Grigore Leşe este un artist desăvârşit. Dumnezeu l-a înzestrat cu un glas răscolitor, cu talent şi sensibilitate; şi pentru că a socotit, pesemne, că nu i-a dăruit destule, i-a mai dat o minte ascuţită, o seriozitate aproape germanică şi o dorinţă neostoită de autoperfecţionare. Toate aceste calităţi, care foarte rar se găsesc înmănuncheate într-un singur om, fac ca Grigore Leşe să fie o voce unică în spaţiul public românesc. El vine parcă de la începuturile noastre, aducând cu sine toate bucuriile şi durerile acestui neam, toată înţelepciunea acumulată de poporul român de-a lungul existenţei sale.
Grigore Leşe s-a născut în satul Stoiceni din Ţara Lăpuşului, în judeţul Maramureş. “Tata – Dumnezeu să-l ierte, că s-o dus în Ceea Lume luna ce-o trecut – când se scula dimineaţa mai întâi îşi zicea rugăciunile. (…) Bunica mea, Varvara, mă lua dimineaţa lângă ea şi mă punea în genunchi: “Dragu’ mamii, zi după mine “Înger, îngeraşul meu!” sau “Zi după mine Tatăl Nostru!” Ei mi-au adus în suflet de mic şi această dimensiune întru Hristos. Eu nu puteam fi în afara credinţei!” Grigore Leşe a păstrat rânduiala până în ziua de azi. “Şi-acum spun Tatăl Nostru, Crezul, mă duc la biserică. Da’ când mă duc, ştiu de ce mă duc şi ştiu ce Evanghelie se citeşte în duminica respectivă! Că dacă mă duc la biserică şi după ce vin acasă mă-ntreabă careva “Mă’, ce Evanghelie s-o citit?”, iar eu nu ştiu să-i răspund, ce rost mai are să mă duc la Sfânta Liturghie? Altminteri, mergem doar ca să fim duşi!”
Şi în repertoriul lui Grigore Leşe se găsesc multe piese cu subiect religios. “În cântecele mele mă rog la Maica Domnului! În cântecele mele vorbesc despre Răstignirea Mântuitorului, despre Adormirea Maicii Domnului, despre Pogorârea Duhului Sfânt!” Grigore Leşe, însă, ţine să facă o precizare: “Da’ nu sunt un habotnic care toaaaată zâua îşi face semnul Crucii şi îl pomeneşte pe Dumnezeu şi cu rost, şi fără rost. Cu Dumnezeu nu te joci! Adică să vorbeşti toată vremea de Dumnezeu, da’ când e vorba să demonstrezi că eşti creştin şi eşti smerit, să nu faci nimic!”
Grigore Leşe ştie că îi datorează totul Celui de Sus. “Păi, dacă horesc, este pentru că Dumnezeu mi-o dat glasul ăsta. Fiindcă între voce şi glas e o diferenţă: vocea ţi-o “faci” la şcoală, dar cu glasul te naşti. Apăi, ori ai glas, ori n-ai! Mie Dumnezeu mi-o dat glas şi îi mulţumesc prin ceea ce fac. Îi aduc mulţumire de câte ori am ocazia, îi mulţumesc pentru că pot hori!”
Domnul Leşe se opreşte o clipă, dă la o parte o ramură de salcie pe care vântul i-o legăna în obraz şi priveşte departe, spre pădurea de pe celălalt mal al lacului.
Spuneam mai sus că Grigore Leşe este o voce unică în spaţiul public românesc. A absolvit Academia de Muzică “Gheorghe Dima” din Cluj; şi-a dat doctoratul în muzică; este Doctor Honoris Causa al Universităţii “Vasile Goldiş” din Arad; este profesor asociat la Facultatea de Litere a Universităţii Bucureşti, unde predă cursul de etnomuzicologie. Artistul Grigore Leşe a cercetat cu mare atenţie folclorul (nu numai pe cel românesc) şi a găsit răspuns la o întrebare aparent simplă, în realitate fundamentală: de unde vine cântecul. Aşa a descoperit că în lume sunt mai multe centre creatoare. Un astfel de centru poate fi în România. Un altul este în ţările nordice. Cu siguranţă, un puternic centru creator se găseşte în Orient. În aceste centre s-au creat arhetipuri, de unde au plecat linii melodice care s-au răspândit în toată lumea. Ajunse într-un teritoriu, liniile melodice “de bază” s-au dezvoltat în funcţie de oamenii care ocupau arealul respectiv. Un popor contemplativ, de pildă, le-a cântat într-un anumit mod. Un popor războinic le-a adaptat temperamentului său. Grigore Leşe m-a surprins, realmente, cu un alt enunţ: oameni care trăiesc în condiţii asemănătoare, fie ei din cele mai îndepărtate colţuri ale lumii, se exprimă în cântec aproape la fel. “Uite, în Irlanda – unde am fost săptămâna trecută – împărţeala o fost cam ca la noi, în satul maramureşean. Că la noi satele sunt împărţite în “susănari” şi “josănari”. Să se ştie asta: că-n “susănari” oamenii sunt mai avuţi şi-n “josănari” sunt mai săraci. În “josănari” sunt mai săraci, da’-s mai frumoşi la suflet! Şi la chip sunt mai frumoşi. Şi-atunci când se întâmpla o căsătorie între un “susănar” şi o “josănară”, totdeauna se lăsa cu scandal. Părinţii feciorului nu erau de acord să ieie o fată din “josănari”, chiar dacă pica de frumoasă.”
Cam aşa a fost şi-n Irlanda. Pe măsură ce domnul Leşe împreună cu Peter Hurley, un prieten irlandez, se apropiau de ţărmul dinspre Ocean, pământul era din ce în ce mai arid. Irlandezii bogaţi care ocupaseră terenurile fertile din interiorul insulei îi alungaseră acolo, în zona aceea neospitalieră, pe ţăranii săraci. O parte dintre aceştia au plecat în America. Cei rămaşi au “inventat” un sol fertil, aruncând între stânci tonele de alge aduse la ţărm de valurile oceanului. Au reuşit astfel să cultive ceapă şi cartofi şi să supravieţuiască. “Ei bine, şi cântecele irlandeze au jalea doinelor noastre!” Maestrul Grigore Leşe a descoperit asemănări între horile sale şi un cântec din cu totul alt spaţiu: cel arabo-persan. “Pe 10 septembrie, în Piaţa Artelor din Bucureşti, în cadrul Festivalului Enescu, voi susţine un concert împreună cu muzicieni din Iran. O să vedeţi apropierile: doina din Maramureş (horea în grumaz) are mari afinităţi cu cântecul arabo-persan. Deci nu suntem buricu’ pământului, asta trebuie să reţinem.”
Având un interlocutor de valoarea şi competenţa domnului Grigore Leşe, nu puteam să nu-l întreb ce crede despre “manelizarea” cântecului popular românesc. “Staţi să lămurim lucrurile. Toată lumea se leagă de acest termen: “manea”. Cuvântul “manea” vine de la “mani”, care înseamnă “a improviza”. Maneaua este un gen extraordinar, care n-are nici o legătură cu ceea ce fac “cântăreţii” ăştia care apar pe bandă rulantă. Ei nu cântă manele. Ei lălăie nişte cântece de metisaj: ritmul din Bulgaria, textul din România şi totul pus într-un sos oriental. (…) În altă ordine de idei, “manelizarea” a apărut de mult în muzica populară românească. De exemplu, orchestrele de muzică populară de dimensiuni “simfonice” şi ansamblurile folclorice din România, create după model rusesc, sunt o formă de manelizare a culturii tradiţionale. Şi, culmea, noi investim bani grei în aceste ansambluri, care există în toate judeţele ţării. Aruncăm banii pe fereastră.”
Grigore Leşe mai are un of: calitatea oamenilor. “Fiecare este liber să cânte. Dar să nu uităm un lucru: fără şcoală şi fără har nu se poate! (…) Unii se joacă de-a folclorul, de-a cântatul. Ei nu înţeleg mesajul cântecului. Nu înţeleg dimensiunea cântecului. Cântă cu gura, nu cu sufletul. Pe la noi se spune aşa: “Sunt oameni cu minte, şi fără minte. Şi mai sunt unii care au minte, da’ nu toată le e bună!” Ei, ăştia de care vorbesc, sunt din categoria “fără minte”. În muzică trebuie să-ţi umble mintea, să ştii să sintetizezi o idee. Or, ei nu ştiu sintetiza, nu au criteriu şi nici măsură! Îşi transformă viaţa personală în spectacol. Da’ trebuie să suportăm astea, nu le putem schimba dintr-odată.”
Din păcate, lucrurile sunt mult mai complicate. “Sistemul cultural românesc, sistemul de învăţământ, reţeaua culturală din România trebuie reformate. Nu mai putem continua aşa. Noi confundăm şcolile populare de artă cu liceele de muzică, academiile de muzică le confundăm cu şcolile populare de artă. Da’ ştii de ce? Ne place să înotăm în ape tulburi. Pentru că în apele tulburi nu te vezi! De-aia nu ne convin apele limpezi. Sunt mulţi cărora nu le convine competitivitatea. (…) Ei trăiesc tulbure, confuz.”
Grigore Leşe şi-a construit cariera cu multă migală şi atenţie. A stat printre oameni, ca să le cunoască viaţa, obiceiurile, trăirile. “Folclorul, muzica din vatra satului pot înşela pe oricine din lume. Şi ca să nu fii înşelat, trebuie să intri în pădure, nu să stai la marginea ei. Ciuperci sunt şi la marginea pădurii, cum să nu! Da’ poate mai multe sunt în mijlocul ei. (…) Muzica asta tradiţională ori e la “bufet”, ori e la nuntă, ori e la joc, ori e la înmormântare. Ca să vezi fenomenul până la capăt, trebuie să stai cu ei, cu oamenii. Acu’ – mi-am zis – eu trebe să ştiu muzica asta şi-atunci trebe să fiu ca ei. Că dacă nu eşti ca ei, nu se destăinuie. (…) Şi am fost între ei: am fost şi la mină, am fost şi la Casa de cultură, am fost şi profesor, am fost şi la oi, am fost şi muncitor cu ziua, peste tot am fost. Ştiu despre ce este vorba. Dar câţi dintre colegii mei au procedat ca mine?” “Da’, chiar – l-am întrebat – cum v-au privit colegii?” “Ba m-au făcut nebun, ba m-au făcut beţiv, m-au făcut în toate felurile. Le-am suportat. Dar hulitorii s-au înşelat, pentru că acum se văd rezultatele. (…) Am avut atâtea probleme! Totdeauna când vrei să faci ceva extraordinar, ţi se pun piedici. “Leşe-i dificil!”, “Leşe? Nu-l găsim!” S-a minţit mult despre mine. Mi-au creat o imagine pe care n-am avut-o niciodată şi a trebuit să şterg toate astea. În comunităţile ţărăneşti se spune că, dacă te afli într-o răspântie, trebuie să ştii foarte bine pe ce drum o iei. Ei bine, acu’ zece ani am zis “Dom’le, mă-ntorc în răscruce şi-o iau pe-un alt drum. Le las toate şi-o iau pe alt drum.” Şi de zece ani am abordat viaţa altfel!”
Grigore Leşe a rostit aceste ultime fraze cu atâta obidă, încât am simţit nevoia să schimb subiectul. “Domnu’ Leşe, cum vedeţi viitorul?” “Ştii ceva? Când am împlinit 50 de ani, am zis că trebuie să mă uit înapoi, să văd cine vine după mine, cine mă urmează. (…) Pe mine trebuie să mă accepte generaţia de tineri, cei care vin. Ştii de ce? Ca să simt gustul eternităţii! Nu te poţi răstigni într-un timp şi să rămâi acolo. (…) Lumea se schimbă, vine un alt val. Vin tineri cu minţi strălucitoare; ei trebuie să mă recunoască şi să mă accepte.” “Şi ce-aţi constatat, vă recunosc?” “Păi cum?! Asta-i bucuria mea. Că eu case nu-mi fac, n-am slăbiciunea asta. Slăbiciunea mea e să ştiu cât mai multe cântece şi să fac ceva, nu pentru mine, ci pentru oameni, pentru lumea asta. Dacă e de făcut şi se poate face ceva din cultura tradiţională! Dacă nu, câtă e, atâta să hie!”
În ceea ce priveşte viitorul acestui neam, Grigore Leşe este şi mai optimist. “Poporul nostru are şanse, pentru că avem valori. Trebuie doar să fim atenţi, pentru că în istorie am pierdut atâtea ocazii! Dar valori avem! Avem mulţi tineri cu minţi strălucite, sclipitori în ceea ce fac. Ei trebuie puşi în valoare. Sunt foarte mulţi tineri de care nu ştie nimeni. Ei trebuie scoşi la lumină. Uite, şi în ceea ce priveşte imaginea culturală a României în străinătate stăm mult mai bine decât înainte. Horia Roman Patapievici, prin Institutul Cultural Român, a promovat “afară” valori adevărate ale acestui popor. Despre Patapievici se spun tot felul de lucruri. Realitatea este că a schimbat multe. Eu m-am dus la el cu un proiect amplu, “Ultimii rapsozi”. L-a analizat cu atenţie, l-a finanţat şi a ieşit senzaţional. La reprezentanţele institutului din marile capitale ale lumii a numit oameni tineri, inteligenţi şi bine pregătiţi. E adevărat, Patapievici nu mai trimite în străinătate ansambluri, lălăitori şi tot felul de amatori. Trimite oameni de valoare: poeţi, pictori, prozatori, artişti de primă mărime din teatre. Din punct de vedere cultural, imaginea României este mult schimbată în bine.
Asta vreau să spun, avem valori. Şi, repet, avem tineri extraordinari. Numa’ că tre’ să avem grijă de ei. Trebuie să le arătăm drumul. Când un tânăr vine la tine şi te întreabă “Ce trebuie să fac eu în lumea asta?”, nu poţi să rămâi indiferent. La un moment dat, Ioan Alexandru îmi spunea: “Frate Grigore, dacă stau într-o staţie şi toată lumea se suie în autobuz împreună cu mine şi unul singur nu reuşeşte să urce, eu nu pot sta liniştit în autobuzul ăla!””
Grigore Leşe nu stă “liniştit în autobuz”. Nu poate. “Nu am voie să mă izolez, să mă închid în “turnul de fildeş” şi să privesc lumea de acolo. N-ai cum să vezi lumea dacă faci asta. N-ai cum să vezi obiceiurile oamenilor, n-ai cum să le simţi stările sufleteşti, cum trăiesc, cum îşi cresc copiii. Eu mă duc printre ei, pe stradă, la metrou, de pildă, stăm de vorbă, mă-ntreabă de una, de alta. Şi mă fac fericit, pentru că sunt atâţia oameni cu probleme mari (dar bogaţi sufleteşte) care nu se plâng, nu se tânguie. Sunt fericit că mă-ntâlnesc cu ei şi că-i pot face, la rândul meu, fericiţi cântând pentru ei, horind.”
Soarele a trecut dincolo de baltă şi acum străluceşte deasupra pădurii. Cu ochii îngustaţi de lumina albă a după-amiezii, Grigore Leşe priveşte gânditor undeva, departe. Deşi pare firav, este un om puternic. Are forţa talentului imens pe care i l-a dăruit Dumnezeu, talent cu care de câteva bune decenii ne bucură pe noi, semenii săi.
– Dragă Maestre, Care este modelul dumneavoastră în domeniul culegerii de folclor? Cât folclor a putut fi salvat? Cât s-a risipit?
– La noi, arhiva de folclor s-a înfiinţat foarte târziu, la începutul secolului al XX- lea. Gândiţi-vă că, mai mult ca sigur, s-au pierdut multe elemente structurale şi melodice prin vremi, altele s-au diluat sau chiar şi-au schimbat sensul. Important este că au ajuns la noi mesaje esenţiale, primite şi transmise mai departe prin uimitorul şi misteriosul cod al culturii de sorginte orală. Modelele mele în cercetare au fost multe, Brailoiu, Bartok, Breazu, însă, spre deosebire de ei, eu sunt născut în familie de ţărani, la mine acasă am auzit primele hori, glasul fluierului, primele versuri… Pentru ca un om să se poată destăinui trebuie să te simtă, să faci parte din comunitate, să participi la toate activităţile şi manifestările prilejuite de anumite sărbători. Eu am crescut cu ţăranii, am lucrat împreună, am fost la oi, la clăci, la şezători, la nunţi şi înmormântări. Am dormit cu ei. M-am născut acolo şi altfel s-au destăinuit faţă de mine. Toate aceste lucruri m-au ajutat la cunoaşterea unor detalii referitoare la psihologia ţăranilor horitori, la hori, la întreaga lor dimensiune spirituală, iar acum le pot împărtăşi. Din păcate, unele cercetări s-au făcut din mers, fără să se ţină seama de acest contact fizic şi emoţional. Pentru mine lucrurile au stat diferit. Drumul meu a fost altfel, şi anume dinspre sat spre oraş. M-am format într-un sistem educaţional mărginit de hotarele satului, apoi, cu acest bagaj, am plecat să studiez muzica universală pentru a-mi permite ulterior o abordare comparativă. Trebuie să ştie că se înşeală amarnic cei ce au impresia că pot învăţa folclor doar apelând la benzile de arhivă şi culegerile de specialitate.
– Mai poate fi recuperat folclorul? Cum?
– Folclorul nu trebuie recuperat, trebuie eventual să-l ajutăm să vieţuiască acolo unde a apărut, în hotarul satului, iar recuperarea scenică se poate face doar prin practicarea unui revivalism de calitate. Utilitară sau magică, ceremonială sau neocazională, muzica ţărănească se înscrie într-un tipar stilistic străvechi.
– Povestiţi-mi, vă rog, o experienţă sau mai multe de când sunteţi în Bucureşti şi a trebuit să luptaţi cu mentalitatile pentru a impune stilul dumneavoastră de viaţă, felul dumneavoastră de a cânta şi de a asculta muzica. Care au fost momentele mai dificile?
– În primul rând, vreau să vă spun că nu am venit din Lăpuş ci din Cluj. Nu pot spune că am trăit momente dificile în Bucureşti. Încă din primul an am avut o colaborare cu Teatrul Odeon într-un alt fel de spectacol, un spectacol de dans contemporan în coregrafia Lilianei Iorgulescu, urmat – în partea a doua – de un show marca Răzvan Mazilu. Apoi a venit propunerea Facultăţii de Litere a Universităţii Bucureşti de a preda un curs de etnomuzicologie iar acum şapte ani iniţiativa televiziunii romane – TVR Cultural – de a realiza o emisiune săptămânală – “La Porţile Ceriului”. Bucureştiul este un oraş viu, cosmopolit, în care mă simt foarte bine. Probabil felul în care mă îmbrăcam atrăgea oarecum atenţia pe stradă însa acum clopul meu de Lăpuş este un adevărat brand.
– Cu o pălărie atât de mare, cu telefonul într-o husă cu motive tradiţionale, cu un soi de traistă pe umăr. Chiar nu păreţi defel din această lume…
– Dragul meu să ştii că Lumea din care vin eu există. A fost odată, poate, şi lumea voastră sau a bunicilor voştri.
– În lumea noastră, a orăşenilor, mulţi vorbesc despre dezamăgire, despre mizerie, sunt nemultumiţ, stresaţi, dezorientaţi, mai ales tineriii. Pe acolo pe la sat ce mai spun oamenii?
– Nu cred ca există o deosebire fundamentală între orăşean şi ţăran. În ambele „zone” şi „tabere” poţi întâlni oameni geniali, rafinaţi, înţelepţi sau – dimpotrivă – banali, plictisitori, cu gusturi îndoielnice, săraci cu duhul. Important este să încerci să te autoprotejezi, să cauţi compania celor cu care eşti compatibil. În Bucureşti ma întâlnesc frecvent cu plasticieni, scriitori, oameni de televiziune. Sigur că avem clipe şi momente în care suntem deznădajduiţi dar avem grijă să nu vorbim prea mult despre ce ne doare. Să nu credeţi că în hotarul satului oamenii simt altfel. Cei cărora le pasă se întreabă şi ei ce s-o alege de lumea asta, de ţara asta, de neam… Ceilalţi … noroc bun!
– Şi ce s-o alege de lumea asta şi de acest neam, românesc?
– Ce-i cu lumea asta? Când îi vorba de lume, la mine s-ar potrivi următoarele versuri: “Lumea me-i lume legată/Cu lanţuri şi cu lăcată/Nu mi-i bine niciodată./Avut-am bine în viaţă/ Când am fost la mama-n braţă/Da’ de când am crescut mare/Numa’ dor şi supărare”.
– Astea sunt versuri dinainte de inventarea cuvântului criză…
– Sunt versuri străvechi. Există şi în ziua de astăzi în mintea oamenilor şi aşa şi trăiesc unii. Numai că lucrurile s-au schimbat. Oamenii sunt învrăjbiţi, nu ştiu ce să creadă. Eu umblu foarte mult prin ţară. Peste tot, unde mă întâlnesc cu tot felul de oameni, întreb: “Bade Gheorghe ce zici de lumea asta?”. Zice “Lumea asta nu ştiu ce să ştiu cum îi. Îi bine da-i şi rău. Numa’ Dumnezeu ştie”. Alţii răspund în felul următor: “Amu’ ce-o fost o trecut, ce-o mai fi de-amu nu ştiu”. Oamenii nu ştiu ce să răspundă. Sunt derutaţi săracii. Vorbesc de oamenii bătrâni de la care mai poţi afla lucruri esenţiale. Ei tot timpul se raportează la o forţă supranaturală, se raportează la Dumnezeu. Ei de umblat la Biserică, umblă. Tinerii însă umblă mai puţin. Este adevărat ca nu ne putem raporta în anul 2011 numai la legende, superstiţii şi mitologii. Totdeauna religiosul s-a amestecat cu magicul. Sunt tot felul de obiceiuri la naştere, la nuntă şi la înmormântare. Nu-i rău, dar nu poţi trăi doar cu astea. Trebuie să ai o deschidere, să încerci să te compui altfel în lume.
– Pe televizor tot apar oameni care spun că satul acela frumos despre care povestiţi dumneavoastră este cam pe ducă…
– Ei vorbesc numai din cărţi. N-aş zice aşa ceva. S-au mai schimbat lucrurile. Unii au ajuns în sat plecând din oraş. I-au văzut pe ţărani şi au văzut arta tradiţională din afară. Eu le-am văzut dinăuntru. Ei judecă doar la prima vedere. Este ca şi cum te duci în pădure, intri în marginea pădurii şi găseşti trei ciuperci şi apoi te întorci acasă spunând că nu prea mai sunt ciuperci în pădure. Omul nu se destăinuie de la prima vedere. Trebuie să stai cu el, să trăieşti cu el, să simtă că faci parte din lumea lui. Altfel degeaba te duci acolo. Oamenii ăştia de care-mi spuneţi se duc la bibliotecă şi caută în cărţi. În ziua de astăzi se scriu prea multe cărţi din alte cărţi. Eu mă feresc de asta, eu încerc să fiu practician.
– Maestre, sunt foarte la modă târgurile tradiţionale, produsele de artizanat…
– Dar ştii de ce? Pentru că toată lumea umblă doar după bani. Or ţăranii n-au umblat după bani. Meşterul din sat nu practica meşteşugul doar pentru câştig financiar. El era o personalitate în comunitate. Nu stătea la colţul străzii: “Bă Ioane hai la mine că eu fac porţi şi cumpară o poartă de la mine”. Constantin Noica îi spunea genialitate difuză şi eu am trăit pe pielea mea asta. Adică: sunt mai mulţi în sat care bat doba, da’ nu-i concurenţă. În sat se ştie cine face cele mai frumoase împestriţuri pe furca de tors, pe botele ciobăneşti? Se ştie. Cine cântă mai frumos? Se ştie. Da’ el nu-i meseriaş, nu ia bani pe cântat. El trăieşte din pământ sau din turme. Este o lume a naivităţii şi a inconştienţei. El nu constientizează ceea ce face, chiar dacă o face genial.
– Şi noi orăşenii de ce suntem atât de ataşaţi şi de interesaţi de târgurile astea?
– Ştii de ce? Vă spun eu. Pentru că pare exotic, din altă lume, este ieftin, dar nu întotdeauna la târg vin (şi) meşterii. Un meşter adevărat de sat nu prea vine la târg. Nuuu. Comunitatea tradiţională era închisă, acum s-a mai deschis e adevărat. Sunt indivizi care se organizează într-un soi de comunitate artificială, care se poate însă desfiinţa oricând. Însă o comunitate tradiţională străveche din Maramureş sau din Bucovina este stabilă, trainică. Ori din astfel de comunităţi nu prea vin la târg. Şi aşa cultura tradiţională s-a transformat într-un produs, într-un bun de consum supus modei.
– Apropoo, în altă ordine de idei, la Stoiceni, de unde sunteţi, vă spune Grigore a lu’ Ion Opriş. Leşe de unde vine?
– Este aici o poveste simpatică şi frumoasă. Când l-o făcut pe tata, bunicul meu Opriş şi cu bunica Varvara n-or fo’ căsătoriţi încă, în mod oficial. Era perioada ‘ceea în care ei nu se duceau la Consiliu. Nu or avut act de la Consiliu. Şi atunci pe cine să pună numele la tata? L-o pus pe bunica Varvara Leşe. Şi atunci tata o fost Leşe şi eu am fost Leşe, cu toate că trebuia să fiu Opriş.
– Da, de ce vă purtaţi peste tot cu pălăria asta mare?
– Este o pălărie care se purta în Bistrita şi în Lăpuş. Dar astăzi nu se mai prea poartă. Că e cu borul mai mare, mai mic, calotă mai înaltă, dom’le: pălăria-i palarie. De ce o port? Pentru că la noi se spune că pălăria defineşte omul. Aşa este. Pălăria arată bărbăţia bărbatului. Cine nu poartă pălărie ori i-o murit cineva ori… În sat, mai demult, nu umbla nimeni fără pălărie. Apăi că era din Ungaria sau din Ucraina, apăi purta pălărie.
– La oraş nu se mai poartă…
– Nu se poartă pentru că lucrurile s-au schimbat foarte mult. Dar dacă ne ducem într-o aerogară, la Frankfurt sau la Amsterdam, sunt oameni din alte comunităţi din lume ce-i vezi cu pălării. Ia uitaţi-vă mai atent cum se deosebesc ăştia de alţii. Aici, la Bucuresti, s-au adunat oameni amestecaţi….
– Păi şi n-a strigat nimeni pe aici după dumneavoastră?
– Am trecut prin asta acum 35 de ani. Strigau după mine: aaa, ce-i cu pălăria? Băăă, pălăria! Şi de atunci, eu tot trebuie să mă explic de fiecare dată de ce port pălărie. Păi port pălărie pentru că un om normal poartă pălărie. Mă! zic: tu eşti anormal că nu porţi pălărie, eu îs normal. Însă acum oamenii s-au obişnuit aşa cu mine şi nu se mai miră atât de mult, ca mai demult…
– Dar de ce pe cartea de vizită, sub Grigore Leşe scrie “doctor în muzică” şi nu scrie artist?
– Şi aici este o problemă. Ştiţi de ce n-am scris? Vă spun eu. Pentru că se confundă cuvântul artist. Toată lumea zice că arta e ceea ce simte fiecare. Un artist din Africa, popular la el acasă, dacă vine în Europa nu-l ştie nimeni. Este valabil şi invers. Şi cuvântul artă şi cuvântul artist sunt chestiuni relative. Şi încă ceva: la noi, în ultima vreme, cuvântul artist s-a compromis. Oricine performează poate fi “artist”. Artist liric aud, artist popular aud. Popular! Adică accesibil gustului comun. Ori eu m-am separat de mult de tagma asta. Până acum am avut trei perioade: când am fost mai mic şi nu se ocupa nimeni de mine, o perioadă în care eu m-am ocupat de alţii şi, acum, a venit vremea să mă ocup şi de mine. La vârsta asta trebuie să-mi adun gândurile. Unii imi spun rapsod pentru că mă văd că apar singur pe scenă cu pălăria mea şi cânt. Iar alţii care vin şi cântă cu zeci de instrumente, ăia sunt “artişti”. Eu nu sunt nici din tabăra aceea, nici din cealaltă. Atunci m-am întrebat: cum să-mi aleg eu drumul? Mi-a fost greu. Eu am făcut muzică, am studiat pian, armonie, am cântat în orchestră simfonică, am mers la Conservator. Peste lumea mea, din comunitatea ţărănească, s-a suprapus lumea culturii academice. Sunt copii la noi care de când se nasc sunt pentru ceva. Când m-o făcut pe mine, tata i-o spus mamei: “da-r-ar Dumnezeu să horească copchilu’ aşe cum horeşti tu”. Tot îmi spunea că am avut probleme cu buricul, că nu ştiau cum să mi-l lege. Am descoperit că şi în Africa, copiii care se nasc cu cordonul ombilical în jurul gâtului sunt consideraţi a fi născuţi pentru a deveni vrăjitori, descântători. Au forţa asta de când se nasc. Ei, cam aşa o fost şi la mine.
– Şi dumneavoastră ce boli vindecaţi?
– Îţi spun eu dragul meu, ce boli vindec. Încerc să învăţ lumea ce înseamnă a hori. Asta înseamnă doctor în muzică. Eu am făcut un doctorat despre hore.
– Şi ce boală anume vindecă horile?
– Ştii ce vindecă? Necazul, supărarea şi amarul. Spun versurile: “horile-s de ‘stâmpărare, la omul cu supărare”. Horea se cântă pentru astâmpărare. Ca să mă vindec sufleteşte nu trebuie să am în jur veselie. Trebuie să cânt pentru mine. Eu când horesc nu horesc pentru spectatori, ci horesc pentru mine.Cine se regăseşte în asta foarte bine, dar nu întotdeauna se nimereşte şi unii aşteaptă de la mine să-i vindec trupeşte. Dar eu nu pot să-i vindec trupeşte. Şi atunci caută alte linii melodice şi alte cântece. Există muzică pentru suflet şi muzică pentru trup. În lumea asta bulversată se caută muzică pentru exaltare trupească. Ori eu nu sunt din povestea asta. Eu sunt din povestea muzicii pentru suflet, care are o tonalitate nocturnă, este tristă. Cealaltă este o muzică veselă, solară. În ultima vreme toată lumea tinde să se veselească şi nu înţelege de ce eu cânt numai muzică lirică. Dar asta este muzica noastră. Aşa este aici. Muzica de Bach îţi creează o stare, muzica de Mozart alta. Muzica din vatra satului alină.
– Şi când horiţi, cântaţi cu burta plină sau ea goală?
– Ştii când se horeşte cel mai bine? Când eşti flâmând. Pe gol. Pe nemâncate vocea sună altfel şi asta nu este explicabil, dar o simţi. De multe ori nu-mi găsesc locul unde să cânt. După 35 de ani mă mai întreb: oare-s bine să fiu văzut când horesc? Oare nu-i mai bine să nu mă vadă lumea? Oare-i mai bine doar să mă audă? Locul trebuie sa fie prielnic, să aibă o energie pozitivă. Nu poţi cânta oriunde. Degeaba m-aş pune să cânt aici. Şi mai este ceva: omul câteodată cântă înlăuntrul lui. Nu se aude. În Maramureş există o denumire la hore. Îi zice “adâncată”. Se cântă dinlăuntrul, din adâncul sufletului.
– Un poet englez zice că “melodiile auzite sunt dulci, dar cele neauzite sunt şi mai dulci”. De aceea cântaţi atât de rar?
– Sigur. Şi chiar mă feresc. Ei vor să mă tot cheme în spectacole. Este greu să trăiesc în lumea asta. Eu dacă nu m-aş apăra cu muzica mea nu ştiu ce s-ar întampla cu mine. Sunt puţini cei care mă înţeleg. Am avut luna trecută un concert la Chişinău. Era un spectacol de ritual: muzica din ritualul de naştere, de nuntă, din ritualul de înmormântare. Şi la un moment dat totul a fost…aşa! Şi după pauză o venit o altă trupă, cu ritm. Nu ne potriveam. Şi am jurat că niciodată nu am să mai cânt aşa, fiindcă realizez de fapt, o stare de confuzie şi un compromis, pentru că eu îi aduc pe spectatori într-o stare, specială, deosebită, înălţătoare, iar cei de după mine le strică starea.
– Unde horiţi cel mai bine?
– Ştii unde? Eu am câteva locuri la mine acasă, lângă Stoiceni. Când mă duc la Stoiceni mă duc în pădure, pe unde am copilărit. Şi asta nu-i poveste. Mă duc pe acolo să îmi văd locul unde cântam. Mă duc acolo şi suna locul. Pot cânta. Nu-s văzut, sunt singur. Dar se aude extraordinar. Mă întreb unde aş putea cânta in Bucureşti? Sala Palatului nu se potriveşte pentru că nu-i făcută pentru concerte, ci pentru şedinţe. Ce s-ar potrivi ar fi un amfiteatru, unde nu este nevoie de amplificări. Când amplifici glasul se schimbă starea. Nu eşti tu. Simţi ceva acolo. Pe mine mulţi încă nu m-au auzit de-adevăratelea cântând. Pentru că adevarat nu pot cânta când am şapte microfoane în faţă, adevărat cânt când sunt singur. Aş da multe pe lumea asta să mă audă oamenii la un moment dat cântând cu adevărat. Va trebui să găsesc o soluţie.
– Maestre, dar la nunţi aţi cântat sau cântaţi?
– Nu. Nu cânt la nunţi. A fost o perioadă în studenţie când n-am avut cu ce să-mi cumpăr o franzelă. Şi mă solicitau să cânt la nunţi pe bani. Şi nu m-am dus. Toată sâmbăta, duminica ei îs la nuntă şi se transformă într-un fel de lăutari. Luni, vor să fie profesori. Nu se poate. Şi marţi vor să fie artişti la televizor. Ştii de ce apar ei la televizor? Să-şi facă reclamă să fie chemaţi la nuntă. Eu nu-s aşa. Eu cânt muzica veche a unei comunităţi şi vreau să aduc dimensiunea aceasta spirituală în văzul şi în auzul tuturor.
– Mi-e greu să găsesc nişte lăutari cinstiţi, din soiul lui Fărâmiţă Lambru. Unde au dispărut aceştia?
– Ba nu. Sunt lăutari pentru nunţi. Ei asta fac.
– Da’, dar din aia de butuc…buni…
– Sunt. Am din ăştia. Buni. N-au dispărut toţi. Ba chiar sunt mai buni ca niciodată, numai că au îmbătrânit. Am avut un proiect la Institutul Cultural Român timp de un an, finalul proiectului fiind la Ateneul Român. Eu atâta lume la Ateneu încă n-am mai văzut. Dar au fost numai lăutari. Trebuie să ai grijă şi măsură cu ei, dacă îi chemi de mai multe ori îi strici.
– Maestre, dar manelele?
– Subiectul ăsta presupune un studiu foarte serios. Eu atât ştiu că “mani” înseamnă a improviza. Manelele adevărate presupun talent, improvizaţie. Manelele mă duc cu gândul la cântecul arabo-persan şi la horea lungă din Maramureş sau din Oltenia.
– Dar astea cărora le spunem noi manele?
– Asta este o muzică amestecată de metisaj. Le-au pus ritmuri din Turcia, ritmuri de rock, de rap şi peste ele fac o improvizaţie. Ei zic că ar cânta manea, dar ei nu cântă manea adevărată. Există şi un joc privat în Orient în care femeile îşi mişcă trupul cu mişcări senzuale. Este un dans privat pe care nu oricine îl poate dansa. Atenţie: nu trebuie condamnate manelele atâta timp cât nu ştim ce-i cu ele. Dacă-i ţigan cântă manea? Nu neaparat. Un ţigan poate să facă muzică de calitate. Românii nu s-au născut să fie muzicanţi. Ţiganii s-au născut să fie muzicanţi. Între ţăran şi lăutar există o mare deosebire. În muzica ţăranilor găsim un sentiment de dor, de jele. La lăutar nu, pentru el muzica este meserie, din asta trăieşte. Lăutarul ştie să improvizeze, ştie să se facă plăcut, el când cântă nu-şi priveşte cetera, se uită prin sală să vadă dacă place ce cântă. Ţăranul cântă pentru el. Asta e cu totul altceva.
– De ce v-aţi făcut profesor de muzică?
– Cred că ăsta mi-o fost mie drumul. De când am fost mic am tot cântat şi aici mă potrivesc. Eu n-am fost bun la matematici. Dar şi aşa, dacă ar învăţa ăştia muzică, în ziua de azi, câtă matematică învăţam eu pe atunci, am fi departe dom’le.
– Dar cine se mai face astăzi profesor de muzică?
– Ştii cine se face? Cine are tragere de inimă şi ştie ce vrea pe lumea asta şi, dacă-i făcut pentru aşa ceva, atunci se face. În lumea asta nu contează numai banul. Oamenii talentaţi sunt puţini şi cei puţini trebuie să facă ceva. Dacă eşti bun de doctor, fă-te doctor, dacă eşti bun tâmplar, fă-te tâmplar, fă – în general – ceea ce poţi face bine. Nu încerca să câştigi bani imediat, făcând lucruri mediocre. Aici greşesc foarte mulţi. Paşii mei au fost mărunţi. Dacă ma întreabă cineva “mă Grigore ai bani?”. Păi am. “Mă da’ eşti iubit, li-i drag lumii de tine?”. Da, pentru ca ştiu ce vreau. Dar paşii mei or fost mărunţi. Tineretul din ziua de astăzi trebuie să-şi afle modelul, să-l caute, nu să vină modelul la ei. Câteodata este păcat să te dai model dacă cel de lânga tine nu te înţelege. Ei trebuie să te caute, dar ei nu caută. Ei caută altceva, sunt învrăjbiţi. Este vremea să ne adunăm.
– Maestre, vă rog să-mi spuneţi cine anume îi învrăjbeşte pe oameni?
– Dacă ieşim pe stradă acum şi ne ducem în stânga, dreapta, o să vedem o agitaţie. Şi eu mă întreb de fiecare dată: unde merg oamenii ăştia, că prea mulţi merg. N-au finalitate toţi. Sunt smintiţi. N-au minte. Cine n-are minte poate are forţă fizică, îi bun acolo. Ori noi, acuma, vrem să fim toţi şi puternici şi cu minte. Dar asta nu se poate. Adică eu vreau să fiu puternic, şi de nu pot fi puternic. Vreau să fiu ceea ce nu pot fi. Mă uit în oglinda la mine şi mă întreb: dom’le, ce vrei să fii pe lumea asta? Sunt capabil să fac asta sau nu sunt? Parcă aş fi… Invidia este mare iar răutatea nu se gată niciodată. Eu mi-am ales drumul acesta. Că-i bine, că-i rău, mă zbat; dar cu o floare nu se face primăvara. Nu mă plâng, sălile sunt pline, vin mulţi tineri la concertele mele, dar or trecut 35 de ani până să ajung aici. Dar a meritat pentru ceea ce mi se întâmplă astăzi. Tinerii la 25 de ani vor să aibă şi casă, şi trei maşini, şi vila. Nu se poate. Aici sminteşte societatea. Eu m-am mulţumit cu cât am avut.
– Învaţă copiii la şcoală că poporul român este ospitalier, că e frate cu natura, ca e împăcat cu soarta. Drept este să caracterizezi un popor pe baza unor versuri populare?
– Aici se impune întrebarea directă: ce înseamnă sa fii român? Pentru mine să fii român înseamnă să cânţi doina. A fi român nu înseamnă să cânţi pe scenă marşuri, texte îndoielnice. Spunea Andrei Pleşu foarte bine: Emil Cioran n-a devenit mare român că s-a dus la Paris şi a zis că este român, el a devenit mare român pentru că a ajuns un mare estetician în Franţa. Da’ sigur că-i o prostie să auzi un vers şi gata… Dacă-i vorba de Mioriţa, au fost atâtea explicaţii şi interpretări despre ea. Atâta or purtat oaia asta că deja ne-or înnebunit pe toţi. Să judecăm poporul român prin Mioriţa? Stai că lucrurile sunt mai complicate. Nu suntem numai noi ciobani pe lume. Păi dacă trecem două dealuri din Maramureş ne întâlnim cu ucrainieni. Ăia nu-s tot păstori? Peste tot semnalele din trâmbiţa sună aproape la fel.
– Maestre, ce viaţă duceaţi înainte de anul 1989? Vă chemau la festivităţile partidului?
– Să ştii că am fost un boem. Cântam noaptea pe stradă, m-au şi amendat pentru cântat. Făceam ce vroiam eu. M-or făcut oamenii nebun, beţiv, de toate. Pentru că ei trăiau în lumea lor, şi eu trăiam în lumea mea. Eu nu trăiam în lumea banilor, a afacerilor. Eu stăteam cu tot felul de oameni, cu ţigani, cu ciobani, cântam la fluier, umblam în munţi, prin sate, să văd ce se întâmplă la şezători, la parastase. Asta o fost viata mea.
– Maestre, dar de ce cântă omu’?
– I-am mai întrebat pe unii: ” Bă tu de ce cânţi?”. “Păi aşa-mi vine”. El nu ştie de ce cântă. Altu’ zice: “Dom’le cânt că-s lipsit”. Adică se ‘stâmpără. Alţii răspundeau: “Cânt pentru bătrâni, de osteneala bătrânilor”. Ştii de ce cântă? Să se împace cu lumea. Horind găseşte împăcare cu lumea şi cu el. Asta-i.
– Maestre, şi când veţi muri şi-aţi ajunge în faţa lui Dumnezeu, ce l-aţi întreba?
– Am întrebat oamenii: “De ce te temi? De moarte sau de întâlnirea cu moartea?”. “Măi”, zice, “de moarte eu nu mă tem, mă tem de întâlnirea cu moartea”. Câteodata mă întreb: eu ce-aş cânta când o fi să mă întalnesc cu ea? Şi-aş cânta aşa: “Sâmbăta de dimineaţă m-o cătat moartea prin casă/M-o cătat şi m-o aflat, eu de moarte m-am rugat/ Să mă mai lese vreun ceas că mai am şi eu necaz/ Şi mai am vreo trei copchii şi o mie de datorii/ Şi dacă le-oi împăca, vino moarte şi mă ia/ Că io lumea mi-am urât, mi-e dor numa’ de mormânt”. Câteodată omu’ se satură de lume şi zice “no amu’ să mă ieie Dumnezeu să mă ducă în lumea de dincolo”. Şi acolo o hi oarece. Poate. Aşa că nu mă tem de moarte. Şi ce să ştiu eu a zice în faţa lui Dumnezeu? Nu ştiu dacă aş putea să-L întreb ceva. N-aş avea curaj. Poate că muzica ar rezolva şi problema asta…
– Maestre, vă mulţumesc foarte mult pentru această minunată întâlnire!…
– Cu multă plăcere, să auzim numa de bine!…
