Era imposibil ca, pentru doi titani ai poeziei, femeia iubită să nu joace un rol extrem de important în viața și, implicit, opera lor. O recentă apropiere între universurile lirice ale celor doi * remarcă nu doar similitudini de viziune, ci și „siajul stelar” al tragicelor iubiri în lirica lor.
Pentru Eminescu, iubita moartă de la Ipotești a fost cea care și-a pus amprenta asupra întregii poezii de dragoste**, strabătută, de la un capăt la altul, de această neîmplinire și durere care i-a marcat întreaga viață și operă.
La Poe, iubirea pentru verișoara sa, Virginia Clemm, și, mai ales, moartea acesteia, a avut, ca și in cazul lui Eminescu, ecou în universul său liric.
Ambii mari poeți au încercat să-și aline dorul de femeile iubite dedicându-le
poeme, parcă pentru a pregăti regăsirea de după momentul plecării lor definitive de pe pământ.
Ambii poeți au încercat să-și găsească, în viața reală, corespondentul afectiv al idealului lor feminin. Poate că modelele reale ar fi avut mai puțină importanță pentru realizările lor auctoriale, atâta vreme cât ambii mari poeți erau predispuși să-și urmeze mai degrabă – în planul creației – ‘prototipul ideal al iubirii’, care să compenseze, măcar în parte, ceea ce pierduseră în plan real. Din păcate, viața reală nu coincide decât foarte rar cu dorința creatorilor în plan artistic, motiv pentru care amândoi au fost nevoiți să accepte, la un moment dat, că ‘prototipul’ nu se poate regăsi decât în plan ideatic. Au resimțit, din plin, durerea de a căuta mereu ceva ce nu se putea regăsi decât în universul lor liric.
Dacă ar fi să remarcăm o coincidență „stranie” între poemele lui Eminescu și Poe, atunci am trebui citat următorul fragment din „Arc poetic transatlantic: Mihai Eminescu – Edgar Allan Poe”: „Comparând Mortua est! şi Annabel Lee, vom descoperi aceeaşi congruenţă la Poe şi Eminescu de a nu induce o injustiţie în relaţia dintre iubire şi dreptate, fiecare poet căutând o modalitate proprie de a face dreptate prin poemele scrise. Dacă la Eminescu, disperarea indusă de moartea prematură a iubitei de la Ipoteşti se transformă într-o revoltă ce se răsfrânge – printr-o viziune vindicativă – împotriva întregului univers, la Poe aceeaşi disperare îi induce determinarea de a rămâne alături de mormântul iubitei, de la marginea mării (ceea ce ar putea face trimitere, în alt plan şi cu alt sens, la peisajul marin al poemului eminescian “Mai am un singur dor”). Poate nu întâmplător cei doi poeţi simt la fel necesitatea de a releva o intersectare Eros – Thanatos la marginea mării (la Eminescu putându-se percepe o relaţie biunivocă între viaţă şi Eros, în sensul conotaţiilor oferite de Freud, la Poe disperarea pierderii fiinţei iubite generând o „încrâncenare” a rămânerii în acelaşi loc (la marginea mării ) ce simbolizează intersectarea Eros – Thanatos şi care, prin includerea elementelor cosmice ce pot aminti fiinţa iubită dispărută prematur (ca la Eminescu), vor determina (ca şi în poemul eminescian) o privire asupra acestui peisaj marin (intersectarea Eros – Thanatos) sub specia aeternitatis.” ***
Nu putem să nu ne întrebăm: cât din energia creativă a celor două mari nume ale liricii s-a consumat pentru a ‘armoniza’ visul cu realitatea. Dar, în același timp, nu putem să nu ne întrebăm: cum ar fi arătat creația celor doi, dacă viața nu i-ar fi supus unor asemenea suferințe și ce anume am fi pierdut noi, posteritatea… Să fi dat un răspuns Maiorescu?
Dr. Greta Popa
………………………….
*Ioan Iacob, „Arc poetic transatlantic: Mihai Eminescu – Edgar Allan Poe”, Iași, Editura JUNIMEA, Colecția EMINESCIANA, 2017
**Op. cit. p.24
***Op. cit. p.122
