Referendumul din 29 iulie 2012 a devenit, iată, deja istorie. O istorie în procente contestate şi în aşteptări populare foarte mari din care niciun politician nu a înţeles, se vede, aproape nimic. Fiecare interpretează în fel şi chip, după propria sa putere de judecată, evenimentul anterior desfăşurat, comentând cum nu se poate mai primitiv şi mai fără de substanţă veridică esenţa subtilă a acestuia. Sociologic vorbind şi lipsiţi de cea mai mică urmă de accent pătimaş, tabloul României de după actul democratic abia produs arată destul de tulbure şi de plin de intruziuni exterioare nepermise, unele dintre ele, din păcate, nu foarte greu de anticipat – şi mă refer aici la sosirea în ţară a premierului ungar V. Orban, o vizită, de altfel, la locul ei, firească, dacă nu ar fi fost completată profund antidemocratic de îndemnul acestuia adresat populaţiei maghiare de pe teritoriul României de a nu participa în mod direct la vot, ca şi cum ungurii din judeţele transilvane nu ar fi de facto cetăţeni români cu drepturi depline, direct preocupaţi de problemele de ordin intern ale ţării lor de apartenenţă (total impropriu a fost, de asemeni, în acest context şi discursul actualului preşedinte al UDMR, K. Hunor) -, încălcat fiind aici extrem de grav de către politicianul din Ungaria vecină principiul firesc al libertăţii de exprimare propovăduit sus şi tare de conglomeratul statal numit azi Uniunea Europeană, din care facem şi noi acum parte.
Se ştie că, în general, istoria s-a realizat întotdeauna cu diplomaţie şi cu sânge. Am mai scris asta într-un text anterior. Pe 29 iulie 2012 însă, poporul român şi-a scris propria istorie de această dată cu voturi. Cele 7,4 milioane de persoane active, care au optat la scrutinul menţionat pentru demiterea actualului preşedinte, au reuşit să ofere întregii clase politice pe tot parcursul zilei de ieri cea mai mare lecţie de seriozitate de după 1989 încoace, după părerea mea. Venită la vot într-o proporţie suficient de mare ca să se atingă un anumit prag-limită impus fără prea multe argumente solide de către decidenţii politici ai momentului, populaţia României, spre deosebire de politcienii săi duplicitari, a ales în mare parte, cu maximă conştienţă şi luciditate altceva – şansa de a trăi în mod civilizat şi demn într-o ţară care să nu mai facă sluj vreodată prin reprezentanţii ei aleşi la poarta unor familii europene mânate de interese diverse şi-atât, ci să stea cu fruntea sus şi să se considere egala tuturor celor care compun astăzi Uniunea Europeană, etalându-şi cu mândrie şi cu respect deosebit mulţimea de valori universale dăruite ei cu prisosinţă în timp de divinitate.
Ceea ce este deosebit de interesant de subliniat însă aici îl constituie faptul că, din evenimentul politic românesc desfăşurat la data de 29 iulie a anului 2012, întreaga Uniune Europeană însăşi ar trebui să înveţe ceva fundamental, non-abstract pentru bunul său mers înainte, ceva ce aceasta promovează la nivel de discurs politicianist în tot locul şi sub toate formele sale – democraţia. Dar nu una oarecare, ci Democraţia cu majusculă. România a atins ieri, pentru prima dată, am putea afirma, în ultimii douăzeci de ani, datorită votanţilor ei responsabili şi fermi în convingerile lor personale, nu un anumit prag minim aflat sub incidenţă juridico-politicianistă, nu, ci un nivel superior de exprimare a voinţei sale individuale, nemanipulabilă în vreun fel acum, ci manifestată liber, ca o consecinţă firească a lungului şir de fapte negative trăite de populaţie de-a lungul anilor din urmă.
Ceea ce trebuie semnalat însă la finalul acestei ample acţiuni politice desfăşurate la nivel naţional, în afară, bineînţeles, de aspectul democratic al evenimentului în sine, este atitudinea cetăţenilor români, foarte activi din punct de vedere civic, cu o conştiinţă şi o determinare remarcabile, iată, în luarea unei decizii hotărâte de asemenea tip, excepţie de la regulă făcând, evident, doar inşii care au uitat că există pe această lume şi în cuprinsul graniţelor acestei patrii ca entitate cu discernământ şi drept de a alege, participând la conturarea unei forme clare de boicot pedelisto-udemerist către care au fost îndrumaţi, de altfel, cu sârg şi insistenţă de anumiţi exponenţi politici atât interni, cât şi externi.
Din păcate, politicienii tuturor taberelor partinice ale momentului au avut şi au în continuare o atitudine de vizibilă afişare a propriilor lor interese personale, eliminând din ecuaţia puterii efemere, pe care o deţin, poporul însuşi. Declaraţii peste declaraţii, fără vreo legătură anume cu votanţii sosiţi de bună voie la urne sau cu dorinţele şi aşteptările acestora. Prin mesajele diseminate în eter la o zi după referendum, s-a întâmplat un lucru detestabil. Sinceră să fiu, nu îmi doream să se repete aşa ceva. Astăzi s-a produs din nou, de parcă mai era nevoie a nu ştiu câta oară, urâţirea în mod voit a chipului unei Românii în plină fierbere din toate punctele de vedere, unde criza economică, prin măsurile de austeritate care au fost luate, a făcut pur şi simplu ravagii pe foarte multe dintre palierele societare cunoscute, iar etnia maghiară a ajuns să joace, după cum i se cântă, la comanda politică venită de pe buzele unui înalt oficial de dincolo de graniţa vestică a ţării noastre, nu splendidul ciardaş caracteristic, ci vicleanul, vorba lui Arghezi, „Joc de slugi şi joc de stăpâni” – de-a v-aţi ascunselea, un joc simplu, de altfel, pe care „Îl joci în doi, în trei/ Îl joci în câte câţi vrei./ Arde-l-ar focul.”
Pentru prima dată în ultimii douăzeci de ani, repet acest lucru important, poporul român a ştiut cu adevărat ce vrea, reuşind să-şi anuleze propria frică şi tăcere complice prin exercitarea într-un număr foarte mare a dreptului său de vot, un vot care semnifică multe, semnifică o seamă de cuvinte, un potop de dorinţe şi de aşteptări, care se vor a fi toate împlinite cât mai curând. Faptul că peste 7,4 milioane de români au aşezat cu mare năduf ştampila pe buletinul de referendum în vederea demiterii căpeteniei Administraţiei prezidenţiale a României a fost cel mai dur mesaj de după 1989 transmis de popor întregii clase politice româneşti privită în ansamblul său, nu numai preşedintelui suspendat în sine, mesaj care a spus, printre altele, atât: „Stop! Aşa nu se mai poate!”. O auzi cineva, oare, în mod real vocea populară, mă întreb ca simplu cetăţean al acestei patrii române, au ba ?!… Numai Dumnezeu poate şti răspunsul la această interogaţie retorică personală. La fel şi propriu-ne viitor ca naţie.
