Mă voi opri mai ales asupra primului roman „Potecile destinului” şi ultimului „Urmaşul” deoarece ambele au note autobiografice, iar autorul ,deşi pare omniscient, povestirea fiind la persoana a III -a, îşi face simţită prezenţa prin căldura şi înţelegerea cu care îşi priveşte şi-şi prezintă eroii. Folosind o tehnică modernă, cea a oglinzilor care prezintă diferite faţete ale personajului din care se încheagă o personalitate puternică, scriitorul dovedeşte faptul că îşi cunoaşte personajele, le înţelege ezitările şi este alături de ale atunci când ele îşi caută rădăcinile şi se autodescoperă. De aceea la aceste personaje ,în special la Nicu Costescu din „Potecile destinului” şi Luca, din „Urmaşul”, oameni măcinaţi de nelinişti şi căutări, eliberarea se produce în momentul în care ,asumându-şi greşelile lor şi ale sistemului care le-a generat, privesc detaşat spre bolgiile infernului prin care au trecut şi acceptă să meargă mai departe. Putem spune că e vorba de o dublă eliberare a personajului şi a autorului.
La sfârşitul primului roman, scriitorul mărturiseşte: „Faptele descrise sunt autentice. Numele unor personaje sunt imaginare. Cei ce se vor recunoaşte o fac pe propria lor răspundere. Orice reacţie de ostilitate faţă de aceste rânduri va izvorî numai din rândul acelor ce vor fi dorit ca el să tacă. N-a putut s-o facă, pentru că a vrut ca istoria să nu se mai repete.” Consider că aceste rânduri sunt de fapt cheia întregului roman, mobilul care a stat la baza scrierii acestuia. Autorul trebuia să scrie pentru ca umilinţele pe care le-a îndurat într-un regim care nu respecta omul cu toate gândurile şi aspiraţiile lui, care frângea visurile într-un mod brutal, să nu mai renască. Eliberarea se produce calm, matur, fără patimă ,doar cu o detaşare amară şi tristă.
Autorul nu-i condamnă pe cei care i-au făcut rău personajului său (adică lui), el prezintă faptele oarecum împăcat cu soarta, lăsând cititorului dreptul la judecată. Toate mediile sociale sunt trecute în revistă în primul roman, dar poate, cel al intelectualilor care trebuiau să-şi reprime anumite aspiraţii, este cel mai drag cititorilor, deşi pentru scriitor şi personaj locurile natale, cu viaţa patriarhală, înnobilată de aura privirilor unui copil ce a deschis ochii într-un sat încă „nestricat „ de lumea modernă sunt „edenul” spre care se întoarce mereu şi unde speră să găsească acea eliberare de spaimele trecutului.
Conceput cu o structură polifonică, romanul înmănunchează prin eroii săi un singur destin, la conturarea căruia contribuie toţi ceilalţi, care nu sunt altceva decât faţetele unui singur personaj. Potecile destinului lui Nicu, Mircea, Remus, Cosmin şi al Anei Măria sunt deschideri mediatice ale unei multiple şi fantastice partituri. Într-o atmosferă kafkiană în care acţionează un mecanism ocult al forţelor răului,iar omul aşteaptă neputincios să fie strivit, personaj ele străbat un drum al Golgotei din care majoritatea nu se mai întorc. În final glasul roţilor de tren care este un laitmotiv în acest roman, va fi melodia care sugerează eliberarea: „În ritmul legănat al roţilor de tren a căutat motive pentru o detaşare. E vremea să mergem la drum/ Şi tu ca şi mine liber să zbori/ Să mergem spre munţii cu piscuri în nori/ Spre marea albastră, unde mereu/ Cutreieră slobod doar vântul şi eu …” . Motivele însă nu se întrezăreau.
Şi totuşi eliberarea personajului de frământări, de întrebări, de căutări se produce, căci cel care ascultă acum glasul roţilor de tren este mult mai călit decât tânărul care plecase cu câţiva ani înainte din Costeştiul natal spre Braşov, Iaşi, Caracal, pe cărările întortocheate ale vieţii pentru a se desăvârşi ca om , devenind un observator fidel al meandrelor destinului şi un tip lucid, capabil să discearnă binele de rău şi să evite capcanele unui regim ce ameninţa să distrugă în tăvălugul său, destine nevinovate. Că această eliberare s-a produs stau mărturie celelalte patru romane care au apărut în decurs de doar câţiva ani: „Tărâmul umbrelor”, „Pământul îngerilor”, „Cerul infernului”. ,,Urmaşul”- apărut în 2009.
„Urmaşul” încheie un ciclu. Cele cinci volume alcătuiesc un tot unitar şi se înscriu într-o adevărată cronică a destinului unor familii de oameni simpli ce străbat drumurile vieţii într-un secol plin de contraste, de încercări” aberante şi obstacole existenţiale, pe cât de crude, pe atât de nedrepte şi inutile. Personajele celor cinci volume developează acţiuni ce se împletesc complicat şi subtil într-o reţea ce poate, în sfârşit, să fie descifrată, pentru că unele dintre ele îşi regăsesc rădăcinile în negura timpurilor ce duce până la „Urmaşul”.
Cu acţiunea plasată într-un ţinut aproape de basm, în inima munţilor, într-un adevărat cuib de vulturi, numeroasa familie a Bălăienilor duce un război tăcut cu muntele. Deşi apăraţi de duşmanii din afară, cei din familia Bălăienilor duc o luptă inegală cu sălbăticia muntelui care le oferă protecţie pentru a prospera, dar le cere şi „tribut” în vieţi omeneşti. Rămân doar doi oameni: Simion şi unicul său fiu, Luca. Luca este „urmaşul” care trăieşte o dramă sfâşietoare rămânând de tânăr singurul stăpân al acestui cuib de vulturi, în urma morţii absurde a lui Simion, în zilele tulburi ale primului război mondial. Luca exercită asupra celor ce-l cunosc o atracţie puternică, dar în mod paradoxal, toţi cei care vin în contact cu el şi doresc să-1 ajute, sfârşesc tragic, de parcă el ar fi cel blestemat şi ar fi obligat să răzbească singur pentru a dobândi calităţile necesare unui învingător. El trece anevoie peste obstacole de tot felul pe care destinul orb i le presară pe drumul vieţii şi nu devine un om invincibil, ci doar un simplu urmaş ce a răzbit în cele din urmă şi a reuşit să predea ştafeta la alţii.
Deşi personajul este înconjurat de oameni care îl îndrăgesc, el luptă şi suferă tot singur. Simion, Damian, surorile Lăcătuş, Niculaie şi Paraschiva nu fac altceva decât să-1 simpatizeze şi să-i uşureze drumul spre împlinire, însă ele nu-i modifică cu nimic traiectoria prestabilită de Parce. Eliberarea personajului se produce târziu, după ce în urma unui şir de nedreptăţi şi violenţe, Luca pierde totul, în roman răzbate un puternic strigăt de alarmă referitor la lege, justiţie, dreptate şi adevăr. Luca pierde în mod abuziv drepturile de proprietate asupra pământurilor strămoşilor săi, pe motiv de lipsă de probe doveditoare, pentru că actele arseseră la incendiu, iar proprietatea, rămasă liberă, e adjudecată de o camarilă judiciară din care face parte chiar avocatul ce trebuia să-1 apere la proces. Când rămâne fără casă şi avere, iar trecutul îl chinuie cu toate fantomele lui. Luca încearcă să închidă acest trecut într-un sipet de unde spera să nu mai slobozească niciodată: „Revedea totul cu mii de amănunte şi i se părea că a fost ieri pe acolo şi că din casa de lemn şi de piatră ce se afla în faţa curţii îi zâmbeau sfios ferestrele tăcute, iar tetele ce se refugiaseră de peste munţi erau raze ale soarelui de primăvară, blânde şi mângâietoare”. „Acolo au fost strămoşii mei, acolo s-a născut tata şi acolo m-am născut şi am încercat sa trăiesc eu. Fiţi în veci blestemaţi voi, ce mi-aţi răpit trecutul şi fericirea”… „Şi-a promis ca în viaţa lui să nu mai amintească despre trecut si să încuie toate amintirile în el sub lacătul tăcerii”.
Când trecutul va năvăli furtunos asupra lui,eliberarea va fi atât de brutală, încât îl va face pentru moment să-şi piardă cunoştinţa şi să înţeleagă că există pe undeva o dreptate pe care doar Dumnezeu e în stare să ţi-o facă ţie, muritor de rând: „Luca a privit fără să-şi creadă ochilor. Pământul a început a se clătina şi cerul s-a rotit ameţitor. Peste ochi i s-a lăsat un întuneric dens, a văzut stele verzi şî a încercat zadarnic să se prindă cu mâinile de ceva ca să se sprijine. S-a prăvălit pe podea şi a rămas o vreme inconştient, spre disperarea Paraschivei. Când şi-a revenit Paraschiva îi freca tâmplele cu oţet. Lângă el zăcea aruncat chimirul lui Simion”.
După acest al cincilea roman şi eliberarea autorului de fantasmele trecutului, de amărăciunile strânse într-o viaţă presărată cu nemulţumiri şi umilinţe, pare să se fi desăvârşit. Omul care a devenit „locuitor al cetăţii”, priveşte detaşat tot ceea ce a cunoscut şi a trăit, şi doar din când în când, mai ales în descrierile de natură, răzbate nostalgia omului născut în zonă de munte, mai aproape de cer, acolo unde totul este mai pur decât aici la câmpie: „Casa renovată de curând nu era arătoasă, ba era chiar cu mult mai modestă decât cea de la Valea Seacă, dar era aşezată într-un colţ de rai cum rar se vede pe lume… livezi de pomi fructiferi abia înverziţi şi parcele întinse acoperite cu fâneţe se modelau languros pe pantele unor dealuri molcome şi crânguri, sau chiar pâlcuri de copaci izbucneau pe neaşteptate din loc în Ioc după o geometrie asimetrică plină de farmec şi candoare”.
Fin analist, scriitorul Ion Catrina sondează abisurile sufleteşti şi ne face să trăim alături de personajele sale, bucuriile, tristeţile şi spaimele acestora. El îşi înţelege personajele, nu le condamnă, nu se erijează în judecătorul faptelor acestora, ci trăieşte alături de ele dramele şi tragediile lor. Această modestă lucrare se vrea o invitaţie la lectură pentru a descoperi un scriitor cu adevărat valoros pentru care a scrie este sinonim cu a trăi, a ierta şi a spera.
