Motto: Pentru această … foarte simplă poveste pe care-ncep s-o depăn pe hârtie, nu aştept şi nici nu cer cuiva crezare.
(Edgar Allan Poe, „Pisica neagră”)
Am aflat de curând că modelul de poşetă la care visam zi şi noapte pe când urma să împlinesc douăzeci de ani, poartă un nume franţuzesc: minaudiere. La vremea aceea, văzusem o singură dată o minaudiere, la o tânără profesoară de franceză, invitată ca şi mine, într-o seară caldă de sfârşit de august 1985, la aniversarea unei prietene comune. Proaspăt revenită de la Paris, aceasta purta o mică poşetă cu închizătoare şi rame metalice aurii şi feţele din goblen. Pe un fond albastru, de mătase, goblenul înfăţişa un băiat într-o atitudine meditativă, pescuind pe malul unei ape. În pantaloni bufanţi până la genunchi, bluză cu platcă şi pălărie canotier, micul pescar în picioarele goale dădea un aer elegant, capricios şi suav melancolic poşetei, făcând-o să semene cu o bagatelă costisitoare.
În ceea ce mă privea, poşeta îmi căzuse cu tronc din prima, iar gândul că nu aş mai putea trăi fără o minaudiere a început să mă chinuie. Înţelegeam că două obstacole majore mă despărţeau de a avea şi eu ceva asemănător – preţul şi locul de unde să fi obţinut o astfel de poşetă. Cu toate acestea, intram aproape zilnic în orice magazin şi raion de marochinărie, dar şi la Consignaţia, în căutarea mult râvnitei poşete. Ştiam că eventualitatea de a găsi ceea ce vroiam era inexistentă, dar nu mă dădeam bătută. Aşa că înainte de a părăsi prăvălia, întrebam vânzătoarea dacă nu cumva are idee de unde să cumpăr o minaudiere. Inutil să mai descriu uimirea cu care mă privea aceasta, când auzea ce doresc. Astfel, mi-a trecut vara.
Venise toamna şi de la 1 octombrie reluasem cursurile la Universitate. Timpul îmi era limitat acum, iar dezamăgirea că toată căutarea mea de până atunci se dovedise în zadar, devenise puternică. Poate de aceea, fără nici o logică, am pornit-o într-o după-amiază, după ore, nu spre casă, ca întotdeauna, ci către labirintul de străduţe întortocheate, cu case vechi şi grandioase, din inima oraşului. Mergeam fără un scop precis, într-o linişte clară, de seară de început de octombrie, când totul în natură începe să aibă parfumul şi forma amintirilor verii. În jur, nici ţipenie de om. De undeva, dintr-o curte, se simţea miros de frunze arse şi un fuior de fum se înălţa tremurând, către cer. Din loc în loc, şiragul caselor era neprevăzut întrerupt de câte un mic scuar sau de o biserică.
Am apucat-o pe o stradă pe care nu mai fusesem până atunci. După câteva case tip, în faţa mea a apărut ceva aproape supranatural. La parterul unui imobil cu etaj şi cariatide, se afla o vitrină luminată, în care, aşezate pe postamente îmbrăcate în catifea şi mătase, mă aşteptau să le admir, poşete pe care nu le-ai fi putut găsi nicăieri în oraş. În culori vii, îmbinate cu gust, având modele îndrăzneţe şi ornamente ce făceau deliciul oricărui privitor, acestea completau armonios obsesia mea pentru o minaudiere. Am înţeles imediat că ajunsesem la un magazin particular de poşete. Nu îmi păsa dacă poşetele pe care le priveam fuseseră confecţionate în România sau veniseră din străinătate. Erau reale şi exact aşa cum mi le închipuisem eu. Iată de ce, nu mi s-a părut neobişnuit, un lucru surprinzător: că nu mai întâlnisem până atunci, nicăieri în oraş, un asemenea magazin.
În acea seară, am rămas preţ de o jumătate de ceas în faţa vitrinei, studiind cu un interes plin de stimă, poşetele expuse. Am plecat apoi spre casă, cu sufletul plin de bucurie, cu o lumină scânteindu-mi în ochi, ştiind acum că văzusem într-adevăr, ceea ce chiar şi închipuirea mea cu anevoie putea crede că există. Era ca şi cum atinsesem nemărgirea, aşa că am decis să pornesc în explorarea ei. De fiecare dată când timpul îmi îngăduia, treceam după ore, pe la magazin. Nu intram niciodată şi niciodată nu zărisem măcar în treacăt, o vânzătoare sau un client înăuntru. Firmă, magazinul nu avea, iar preţurile nu apăreau nicăieri. Nu încape îndoială că vitrina era permanent înnoită de cineva, căci poşetele erau mereu altele. Cu toate acestea, nu se întâmplase nicicând ca lângă mine să se mai oprească şi altcineva să le contemple.
Preocupată de învăţătură şi de poşete, nu am băgat de seamă cât de repede au trecut octombrie şi noiembrie. În decembrie, cele trei săptămâni de cursuri care mai rămăseseră aproape că au zburat şi iată vacanţa bătându-mi la uşă!
În vacanţa de iarnă, am abandonat ruta către magazin. Tocmai de aceea, întâia zi de şcoală, 6 ianuarie 1986, a fost sublim înviorată de un scop precis: aveam să trec după ore, seara, pe la magazin, să mă pun la punct cu noutăţile sosite. La ora şase, după finalul cursurilor, mi-am tras nerăbdătoare canadiana pe mine, mi-am pus pe cap burlanul de lână, foarte la modă la vremea aceea, şi am plecat fără nici cea mai mică teamă de frig sau de gheaţă, către magazinul de poşete. Nu aveam idee în acel moment, de surpriza ce mă aştepta acolo!
