R: Detaşaţi-vă de subiectivismul existent şi vorbiţi de cele două volume de poezie- “Dreptul la melancolie” şi “Muzeul figurilor de umbră”- din punct de vedere critic?
Ioan Radu Văcărescu: Intrebarea ta ar fi de adresat unui critic, nu autorului. Rolul Poetului este să scrie poezie, al Cititorului să citească (gustul şi nivelul intelectual şi cultural fiind definitorii aici), al Criticului să judece: reprezentativitate, calitate etc. E adevărat, la noi, de mai multă vreme, lucrurile sunt cam amestecate: valorile cu non-valorile, cititorii avizaţi cu consumatorii glossy, cronicarii literari autentici cu cenacliştii de duminică. Dar hai să intru în acest joc şi să spun că „Dreptul la melancolie” e volumul cel mai reprezentativ, pentru că e o antologie, o selecţie de poeme din toate volumele mele de până acum, din 1992 până azi. Cine doreşte să-şi facă o ideea cât mai completă cu privire la poezia mea, cartea asta trebuie s-o aibă în vedere. Nu ştiu însă care carte e cea mai reuşită „calitativ”. Eu sper că toate volumele mele reuşesc sa atingă un nivel de calitate literară în consonanţă cu investiţia emoţională şi de limbă românească din poeme. Mai mult, volumele mele de poezie nu sunt, aşa cum s-ar putea crede la o privire superficială, chiar atâta de „unitare”, un cititor atent putând observa nu doar unele schimbări sau modificări de substanţă, dar şi de formulă poetică. Chiar dacă sensul poeziei, al lirismului, este subiectivitatea extremă, încerc, iată, sa intru şi în acest joc al „obiectivităţii” şi să spun cîteva cuvinte despre „Muzeul figurilor de umbră”. Nu şi despre antologia recentă, pentru că ar trebui sa-mi reevaluez integral toate poemele de până azi, ceea ce ar fi imposibil, iar chiar selecţia făcută, la urma urmelor, e o formă de autocritică. Deci: în volumul cu pricina se regăsesc, cred, temele şi interesele poeziei mele dintotdeauna: dragostea, natura (muntele mai ales), oraşul (desigur, Sibiul, însă „Sibiul meu”), sufletul românesc, gîndirea orientală etc. Am încercat să configurez, sub semnul memoriei selective şi afective, o heterotopie particulară asupra căreia să fiu singur domn şi stăpânitor. Oraşul – muzeu populat de umbre, penumbre şi lumini, de ieri şi de azi, este lumea mea, imaginară desigur. Numai că, realitatea nu e doar ceea ce se vede, este şi ceea ce mintea şi sufletul descoperă ca lume în care să crezi cu adevărat.
R: Aveţi de gând să nu mai publicaţi poezie în viitor?
I.R.V.: Sigur că o să mai public poezie, dincolo de faptul că voi scrie poezie întotdeauna, desigur, ocazional, bineînţeles, în sens goethean, pentru că ăsta e rostul literaturii, să ajungă la ceilalţi.
R: Dacă aruncăm o privire în librării nu se mai găsesc volume de poezie. Din ce cauză credeţi că poezia nu mai e citită ca înainte?
I.R.V.: Sigur că sunt oarecum dezamăgit că volumele de poezie nu ajung la cititori. Librării nu prea mai există, iar cele care mai sunt refuză să pună poezia pe raft, din motivul penibil că volumele de poezie nu se vând. Desigur că nu se vând, că nu-i vorba de poşete sau reviste sexy, castraveţi sau pahare de plastic, carte de referate literare pentru BAC sau romane siropoase de citit pe plajă. O carte de poezie trebuie să existe în librărie, şi nu doar de azi pe mîine, ea trebuie să stea acolo pe raft aşteptându-şi cititorul. Din păcate, librăriile noastre (dar să ştii că nici în altă parte nu-i mai bine) au intrat şi ele în malaxorul devastator al capitalismului: nu contează decât profitul, iar pentru asta trebuie să vinzi mult. Însă literatura, cultura, lucrurile care rămân şi care ne formează identitatea şi spiritualitatea, n-ar trebui să fie lăsate să intre în acest malaxor. Din păcate, se pare că suntem, acum, prea săraci cu duhul şi cu altele pentru a pune lucrurile cu picioarele pe pământ şi cu ochii spre cer.
R: Spre ce se îndreaptă cultura în ziua de azi?
I.R.V.: Cultura nu se îndreaptă spre ceva anume. Nici nu s-a îndreptat vreodată, decât în mintea confuză a iubitorilor de progres cu orice preţ. Numai că, aici nu suntem nici la fotbal şi nici la agricultură. Cultura este. Susţin această „erezie” pentru că nu cred în progres, în cultură. Repet, aceasta este, şi atât. Şi nu de ieri, de azi. E un fenomen organic, care ţine de viscerele şi de circumvoluţiunile societăţii omeneşti dintotdeauna. Sigur, ideile se mai schimbă, modele vin şi trec, cultura este. Pentru că avem în spatele nostru câteva mii de ani de cultură, cea care ne dă identitatea de oameni. Ce facem, dăm totul deoparte şi plecăm mai departe cu cântec înainte ? Sunt destui care procedează în acest fel. N-au decât, orbul care-i conduce îi va îndrepta spre prima prăpastie. Lumea noastră rezistă prin acea elită care păstrează, prezervează şi promovează acestă cultură, cea care dă, mereu, şi măsura valorilor de ieri şi de azi.
R: Sunteţi consacrat ca poet, prozator, publicist şi traducător. Ce sfaturi le-aţi da tinerilor care sunt pasionaţi de poezie şi proză dar, le este teamă să iasă în faţă?
I.R.V.: Bun, hai să zicem: să nu mai stea atâta pe net, că n-are rost, e una dintre cele mai teribile forme de manipulare ale momentului şi unul dintre cele mai proaste locuri de informare posibile. Mai bine să citească, să citească mult, foarte mult (dacă vor, pe internet, numai că nu prea există cărţile mari pe-acolo). Iar dacă au ceva de spus, să scrie. Dacă sunt criticaţi, să nu renunţe. Să citească şi mai mult şi iarăşi să scrie. Mai bine. Iar de publicat să publice puţin, mult mai puţin decît scriu. Că e plină lumea noastră de cei care publică mai mult decît scriu!
