utile (dezvoltate de persoane juridice private) cum ar fi: LegisPlus (dezvoltat de C.T.C.E. S.A.), Sintact.ro (Wolters Kluwer Romania), Indaco Lege Online și Lege5 Online (tot de la Indaco)  etc. Acestea reușesc să îmbine articolele de lege cu jurisprudența și doctrina dezvoltate în jurul lor. Desigur însă toate aceste facilități trebuie plătite și adeseori prețul este semnificativ pentru persoane fizice, fiind mai rentabil abonamentul instituțional. Informații juridice importante utile mai ales profesioniștilor (nu publicului larg) se  găsesc în jurnalele de specialitate (dintre care amintim cu titlul de exemplu: Dreptul, Curierul judiciar, Revista de drept penal etc.). Accesarea lor în format fizic sau digital presupune, de asemenea, anumite sacrificii patrimoniale, abonamentul fiind exprimat în trei cifre, iar prețul fiecărui număr de jurnal sau fiecărui articol fiind un număr semnificativ de două cifre. Tot cu ajutorul internetului, mai ales al puternicelor motoare de căutare, juristul român poate descoperi în mod gratuit multe norme juridice străine scrise în limba de edictare sau traduse în limbi de circulație internațională. Interpretarea lor, accesarea jurisprudenței dezvoltate în jurul lor și a lucrărilor de doctrină necesită ajutorul unei baze legislative străine, în general plătită printr-un abonament, sau sprijin din partea unui confrate din statul respectiv. Apelul la acest expert poate fi, uneori, gratuit dar, adesea, plătit. Magistrații, atunci când trebuie să aplice legislație străină (mai cu seamă în litigiile de drept internațional privat), au următoarele posibilități permise de legea română: să ceară părților să producă dovada legii străine sau să se adreseze Ministerului Justiției românesc care, cu ajutorul Ministerului de Externe, va obține atestări ale legislației străine fie de la organele statului ce au edictat-o fie de la un expert  (consultația scrisă a acestuia se numește affidavit, echivalând cu o mărturie), fie într-un alt mod adecvat. Dacă, în ciuda tuturor acestor strădanii, conținutul legii străine nu poate fi stabilit, se va aplica legea română.  

În ceea ce privește informațiile privind împrejurările de fapt, există unele deosebiri în funcție de natura penală sau civilă a litigiului. În situația procesului penal, organele de cercetare penală (în general, cele ale poliției judiciare sau, în anumite situații, organe de cercetare penală speciale), sub supravegherea procurorului au obligația de a aduna toate datele disponibile privind circumstanțele în care s-a produs fapta prevăzută de legea penală. Ne reamintim că aceste organe au obligația de culege și înregistra la dosar atât probele în acuzarea suspectului cât și cele care l-ar putea exonera de răspunderea penală. Responsabilitatea cea mai mare în această procedură de strângere a probelor revine procurorului. 

Legalitatea probatoriului alcătuit de organele de urmărire penală sub supravegherea procurorului va fi examinată în contradictoriu (adică pusă în discuția apărătorului inculpatului și procurorului) de către judecătorul de cameră preliminară care va decide asupra legalității sesizării instanței. Probele care au fost administrate fără respectarea legii vor fi excluse de către judecătorul de cameră preliminară, instanța ce va judeca dosarul neputându-le lua în considerare. Pentru adunarea probelor, mai cu seamă a celor în acuzare, procurorii și organele de cercetare penală pot utiliza mijloace specifice printre care amintim interceptările comunicațiilor (dar numai pentru anumite infracțiuni expres prevăzute de lege), accesarea unui sistem informatic, supravegherea video, audio și prin fotografiere și investigatorii sub acoperire. În practica judiciară recentă, pentru interceptarea comunicațiilor și pentru supraveghere audio, video etc. au fost implicate servicii secrete românești. 

În urma Deciziei Curții Constituționale nr.51/2016, începând cu 14 martie 2016, serviciilor secrete li s-a interzis să desfășoare interceptări care să aibă calitatea de probe în dosare penale, cu excepția dosarelor privind activitățile teroriste și infracțiunile privind securitatea națională (și în aceste dosare, interceptările fiind aprobate de judecător). Personal, consider că a fost o decizie extrem de înțeleaptă din două motive. 

În primul rând, epoca comunistă a demonstrat într-un mod de necontestat abuzurile pe care le pot săvârși serviciile secrete atunci când au atribuții de cercetare penală (amintesc de temuta Direcție a VI-a a Securității). Am citit și am auzit prin viu grai de la juriști care au prins acele vremuri (răposatul Octavian Antoniu, fost procuror-șef sau Constantin Rotaru un reputat avocat) cum în procesele politice judecate de tribunalele militare pentru unitățile Ministerului Securității Statului, prin 1959, mulți procurori și judecătorii militari erau intimidați de prezența în public a anchetatorului Securității ce întocmise dosarul. Cu toate că, legal, atât judecătorul cât și procurorul aveau o poziție juridică superioară anchetatorului, cei doi magistrați se fereau, de cele mai multe ori, să dea efect slăbiciunilor procesuale ale acuzării, de frica consecințelor. Situația era agravată și de subordonarea magistraților față de Ministrul de interne. Regretatul George Antoniu, un mare specialist în Drept penal, povestea cum a fost chemat și muștruluit de temutul Alexandru Drăghici (Ministrul de Interne, în epocă), a doua zi după o achitare într-un dosar politic pe care-l judecase. S-ar putea obiecta că nu mai trăim în aceleași vremuri de teroare… Este adevărat! Dar serviciile secrete, ca parte a funcției patriotice pe care o îndeplinesc, vor avea întotdeauna acces la cele mai intime secrete ale magistraților, avocaților și celorlalți participanți la procesul penal (justiția este câmp tactic). Cine ne garantează că nu vor folosi aceste secrete pentru a determina lor aprecierea favorabilă a unor probe în acuzare? Filmul „Podul spionilor” (2015), regizat de Steven Spielberg, surprinde foarte elocvent cât de „relativă” poate deveni justiția chiar într-un stat democratic cum sunt S.U.A., atunci când serviciile secrete sunt implicate.

Al doilea motiv pentru care susțin decizia amintită mai sus este acela că serviciile secrete stăpânesc la perfecție arta mistificării și pe cea a manipulării. Iată de ce magistratul ar trebui să păstreze o îndoială rezonabilă atunci când evaluează probe furnizate de acești maeștri… În fond ce garanții avem că nu sunt „cosmetizate” în beneficiul acuzării? 

În procesele civile, sarcina stabilirii situației de fapt, revine părților. În administrarea probelor, părțile beneficiază de concursul instanței care poate impune producerea anumitor înscrisuri, audierea martorilor, întocmirea unor expertize etc. Ca început de probă (adică niște indicii care trebuie completate cu alte mijloace de probă sau prezumții permise de lege) se pot folosi schimburi de mesaje de E-mail, Whatssapp sau Facebook, fotografii, etc.

În încheierea răspunsului meu amplu la această întrebare, subliniez că în dreptul românesc nu există o „regină a probelor”, adică un mijloc de probă care să nu poată fi contestat și care, prin el însuși, să justifice condamnarea unei persoane. Chiar mărturisirea unei omucideri sau a altei infracțiuni, atât timp cât nu este susținută de alte probe, nu ar trebui să ducă la condamnarea inculpatului. Romanii au cristalizat un adagiu minunat în materia aprecierii probelor: „In dubio, pro reo” adică „Îndoiala profită pârâtului (inculpatului în procesele penale)”. 

George ROCA: Referitor la consultanța juridică, și mai apoi la reprezentare/ apărare in fața unui tribunal… există niște tarife fixe, binedeterminate, publicate…? Va întreb acest lucru deoarece sunt foarte mulți cetățeni care ar solicita servicii juridice dar sunt îngroziți de tarifele mari cerute de avocati…

Cosmin DARIESCU: Într-adevăr, poporul român are un proverb: „Dreptatea săracului nimic nu atârnă, că-i foarte ușoară”. Cu alte cuvinte, justițiabilul lipsit de mijloace materiale suficiente va fi privat atât de sfaturile competente cât și de ajutorul pe care avocații și notarii renumiți le pot acorda. În epocile trecute, banii suficienți te ajutau să scapi cu bine și din complicațiile procesului penal. În acest sens, recomandăm cititorului să asculte melodia lăutărească „Căpitane de județ” (în interpretarea lui Ionel Tudorache), melodie care conține o ispititoare ofertă făcută căpitanului de județ (un fel de căpitan de jandarmi, dinainte de 1850) de  hoțul de cai capturat. Dacă căpitanul l-ar fi eliberat, făcându-l „pierdut”, ar fi primit în schimb o herghelie. Din fericire pentru noi, societatea românească a evoluat față de secolele trecute, instituindu-se corective ale crudului adevăr că banii nu garantează fericirea dar o întrețin. 

În prezent, în țara noastră, notarii și executorii judecătorești au liste cu onorarii minimale, sub care se poate coborî cu aprobarea organelor de conducere ale camerei prin dovedirea îndeplinirii unuia dintre cazurile de reducere sau de scutire prevăzute de lege. În ceea ce privește onorariile minimale ale avocaților, acestea au avut un destin efemer, marcat de obstacole. Au fost reglementate, inițial, prin anexa Hotărârii Consiliului UNBR nr. 272/26 august 2017, pentru a fi abrogate, după numai trei luni de aplicare, prin Hotărârea Consiliului UNBR nr. 289/09 decembrie 2017. Anul acesta au fost din nou reglementate prin anexa Hotărârii Consiliului UNBR nr. 82/17-18 iulie 2020, ce-și va produce efectele începând cu 1 ianuarie 2021, dacă în urma consultării Consiliului Concurenței nu vor fi necesare alte modificări. Trebuie să reținem că aceste noi onorarii minimale au doar caracter de recomandare. Spre deosebire de Hotărârea Consiliului UNBR nr. 272/26 august 2017, hotărârea din 2020 nu mai prevede posibilitatea reducerii acestor onorarii sau a eșalonării ci doar pe cea a sporirii lor. Astfel, se menționează că onorariile minimale se aplică doar persoanelor fizice. Pentru persoanele juridice sau chiar pentru persoanele fizice autorizate, avocatul le poate dubla. De asemenea, onorariul se poate dubla și pentru persoana fizică care, în aceeași cauză, formulează cereri incidentale, adiționale sau accesorii sau în situația exercitării căilor de atac ordinare și extraordinare. Onorariile minimale stabilite sunt de două feluri: orar (stabilit la 220 de lei ora) și fixe (stabilite pe tipuri de litigii). Până se va clarifica chestiunea onorariilor minimale ale avocaților, o cale mai sigură deschisă justițiabilului sărac (sau minorului ori persoanei cu dizabilități) o reprezintă cererea de ajutor public judiciar adresat instanței competente să judece litigiul, în condițiile Ordonanței de urgență nr. 51/2008 (aprobată prin Legea nr. 193/2008). Ajutorul public judiciar se poate acorda în orice cauze cu excepția celor penale și poate consta în plata onorariului avocatului, plata expertului, traducătorului, a executorului judecătoresc sau în scutiri, reduceri sau eșalonări ale taxelor judiciare. 

În cauzele penale, Codul de procedură penală prevede că se va asigura avocat din oficiu (adică plătit de stat) suspectului sau inculpatului minor, internat într-un centru de detenție ori educativ. De asemenea, suspectul sau inculpatul major, arestat sau în detenție, cel care nu-și poate face singur apărarea sau cel bănuit de o infracțiune pentru care pedeapsa este închisoarea de 5 ani sau mai mare ori detențiunea pe viață va beneficia de asistența juridică a unui avocat din oficiu. Tot de avocat din oficiu pot fi asistați persoana vătămată și partea civilă (când sunt minori, puși sub curatelă sau lipsiți de discernământ) sau partea responsabilă civilmente (când aceasta nu își poate formula singură apărarea). Toate persoanele menționate își pot oricând alege un avocat. Delegația avocatului din oficiu încetează la prezentarea avocatului ales. Așadar, s-au făcut pași importanți în domeniul atenuării consecințelor procesuale ale lipsei banilor. Sunt, cu siguranță, mult mai multe măsuri decât cele luate de societate în  alte sectoare ale vieții noastre personale (să  ne amintim de zicala modernă: „Ai money, love story/ N-ai money, I’m sorry!”).

În privința onorariilor exagerate pretinse de unii avocați, trebuie să avem în vedere câteva lucruri. În primul rând, să ne amintim că avocatul este un liber-profesionist, fără un venit constant. În fiecare an, instanțele judecătorești au o perioadă de vacanță care se întinde pe parcursul a două luni: 1 iulie-31 august. Cu excepția cauzelor cu arestați, procedurile judiciare se stopează. Ca atare și șansele avocaților de a face noi angajamente, scad, deoarece lumea nu mai este chemată la instanțe și nu se mai preocupă de procesele în curs. Așadar, avocații trebuie să-și constituie o rezervă de bani cu ajutorul căreia să treacă peste această perioadă și să-și facă și concediul.   Apoi, avocații au o serie de cheltuieli care nu sunt evidente la prima vedere. Pe de-o parte sunt cotele la Barou și contribuțiile la Casa de Asigurări a Avocaților (aceasta contribuție se plătește procentual din încasările din fiecare lună), iar pe de altă parte sunt cheltuielile cu abonamentele la bazele de date legislative sau la revistele de specialitate de care am vorbit mai sus (dacă ții să fii un avocat temeinic pregătit) precum și cheltuieli de reprezentare (la instanță, nu te poți prezenta îmbrăcat oricum, chiar dacă porți robă și cu atât mai mult în fața clienților, este bine să ai un cabinet în apropiere de instanțe etc.). Apoi, în acest onorariu mai intră și prețul liniștii personale pe care ți-o pierzi în momentul semnării angajamentului. Mai cu seamă în ultima vreme, clienții au ciudatul obicei de a te suna la cele mai neobișnuite ore, inclusiv în week-end. Fiind clienții tăi, te simți obligat să le răspunzi și trebuie să le îngădui lungi dizertații până îți spun cu adevărat ce-i doare…, pierzând astfel timp prețios personal. M-aș bucura dacă cititorii care au ajuns clienți ai unor avocați, și-ar redescoperi empatia și i-ar trata pe avocați cu respectul cuvenit unor călăuze, unor prieteni și nu ca pe niște angajați personali (în semi-sclavie). 

Revenind la statutul de liber-profesionist al avocatului, reamintesc că nimeni nu te constrânge să-ți angajezi un avocat pe care nu ți-l permiți. Barourile românești sunt destul de numeroase și diverse pentru ca fiecare să-și găsească avocatul nimerit. În acest sens, vă sfătuiesc să pariați pe avocații mai tineri, întrucât disponibilitatea lor, energia, implicarea lor într-o cauză pot fi considerabil mai mari decât cele ale unor somități ale Baroului. Ca să vă încredințați de adevărul acestui sfat vă amintesc că, în majoritatea cazurilor, somitățile au în societatea de avocați pe care o conduc numeroși stagiari sau chiar asociați cu mult mai tineri, care-i ajută. Acum se cuvine să lansez un avertisment: dragi cititori, chiar dacă vârsta dumneavoastră este cu mult mai mare decât a avocatului care vă reprezintă sau asistă, abțineți-vă de la a-l trata ca pe un copil, căruia dumneavoastră să-i spuneți ce să facă. Vă rog să aveți încredere că este un profesionist al dreptului și lăsați-i libertatea să  aleagă cele mai potrivite mijloace juridice! Priviți-l ca pe un partener, nu ca pe o slugă! Cu siguranță veți fi mai mulțumit de creativitatea și de știința lui juridice!

George ROCA: Vorbiți-mi vă rog despre etica morala a juristului. Ea funcționează ca o tautologie sau ca o relație imposibila? Oare eticul si juridicul sunt intr-o relație de interdependență?

Cosmin DARIESCU: Relația dintre etică și drept este o relație de interdependență, uneori, sincopată. Așa cum observa Petre Andrei^[2], valorile morale trebuie să fie reperele fundamentale ale dreptului just. Dar nu întotdeauna dreptul just este și drept pozitiv (adică totalitatea normelor juridice în vigoare în țara noastră la un anumit moment). Cu alte cuvinte, dreptul pozitiv poate fi injust, depărtat, în anumite secțiuni de principiile morale fundamentale. Vreți exemple? Din păcate, istoria dreptului românesc ne furnizează câteva exemple. Pe  6 februarie 1941 (la câteva zile după rebeliunea legionară din ianuarie), în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 31 era publicat Decretul-lege nr. 236/5 februarie 1941 pentru reprimarea faptelor ce pun în primejdie existența și interesele statului. 

Acest decret introducea pedeapsa cu moartea pentru o sumedenie de infracțiuni, interzicea orice organizații politice neautorizate sau clandestine (inclusiv francmasonii erau încadrați aici), simpla participare la adunările organizațiilor amintite precum și cântatul în public de ”…arii ce ar putea fi socotite ca exprimarea unor anumite idei politice sau sociale”, fiind pedepsite cu muncă silnică de la 5 la 15 ani.  În art. 13 se pedepseau cu temniță grea de la 3 la 10 ani cei care: „…cunosc pe autorii unei infracțiuni prevăzute în prezenta lege și nu îi denunță autorităților”. Cu alte cuvinte, părinții, soțiile, soții și chiar copiii celor vizați de decretul-lege erau obligați să-i denunțe autorităților sub pedeapsa temniței grele. În acea epocă dictatorială, supraviețuirea dictaturii era mai importantă decât valorile familiei și ale afecțiunii și sprijinului reciproc ce trebuie să existe între rude. Nu exista nicio cauză de nepedepsire care să țină cont de rudenie sau de afecțiunea dintre soți. Să fi fost exemplul pionierului sovietic Pavel Morozov (care și-a denunțat, în 1932, tatăl) o sursă de inspirație pentru legiuitorul român?  Mai mult, art. 19, îi pedepsea cu moartea pe cei ce locuiau în apartamentul de unde s-a tras asupra membrilor guvernului, organelor autorității publice sau armatei, cu excepția situației în care aceștia au încunoștințat autoritatea de „…purtările dubioase ale infractorului”. 

Decretul îi pedepsea cu moartea și pe minorii care săvârșeau infracțiunile incriminate în decret, dacă „au împlinit 15 ani” (art. 20). Ce să mai spunem de faptul că originea etnică (de care nici un individ nu este vinovat, pentru că nu o alege) era o circumstanță agravantă. Art. 16 prevedea dublarea pedepsei (fără a se putea depăși maximul general) dacă infracțiunile incriminate erau comise de evrei sau de persoane de altă origine etnică decât cea română. Prin urmare, „barbarizarea dreptului românesc„ a început încă din perioada premergătoare Celui de-al Doilea Război Mondial. Să mă mai mir că, în 1959, bunicul meu matern a fost pedepsit pentru că a cântat „Deșteaptă-te române” și „Pe-al nostru steag e scris Unire”? Exemple asemănătoare găsim în istoria juridică a multor state europene.

Cum trebuie să acționeze juristul obligat să aplice dispoziții legale contrare moralei? Este antica dilemă a Antigonei, ilustrată atât de expresiv de dramaturgul grec Sofocle. Să urmeze chemarea legăturii de rudenie și să-și îngroape fratele, Polinice, condamnat post mortem de Creon, regele Tebei la lipsa unui mormânt? Sau să respecte legea și să lase corpul fratelui său pradă păsărilor și animalelor (ceea ce compromitea, pentru antici, chiar supraviețuirea sufletului celui neîngropat)? Juristul și omul politic englez Sir William Blackstone (1723-1780) considera că orice lege umană contrară dreptului natural (acele reguli ale Universului adaptate ființelor dotate cu rațiune și liber arbitru) își pierde forța obligatorie și trebuie nesocotită ca o ”perversiune a dreptului”. Așadar juristul, asemenea Antigonei, se poate opune aplicării respectivelor prevederi, ceea ce, desigur, va atrage consecințe care-i pot afecta considerabil destinul. Experiența istorică ne demonstrează că puțini juriști au vocația mucenicească și demnitatea necesare pentru a refuza aplicarea normelor juridice imorale. Majoritatea va prefera calea cea largă (dar nu lipsită de responsabilitate) a executării întocmai a dispozițiilor legii contrare naturii, chiar dacă astfel își va activa o puternică sursă de disoluție morală. 

Iubirea juristului pentru etică este o dragoste cu năbădăi „Este dragoste pentru că în majoritatea situațiilor, dreptul te învață etica. Asimilând dispozițiile legilor și aplicându-le îți ascuți, încă, din studenție simțul echității și îți dezvolți responsabilitatea (în sensul grijii pentru efectele acțiunilor tale asupra celorlalți). Dar apar și „năbădăile”, sincopele inerente, asemănătoare celor din relația drept – morală. Aceste tulburări au două surse: dorința de glorie și limitările trupești ale ființei umane. Dorința de glorie, de prestigiu te împinge pe drumul compromisurilor. Este vorba de servicii pe care le faci superiorilor în calitate de magistrat sau de  utilizarea de diverse subterfugii ilicite sau chiar ilegale dar utile clientului tău (pentru avocați, notari, executori judecătorești, jurisconsulți etc.). De unde le înveți? Disecând ani de-a rândul reglementarea unui domeniu al socialului poți găsi acele lacune pe care să le poți exploata la nevoie. Plus că înveți și perfecționezi conduitele umane despre care vorbesc dosarele ce ți-au căzut pe mână. 

Ca jurist practicant al Dreptului penal înveți o mulțime de modalități de săvârșire a diverselor infracțiuni. Gândiți-vă că, pe lângă susținerile consemnate în filele dosarelor, procurorii, avocații, ofițerii de poliție judiciară poartă și discuții „neoficiale” cu inculpații sau suspecții. Și din aceste discuții, rămân informații care îți îmbogățesc considerabil orizontul modalităților de încălcare a normelor juridice. Are loc o „contaminare” de natură strict culturală. Începi să gândești ca infractorii, fără ca aceasta să însemne că devii unul. O altă sursă a distorsiunilor relației etică-conduita juristului apare din calitatea de om plămădit din carne și oase. Juriștii sunt expuși unei doze considerabile de tensiune nervoasă. Stresul prelungit, lipsa timpului suficient de odihnă, lipsa unei vieți personale organizate generează comportamente deviante: băutură, dependență de sex, violență, neîncredere în oameni etc… Iată de ce sunt situații în care viața personală a unui jurist poate fi foarte diferită de idealul conduitei umane propovăduit de etică, fără ca aceasta să însemne că respectivul este un profesionist prost.

Personal, consider conștientizarea existenței Divinității drept un factor esențial în cimentarea relației dintre etică și conduita juristului. În opinia mea, credința în Dumnezeu (oricum l-am numi) te îndeamnă să fii mai atent asupra modului în care aplici legea. Conștientizarea faptului că ce spui și faci jos, se aude sus, te obligă să fii mai puțin deschis compromisurilor, te forțează să fii riguros și în același timp, milos, generos, uman (cu gândul la propriile păcate).  Recomand, dacă mi se îngăduie, tuturor juriștilor, indiferent de convingerile religioase, să citească de câte ori au ocazia Rugăciunea lui Solomon către Dumnezeu pentru dobândirea înțelepciunii inclusă în Capitolul 9 al Cărții Înțelepciunii lui Solomon din Vechiul Testament. Iată de ce deplâng gonirea religiei și a practicilor religioase din facultățile de drept și din universități. „Cunoașterea fără Dumnezeu devine satanică”, spunea Mitropolitul Kievului, Petru Movilă^[4]. Din păcate, indiferența studenților în drept față de  ideile religioase este indusă pe plan european, nu doar românesc. Spre exemplu, la Facultatea de Drept a Universității din Zaragoza, frumoasa capelă a facultății stă închisă cu excepția zilei Sfântului Raimundo de Peñafort (prăznuit acolo pe 14 februarie).

George ROCA: Dacă ați avea putere ce ați schimba din sistemul juridic din Romania ?

Cosmin DARIESCU: Domnule George Roca, au trecut 31 de ani de la evenimentele din decembrie 1989. Sunt trei decenii de permanente reforme în plan social și juridic. În opinia mea este prea mult! Prea multe schimbări prea multe transformări! Unde mai punem că acum 11 ani, dreptul românesc a trecut printr-o mare prefacere prin adoptarea unor noi coduri civil și de procedură civilă, penal și de procedură penală! Ajunge cu atâtea schimbări! Avem nevoie de timp pentru a asimila noile reglementări nu doar la nivelul specialistului ci la nivelul comportamentului individual al fiecărui cetățean. Avem nevoie de stabilitate, nu de schimbare! România suferă de pe urma prea deselor transformări legislative. 

În octombrie 2019, în România erau în vigoare, 6898 de legi și 2171 de ordonanțe de urgență. Pandemia nu a făcut decât să agraveze situația. Unele legi au suferit un mare număr de modificări. Spre exemplu Codul fiscal din anul publicării (2003) până în 2013 suferise 100 de modificări, iar în 2017, prin zece acte normative a suferit 261 de modificări. Cum să mai înveți astfel de legi? De ce să le înveți dacă valabilitatea informațiilor conținute se limitează la săptămâni sau luni? Un alt motiv al răspunsului meu este acela ca mi-am petrecut 23 de ani la catedra și nu într-un post de răspundere în cadrul Ministerului de Justiție sau al altor autorități competente în materie (Consiliul Superior al Magistraturii, Ministerul Public, conducerea de instanțe etc.). Prin urmare, eu cunosc doar ce ar trebui schimbat în domeniul dreptului internațional privat. Aceste reforme se pot face prin intervenția Parlamentului pentru modificarea sau completarea dispozițiilor din Cărțile a-VII-a ale Codului civil și ale Codului de procedură civilă. Pentru restul, las specialiștii în administrarea justiției să vorbească!

George ROCA: V-aș ruga să transmiteți un mesaj celor care se gândesc să devină  studenți la facultatea de drept.

Cosmin DARIESCU: Urmând cursurile Facultății de Drept, veți dobândi cunoștințele și deprinderile necesare pentru a fi cetățeni adevărați ai României. Veți dobândi un ascuțit simț al echității și reciprocității. Dar această căutare rațională a dreptății este incompletă fără deprinderea empatiei. A-i simți suferința celuilalt, a te putea transpune în pielea lui, cu frustrările, bolile și alte necazuri reprezintă un dar extraordinar pe care numai marii juriști îl dobândesc! Uitați de dictonul „Să piară lumea dar să fie dreptate!” Dreptatea fără umanitate, fără empatie distruge lumea! 

Și atunci la ce folosește Dreptatea? În schimb, din unirea justiției cu clemența, se naște o lume mai frumoasă! Rețineți că în tradiția mistică evreiască (Cabala), Clemența și Asprimea (Dreptatea) sunt două din numele lui Dumnezeu. Clemența liniștește rigorile generate de Dreptate. Totul devine pace și mizericordie! Totuși, când păcatul se înmulțește în lume, se activează Dreptatea și numeroase legiuni ale asprimii inundă lumea… Așadar, juristul este chemat să învețe subtila artă a îmbinării asprimii cu milostivirea! Și feriți-vă de clișeul legilor aspre! Mulțimea consideră că legile penale cu pedepse mari, poate chiar cu moartea, ar face lumea mai bună! Este o iluzie! Confucius^[5] (un om care prin inteligența și profunzimea lui spirituală a fost zeificat) spune în Analecte (LunYu, II, 3, 19): „Dacă prințul își conduce poporul prin intermediul legilor și încearcă să-l țină unit prin intermediul pedepselor, poporul va încerca să evite necazurile, dar își va pierde rușinea. Dacă prințul conduce poporul prin Virtute și îi unește prin intermediul riturilor (legăturile interumane ritualizate, ivite din disciplinarea egocentrismului), poporul va avea simțul rușinii și  în plus se va îmbunătăți moral”. 

George ROCA: În încheiere, o curiozitate! Am primit de la dumneavoastră spre publicare mai multe materiale literare care nu aparțin de meseria dvs. de jurist. Literatură pură. De când cochetați cu scrierea și care este motivația dumneavoastră de-a vă exprima în acest fel? Va doresc mult succes în tot ceea ce faceți și… să ne citim de bine!

Cosmin DARIESCU: Stimate domnule George Roca, cochetez de puțină vreme cu scrierea unor texte literare, mai exact din toamna anului trecut, când mi-am exersat penița pe un mic reportaj de călătorie la Periprava. L-am scris cu sinceritate, fiind poate un pic influențat de stilul lui Geo Bogza. Care este motivația mea? Cherchez la femme! Nu degeaba vechii greci au pus artele sub protecția unor muze ce înveseleau Parnas-ul lui Apolo și nu sub purtarea de grijă a unor efebi… În acea perioadă eram cotropit de dragoste pentru o doamnă cu preocupări literare. Inițial, reportajul despre Periprava a fost o provocare, un îndemn al ei. Văzând că textul reportajului i-a plăcut, în mine, și-a ițit capul dragonul trufiei. Oare nu aș putea să-mi exprim gândurile și sentimentele într-un stil elegant, dar autentic? Oare nu puteam să o impresionez, cu scurte fragmente de proză, pe acea doamnă care compunea poezii? Astfel, s-au născut acele texte pe care le cunoașteți! Între timp, pasărea dragostei a răposat. 

Totuși, chemarea așternerii unor gânduri pe hârtie a rămas… Nu am pretenția că sunt originale, știu că nu sunt nici măcar redactate într-o manieră estetică… Dar ele sunt invocația pe care o lansez, ca dintr-un corn, în întunericul codrului singurătății… Poate alte spirite înrudite îmi vor răspunde cu prietenie! Este maniera mea de a-mi regăsi sufletul de copil capabil în clasele primare să născocească spontan uimitoare basme ce captau atenția colegilor mei… Doar Timpul știe dacă această căutare va fi sortită izbânzii… În epoca celui de-al doilea val de molimă globală, acest interviu ar putea fi testamentul meu ori un certificat de naștere! Oricare i-ar fi înțelesul, vă sunt recunoscător pentru această ocazie, dragă domnule George Roca! Iar cititorului, care a avut răbdarea ascetică de a parcurge aceste pagini, îi doresc ca fiecare clipă a vieții sale să-i fie străluminată de pace și bucurie!

————————–

^[1] Rabbi Hillel cel Bătrân (n.în jurul anului 110 î.e.n., Babylonia-d. în jurul anului 8 e.n. Ierusalim),este unul dintre cei mai cunoscuți înțelepți menționați în Talmud. A fost președintele Sanhedrinului (vechiul Tribunal Rabinic) și fondatorul Casei lui Hillel (o școală de interpretare extensivă a dreptului evreiesc) care a câștigat polemica cu Casa lui Shammai (caracterizată printr-o interpretare strictă a normelor juridice și religioase). Astăzi, învățăturile lui sunt integrate perspectivei evreiești asupra vieții. (conform https://www.myjewishlearning.com/article/hillel/ și https://www.chabad.org/library/article_cdo/aid/4042931/jewish/Hillel-the-Elder.htm).

^[2] Corectitudinea științifică ne îndeamnă să amintim că sediul juridic al competenței notarilor români asupra casei din Teruel inclusă în succesiunea românului decedat în România se întemeiază pe Legea nr. 36/1995 a notarilor publici și nu pe Regulamentul (UE) nr. 650/2012 aplicabil doar organelor jurisdicționale.

^[3] Petre Andrei, (n. 29 iunie 1891, Brăila – d. 4 octombrie 1940, Iași) a fost un savant, sociolog, filosof, profesor și om politic, membru post-mortem (1991) al Academiei Române. Voluntar în Primul Război Mondial, a fost profesor la Catedra de Sociologie a Universității din Iași, deputat din partea Partidului Național-Țărănesc, subsecretar de stat și apoi ministru în mai multe guverne din România interbelică…  Savantul este considerat drept unul dintre întemeietorii sistemului științelor sociologice din România. (conform https://ro.wikipedia.org/wiki/Petre_Andrei) În cinstea sa, una din cele mai însemnate universități private acreditate din Moldova,a fost numită „Petre Andrei”, unul dintre fondatori fiind chiar fiul savantului (n.r.).

^[4] Petru Movilă (n. 10 ianuarie 1597, Moldova-d.11 ianuarie 1647, Kiev) a fost mitropolit al Ucrainei și o remarcabilă personalitate culturală. Fiu al lui Simeon Movilă (domnitor al Țării Românești și ulterior al Moldovei) și frate cu alți trei domnitori moldoveni, s-a refugiat în Uniunea Statală Polono-Lituaniană, stabilindu-se în vestul Ucrainei de azi. După o educație de factură occidentală, a îmbrațisat cariera militară, participând la batăliile de la Țuțora (1620) și Hotin(1621). Între 1621-1627  a devenit interesat de starea Bisericii Ortodoxe din Ucraina.  A militat pentru recunoașterea ei de către regele polonez Vladislav al IV-lea Vasa.Pentru acest merit este ales în 1632, Mitropolit al Kievului. În această calitate elaborează un nou catehism, ”Mărturisirea de credință ortodoxă” , aprobată de sinoadele de la Kiev (1640) și Iași (1641) ca instrument de împotrivire contra misionarismului protestant. A fondat în 1632,Academia Mohyla (Movileană) din Kiev, cel mai mare centru de educație și cultură din Europa de Est a epocii. A sprijinit dezvoltarea tipăriturilor de carte religioasă și a învățământului din Moldova și Țara Românească.A fost canonizat atât de Biserica Ortodoxă Ucraineană (1996) cât și de cea Română, în 1997. (http://www.encyclopediaofukraine.com/display.asp?linkpath=pages%5CM%5CO%5CMohylaPetro.htm)

^[5] Confucius (n. 551 î.en., Qufu, provincia Shandong de azi-d.479 î.e.n. tot în provincia Shandong)  este cel mai vestit profesor, filosof și teoretician politic al Chinei. Ideile lui au influențat civilizația din întreaga Asie de Est. (https://www.britannica.com/biography/Confucius) 

——————–

George ROCA

Sydney – Iași

11 august 2020