Să constatăm, de la bun început, că întregul conţinut al volumului „Temeliile Turnului Babel”. O perspectivă integratoare asupra discursului politic, de Daniela Gîfu, este poziţionat, prin intenţie, în orizontul interdisciplinarităţii, acolo unde efortul şi spiritul de sinteză al autoarei se ambiţionează să înalţe scheletul unei construcţii teoretice noi, utilizând noţiuni, concepte şi cunoştinţe din varii domenii ale umanului, precum: politică, sociologie, filosofie, psihologie, retorică, teoria comunicării, semiotică, lingvistică etc. Este o abordare modernă a fenomenului comunicării, alăturând şi reunind, într-o nouă alcătuire, forme, strategii, tehnici ale discursivităţii afirmate de-a lungul istoriei, începând de la anticii greci şi până în contemporaneitate, când se impun şcolile şi modelele americane de comunicare, precum Şcoala de la Palo Alto, şi noile invenţii pe linia retoricii europene, în cadrul Şcolii de la Bruxelles şi a Grupului μ.
Abordând problematica discursului contemporan, autoarea constată că totul este discurs şi discursivitate, începând de la viaţa publică firească, obişnuită, până la expunerile epistemologice savante: „ştiinţa a devenit un discurs riguros şi sistematic; arta – un discurs figurat şi patetic; filosofia – o analiză a discursului”. Iar la „nivelul simţului comun, marea majoritate a oamenilor nu dau atenţie decât la ceea spun (sau aud) şi neglijează aproape total forma în care spun (sau înţeleg)”. Aceste forme de comunicare derivate sunt explicate şi raportate la situaţia de comunicare ideală, la care se referă filosoful german Jügen Habermas (unul dintre ultimii reprezentanţi ai Şcolii de la Frankfurt, a neokantienilor) care, într-adevăr, în cele două volume ale lucrării sale Teoria acţiunii comunicative (din 1981), demonstrează adâncul dezechilibru comunicaţional tocmai prin această discrepanţă uşor sesizabilă dintre proiecţia ideală sau modelul utopic şi comunicarea plină de constrângeri, axată pe inegalitate şi valori negative, întâlnită permanent în sfera publică. Tot în această secţiune sunt recapitulate, ca şi coloratură ideatică, câteva forme de translare discursivă, made secolul XX, când cultura veacului abandonează într-un con de umbră filosofia (de fapt, aici avem tendinţa postmodernă) şi se reorientează către semiotică şi lingvistică, autoarea referindu-se la teoria semnelor, a lui Ferdinand de Saussure, şi la logica limbajului, impusă de Ludwig Wittgenstein, arătând că toate acestea îşi au o noimă indubitabilă în spaţiul public: aceea de a-i conferi omului politic legitimitate, autoritate şi prestigiu. Aşadar, vorbim de o construcţie cu determinaţii sociale evidente şi imediate, căci, susţine Daniela Gîfu, „viaţa politică este structurată în fapte de limbaj – discursuri politice, programe şi platforme ideologice, doctrine politice, simboluri (embleme, ceremonii etc.), toate acestea fiind construite şi modelate cu scopul de a place şi a convinge, a stârni pasiuni şi adeziuni, a determina la acţiune…” O salbă întreagă de forme ale limbajului politic sunt descrise cu precizia specialistului în comunicare (precum: cele hortative – de identificat în vuietul campaniilor electorale, în apelurile de susţinere lansate către publicul larg ş.a.; cele juridice – cuprinse în prevederi constituţionale, legi etc.; cele administrative – specifice documentelor din această categorie, reglementărilor etc.; şi cele de negociere – din cadrul diverselor convenţii, alianţe şi înţelegeri conjuncturale etc.).
În finalul primei părţi a lucrării avem o serie de exemplificări ale discursului politic, contând şi ca aplicaţii la cadrul electoral (atât de variat şi de confuz la noi), evidenţiate fie ca prezenţe active în paginile presei scrise (ca editoriale, cronici, informări cu iz politic, portrete sau prezentări mediatice), fie ca sloganuri sau figuri de stil, acestea din urmă provenind din aria recuzitei retorice (ca figuri de cuvinte, de sens, de construcţie, de gândire ş.a.).
Partea a doua a lucrării plusează prin încercarea de reliefare a formelor şi strategiilor discursive în sfera publică, autoarea recunoscând un fenomen care nu mai poate fi negat de nimeni, astăzi, în ceea ce priveşte prezenţa lui pe scena politică autohtonă, şi anume: americanizarea completă sub aspectul comunicării politice şi tendinţa tot mai mare de creştere a vizibilităţii politicului, care a devenit o practică publică, când ar trebui de fapt să fie invers, conform opiniei autoarei, adică „o practică subordonată spaţiului public”.
Din seria strategiilor bazate pe demonstraţie şi argumentare, sunt invocate modelele de convingere specific Retoricii lui Aristotel şi noilor retorici, acestea din urmă descoperite de Chaïm Perelman şi de asistenta sa, Lucie Olbrecths-Tyteca (fiind vorba de apariţia volumului Noua retorică. Tratatul de argumentare, Paris, 1958), Daniela Gîfu enumerând trei tipuri de modalităţi logice, şi anume: pozitive (cu accentul pe raţiune şi încredere), negative (ca atacul pe terenul adversarului, atacul făţiş, atacul indirect, identificarea şi lovirea părţilor slabe ale adversarului, revenirea şi trecerea la contraatac) şi neutre (ca linguşirea, flatarea publicului etc.) O altă garnitură deargumente sunt cele bazate pe fapte, pe exemple, pe autoritate şi pe diverse analogii (de persoane, de situaţii etc.) Prezenţa sofismelor, a propoziţiilor cu conţinut aporetic, însoţite de exemplificările corespunzătoare, este tratată cu toată seriozitatea, autoarea analizând aici un şir complet de paralogisme, şir pe care aş îndrăzni să-l denumesc al „decalogului negativ”, precum: sofismele de confruntare sau argumentul forţei, sofismele de roluri, cele referitoare la reprezentarea punctelor de vedere, sofismele de apărare, cele ale premiselor, sofismele acordurilor, cele ale punctelor de plecare, sofismele falsei autorităţi, cele de logică, de închidere şi, în sfârşit, sofismele de limbaj – toate fiind determinări negative, derutante, în contextul tensionat al confruntărilor publice.
Partea a treia a lucrării este una strict tehnicistă, axată pe alcătuirea discursului, autoarea revenind la vechile învăţături ale oratoriei antice, adică la moştenirea lăsată omenirii de către Aristotel, Cicero şi Quintilian – care au o schemă de lucru extrem de suplă şi de funcţională, cu vârful de atac în introducere (exordiu, propoziţiune, expoziţiune şi diviziune), continuând cu tractarea peroraţia (cuprinzând o recapitulare a faptelor, o prezentare patetică a acestora şi concluzia). Modificările intervenite în structura discursului politic contemporan subliniază tocmai latura pragmatică a evoluţiei şi necesitatea acestuia de a fi cât mai persuasiv; ca şi la antici, menirea lui este de a face din mesajul politic o modalitate de manifestare acţională a puterii, parcurgând întreaga „rută” de confruntare şi convingere a publicului, cu o energie bine repartizată în cei „trei timpi” de acţiune sau în trei „faze”, cum le numeşte autoarea cărţii, prima fiind cea descriptivă, a doua cea evolutivă şi ultima, cea prescriptivă.
În partea a patra a lucrării avem un desfăşurător al principalelor mijloace de informare în zona politică, printr-o detaliată explicare a modului de acţiune al mecanismelor lor asupra sensibilităţii umane – socialul fiind privit dintr-o perspectivă psihologică, când sunt abordate modalităţi şi tehnici diversioniste, ca: zvonul şi bârfa, discreditarea persoanei, dezinformarea etc. Dar suntem avertizaţi că totul devine mult mai periculos, ca acţiune a discursivităţii, când evenimentele se derulează sub umbrela psihosociologică, iar modalităţile de confruntare politică „evoluează” în negativ, dinspre zona gri către zone tot mai înnegurate, scena publică cunoscând aspecte manipulatorii tot mai evidente: sondaje de opinie false, fardarea imaginii unor politicieni etc.
Partea a cincea a lucrării este consacrată integral analizei de conţinut politic, lucru realizat prin punerea în aplicare a unor metode sută la sută americane, a contribuţiilor remarcabile datorate unor pionieri ai domeniului, cum au fost Harold D. Lasswell şi Paul F. Lazarsfeld, care şi-au început cercetările în vremea războiului, în cadrul Biroului de Cercetare a Radioului (1937), din cadrul Universităţii Princeton, mai întâi, continuate apoi în Biroul pentru Cercetare Socială Aplicată (din 1939), din cadrul Universităţii Columbia. Biroul respective fusese creat în urma stării de panică, semănate în rândurile a peste un milion de americani, prin difuzarea la postul de radio CBS, în ziua de 30 octombrie 1938 (de Hallowen), a dramei radiofonice Războiul lumilor, o adaptare a romanului SF al scriitorului H. G. Wells, care descria o invazie a marţienilor pe pământ, în urma căreia mulţi oameni speriaţi şi-au abandonat locuinţele şi oraşele de baştină, crezând că invazia extraterestră se întâmplă în timp real. Deşi nu sunt expuse explicit, regăsim în această secţiune elemente de fond ale unor concepte „tari” de influenţare a publicului, precum: efectul bandwagon, conform căruia (în interpretarea lui Lazarsfeld) votanţii îşi doresc mereu să fie de partea câştigătorului; teoria spirala tăcerii (formulată de cercetătoarea germană Elisabeth Noelle-Neumann), constând, în esenţă, din următoarea atitudine: indivizii care împărtăşesc punctul de vedere dominant (susţinut şi de mass-media) nu au reţineri în exprimare, în timp ce indivizii care au păreri diferite şi sunt în minoritate păstrează tăcerea de teama de a nu fi dispreţuiţi şi sancţionaţi de semenii lor din prima categorie; şi teoria glonţului magic (legată de numele lui Lasswell), care postulează că, întrucât manifestările umane sunt ghidate de instincte identice şi de medii sociale izolate, rezultă că toţi indivizii parcurg evenimentele în acelaşi fel şi le interpretează asemănător.
În sfârşit, analiza riguroasă a demersului de adoptare a Codului Muncii-2011, prin analiza cantitativă a datelor din presa scrisă, dar şi prin întrepătrunderea lor calitativă, printr-o reprezentare grafică rezultată în urma utilizării unei tehnologii inedite DAT (Discourse Analysis Tool) implementate la prestigioasa Universitate „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi, a condus-o pe autoarea acestei cercetări la o rezoluţie finală: de modul cum sunt vehiculate mijloacele discursive şi de manierele şi tehnicile în care aceste mijloace acţionează în sfera publică depind, în mare măsură, rezultatele finale, acestea având posibilitatea de a modifica intenţii, atitudini, opinii şi chiar sentimente!
În întregul ei, în ciuda unei structuri cam stufoase, cartea Danielei Gîfu nu deraiază de la tema abordată, oferind o mare diversitate de informaţii, unele inedite chiar şi cunoscătorilor, din domeniul încă atât de puţin cercetat – al comunicării şi relaţionării în spaţiul public!
