În primăvară, când muntele mai purta pecetea zăpezii şi firicele de apă se revărsau în văile unde iarba mijea a verde, Ion fiul lui Ionescu din Ioneşti, cioban cunoscut de pe valea Oltului a luat hotărârea să treacă dincolo, în Ardeal, cu cele zece oiţe ţurcane gestante. Atâtea îi mai rămaseseră după inundaţii. Pleca să-şi caute o nevastă harnică şi bună de făcut copii. „Numai bine, până trec muntele, oile mele vor făta şi cu banii luaţi pe jumătatea de miei voi putea face nuntă“, gândea Ion, luând drumul Brezoiului, mergând agale în urma oilor. „Am s-o învăţ să-mi facă fasole bătută, frecată cu usturoi!” medita bărbatul lovind cu măciuca câte o piatră ce-i răsărea în faţa opincilor, legate până sub genunchi cu nojiţe din piele de porc… Din când în când fluiera printre dinţi la oiţele ce priveau cu jind la apa limpede a Lotrului.
După atâta mers, a strigat scurt la oi. Acestea s-au oprit ca la o comandă, privind la stăpânul aşezat pe marginea unei stâci, năpădit de gânduri. „Puterea unui cioban se măsoară în greutăţile biruite!”.
– Bârrr! Duceţi-vă să beţi apă! A strigat, aruncând spre ele cu un şomoiog de iarbă uscată.
După o odihnă de mai bine de o oră, în timp ce autoturisme şi basculante treceau cu viteză pe lângă micul grup de oi, Ion s-a hotărât să treacă în faţa turmei, ca mioarele să-l urmeze docile pe poteca ce şerpuia pe lângă drumul asfaltat ce ducea spre Voineasa. „Frumoase locuri. Sunt clipele ce le trăiesc din plin, salvându-mi trecutul, astfel mă fac să cuceresc viitorul…” gândea Ion urcând spre pisc. Astfel, au trecut trei zile şi două nopţi dormind în mijlocul oilor, învelit cu şuba făcută tot din blană de oaie, cu căciula neagră de lână trasă pe pe frunte.
*
Ioan al lui Ioan din Ioancău, cătun de pe lângă Sebeş Alba, s-a hotărât să se însoare cu o olteancă de prin zona Munteniei. Nici nu se topiseră bine petecele de zăpadă de pe Transalpina, că ciobanul, adunând cele zece oi gestante, ce-i mai rămăseseră în urma inundării satului de către râul Sebeş, devenit una cu Mureşul, a început să urce pe Transalpina, mânând oile cu fluieratul său caracteristic, printre dinţii rari din faţă. „Am să-mi găsesc o fomeie, iute şi harnică. Am să o învăţ să-mi facă balmoş şi mulţi copii!” gândea Ioan din Ioancău, fluierând la oile sale, ori de câte ori trecea pe lângă ele câte o maşină.
Luase hotărâre asta, să plece din satul natal, după ce din gospodăria sa nu mai rămăsese nimic. „Dacă trebuie să aleg între două rele, gândea Ioan din Ioancău, am ales pe cel care nu l-am încercat până acum!”.
Urca alene şi cu răbdare pe drumul ce ducea către vârful Urdele. Abandonase de mult şoseaua asfaltată, şi îşi conducea oile pe o potecă de munte, folosită de ciobani. Cizmele din piele de bou lăsau în urmă adânciturile tocurilor ce se umpleau imediat cu apa mustind în iarba de pe potecă. Se simţea liber, el cu cerul şi oile lui. „Mă simt slobod, eu şi Dumnezeu, dar acest cost este că am acceptat responsabilitatea destinului!” Prin minte îi treceau tot felul de gânduri, unele mai năstruşnice decât altele. „Dacă nu-mi găsesc soaţă, cum îmi doresc?! Sunt bucurii, în viaţă care pot să mă înjosească, dar şi înfrângeri care mă pot împlini!”. …Şi astfel au trecut trei zile şi două nopţi dormind, înfăşurat în şubă şi cu clopul tras pe frunte, în mijlocul oilor.
*
Cu cât urcau, cu atât cerul era mai albastru şi aerul mai curat. Ion şi oile lui au ajuns pe platforma de pe vârful Urdele. Şi-a făcut palmele straşină la ochi să vadă mai bine cine vine dinspre sensul spre care dorea să meargă. „Poate este unul ca mine. S-o fi săturat şi el de satul său şi acum îşi caută norocul. A ajuns, fir-ar să fie, la concluzia că viaţa poate fi înţeleasă privind înapoi, dar trăită privind înainte. Căci de-aia şi el şi eu mergem spre înaintele nostru!”
Ioan, mai având câteva minute până să ajungă pe platforma mult visată, s-a oprit din urcare şi cu oile strânse în jurul său şi-a pus palmele straşină la ochi, pentru alungarea razelor de soare ce-l orbeau, să distingă omul ajuns sus. Acesta părea o statuie cioplită în bazalt. „O fi om bun? O fi om rău? Sau o fi unul ca fostul meu vecin care părea pâinea lui Dumnezeu. Vorba aceea, îţi împrumuta umbrela pe timp de soare, dar o cerea înapoi în momentul în care începea să plouă!”
Soarele îi învăluia cu razele sale blânde de primăvară din preajma Paştelui.
– Ziua bună la dumneata, om cinstit!
– Bună să-ţi fie inima! I-a răspuns Ion ştergându-şi obrazul cu dosul palmei. Dar ce vânt te aduce pe `mneata în aceste locuri?
– La fel ca pe dumitale!
– Adică?!
– Nu e zăbavă să vorovim fără să spunem nimic. Musai e să-ţi spun…?!
– Dacă doreşti…
– Iacă… mă duc în Oltenia să-mi găsesc norocul!
– Dar dumneata?
– Mă duc în Ardeal să-mi caut sorocul!
– Spune aşa, omule. …Hai să ne hodinim oleacă pe stânca asta că timp avem…
– Se spune că vremurile schimbă lucrurile. Dar…realităţile ne spun că noi trebuie s-o facem!
– Musai, este cum zici… Dar… drumeţule, vorovim, vorovim, cum îi stă bine drumeţului, dar nu ne-am cunoscut! Pe mine mă chiamă Ioan din Ioancăul de lângă Sebeş.
– Bine zici Ioane! Mie îmi zice Ion din Ioneşti de Vâlcea!
– Măi, Ion când te-am zărit aici, sus cu oile lână tine, mi-am zis: aista îi un hoţ de animale care vrea să treacă dincoace.
– Hei, Ioane… s-a dus cu haiducia! Aşezându-şi mâţoasa de lână albă mai bine pe umeri, a continuat. Mă gândesc că un minut de îndoială face cât o veşnicie de suferinţă.
– Ai dreptate! Dar prin pustietăţile aistea te poţi aştepta la orice! Însă, o vorbă înţeleaptă spune că eşecul nu ne va doborî atâta timp cât hotărârea mea de a reuşi e de-ajuns de puternică.
– Aşa e, cum zici!
– Nea, oiţă!… A strigat Ioan la oile sale care încercau să se amestece cu ale lui Ion.
– Lasă-le! Se cunosc şi ele cum o făcui eu cu `mneata. Numai aşa se cunosc oamenii şi animalele. Fiindcă taina existenţei umane nu constă în a trăi, ci şi în a şti pentru ce trăieşti.
– Ai dreptate! După cum am aflat unul de la altul, fiecare avem drumul nostru în căutarea unei soaţe.
– Cum îţi este nevasta, aşa îţi este şi cinstea casei. Trebuie să ştii să ţi-o alegi. S-o cunoşti. Fiindcă cunoaşterea vorbeşte.Iar înţelepciunea ascultă.
– Şi, ziceai că treci la noi în Ardeal?
– Musai să trec! Vreau să-mi fac o familie, cu o nevasă harnică, să ştie să-mi facă mămăligă şi fasole frecată.
– Să te duci în satul meu, Ioancău, de lângă Sebeş, e o văduvă cu casă, lângă beserică, are de toate, harnică şi strângătoare…
– Păi… de ce e a părăsit-o bărbatul!?
– A trecut la Domnul! S-a răsturnat cu tractorul…Dacă te duci la ea să-i voroveşti că eu te-am trimis. Ioan din Iancău. Nu e departe. Cum cobori, ajungi în Sebeş, o iei la dreapta, mergi vreo patru kilometri şi ajungi în sat.
– Aşa am să fac!… Am şi eu o femeie în comuna mea. Pe cinste, pentru `mneata!
– Amu aştept să-mi spui `mneata!
– Coborând, ajugi în Brezoi, apoi o iei la dreapta spre Căciulata, Călimăneşti, Râmnicul Vâlcea, şi mai mergi, timp de a mânca o pâine, spre Drăgăşani, şi ajungi la Ioneşti. Comună mare. Să ai grije să nu-ţi calce mioarele careva cu maşina. E circulaţie mare până la Govora.
– Grijesc! Şi pe la noi se circulă bogăt…
– Când ajungi întrebi de Maria lui Mecherel. Stă lângă şcoală. Îi spui de Ion al lui Ionescu, ciobanul.
– A fost măritată?
– Da! E femeia înecatului de la baraj. Îşi căuta şi ea jumătatea. Ăi din sat ziceau că e rea de muscă… Dar nu e adevărat. Şti cum e… gura satului-i slobodă.
– Am s-o caut… Amu zic şi eu ca omul. Voi încerca. Încercarea moarte n-are! Zise Ioan făcându-şi o ţigare dintr-o bucată de ziar mototolită în jeb şi tutun scos dintr-o tabacheră veche, ţinută în iţari.
După ce a tras un fum în piept, după care îl expiră afară, Ioan a spart liniştea aşternută între ei.
– Voi căuta s-o fac fericită, deoarece fericirea este armonia dintre ceea ce gândeşte omul, ceea ce spune şi ceea ce face…E bună de muncă?
– E haitoşe! Are acarteturi, ceva animale…
– Înseamnă că-i fainoşe! Nu e ca Leana din capul satului care are chef să facă ceva, dar începând de mâine…
– Foarte bine! Cărui bărbat nu-i plac muierile? În primul rând le iubim pentru frumuşeţea lor şi în al doilea rând pentru că fac copii.
– Adică oameni!
Ion şi-a pus mâinile streaşină la ochi şi-a privit la poziţia soarelui pe cer.
– Bade! E trecut de amiază. E timpul să ne despărţim.
– Călătorului îi stă bine cu drumul…
– Brrr!
După care Ion a fluierat printre dinţi. Oile s-au luat după el, coborând agale spre Ardeal.
– No! Amu veniţi după mine, mioarelor… Grăi Ioan, sculând oile culcate pe nişte smocuri de iarbă, cu bota ce o avea în mână. Încet, cu mica turmă după el, a luat drumul Munteniei.
Amândoi coborau pe căi diferite, având în suflet speranţa. În urma lor tricolorul arborat pe cea mai înaltă stâncă flutura pe cerul înalbăstrit de senin.
———————
