IULIAN CHIVU
DRUMUL SPRE SENS ESTE CEL HERMENEUTIC
Printre cărțile pe care le-am citit în ultima vreme, câteva s-au dorit explicit ori numai s-au anunțat cumva în numele hermeneuticii, unele dintre ele adăugându-și din titlu această manieră analitică, pe care, însă, au abandonat-o mai apoi și s-au întors la schematismul și metodele cronicărești comune. Nu este cazul lucrării Drumul spre sens – eseuri hermeneutice (Ed. Mirton, Timișoara, 2020) al doamnei Anișoara-Violeta Cîra – o carte care anunță dintru început un condei exersat și un autor pasionat, bine documentat, angajat în analize pertinente și cu simțul consolidat al valorii. Fără îndoială, Anișoara-Violeta Cîra vine din „Școala de literatură Eugen Dorcescu” sau în consens cu aceasta, judecând nu doar după ceea ce dezbate în sumar, ci mai ales pentru maniera cu care citeste și semnalează ceea ce socotește că trebuie reținut.
Hermeneutica a fost dintotdeauna o ispită a interpretării, însă mai vizibil din secolul Umanismului și și-a făcut un obiect din scrierile biblice care pretindeau o interpretare fără controverse, iar de aici, mai departe, au fost vizate alte lucrări a căror interpretare nu se putea epuiza cu ușurință. Cele mai importante contribuții teoretice, care au și redirecționat interpretarea hermeneutică, au fost cele ale lui Friedrich David Ernst Schleiermacher (Hermeneutik und Kritik – conferințele berlineze din 1829; ed. lui Manfred Frank, 1995), ale lui Wilheln Dilthey (Hermeneutics and the Study of History –1996), cele ale lui Hans-Georg Gadamer (Truth and Method –1975), dar și altele. Insatisfacții ale interpretării textuale s-au semnalat dintotdeauna; să ne amintim doar de observațiile lui Gilbert Durand (Figures mythiques et visages de l’Oeuvre de la mythocritique à la mythanayse –1992) privind excesele structuralismului formal, spaima de demistificare și efectele ei critice precum în atropologie, deși lingviștii au demonstrat că limbajul are întâietate asupra limbii, vorbirea are întâietate asupra sintaxei, iar semnificația este cea care orientează semnul (vezi Motanii, guzganii și structuraliștii pe o analiză a poeziilor lui Baudelaire).
Astfel, hermeneutica, o vreme socotită anexă a logicii, era chemată să răspundă unor noi așteptări fără să cadă în tehnicism, dar mai ales să nu se identifice cu filosofia, ci doar să se apropie de aceasta prin arta de a gândi, însă rămânând latură exterioară a gândirii. Schleiermacher nu despărțea hermeneutica generală de critică și de gramatică, pe motiv că limba este modalitate a gândirii și, prin aceasta, e reală. Ori gramaticalitatea hermeneuticii nu se poate detașa de psihologie, dacă admitem ideea că a aparține unei limbii presupune apartenența la spiritul acesteia; de aici cele două laturi ale hermeneuticii lui Schleiermache – fericită exercitare a artei interpretării întemeiate pe talentul lingvistic și pe talentul cunoașterii omului ca individ.
Reiau astfel, aici, câteva teze esențiale ale hermeneuticii teologului și filsofului german, neclintite nici azi de alte teorii, din dorința de a releva cât de mult se îndepărteză de hermeneutică unele comentarii ambițios asimilate numelui acesteia. Hermeneutica lui Schleiermacher avea, întâi de toate, sarcina să evite dificultățile în reconstruirea discursului și a desfășurării gândirii lui (un aspect ce nu poat fi neglijat ar fi reconsiderarea a ceea ce precedă interpretarea: relația mereu adaptabilă dintre autorul discursului și destinatarul acestuia). Hermenutica generală presupune ca automat să depindem de natura propozițiilor, să diferențiem între semnificație (Bedeutung) și sens (Sinn), între sens și înțeles (Verstand), dacă este posibil raportându-ne la aria lingvistică a autorului, a culturii și preocupărilor lui, iar de aici posibilitatea de a-l înțelege mai bine decât s-a înțeles singur (înțelegere cantitativă și calitativă, extensie și intensie).
Pe de altă parte, interpretarea psihologică se referă la principiul care îl pune în mișcare pe autorul discursului și în care se identifică propria sa natură (în cazul textelor biblice, analizate de Schleiermacher, se disting metoda comparativă și cea divinatorie dimprerună). Hermeneutica pretinde relevarea modului în care auorul a ajuns la ideea textului și dacă aceasta are legături intrinseci cu viața lui ca autodeterminare, ca impuls, eventual să admitem ca ipoteză în ce măsură discursul este determinat sau nu de formă, dacă are un scop subsidiar. Astfel se stabilește, prin metoda hermeneutică, legătura necesară a speculativului cu empirical și cu istoricul.
Anișoara-Violeta Cîra știe bine aceste chestiuni de hermeneutică după cum o relevă recenta sa carte încă din motto: „Să-mi deie Dumnezeu rostire după gând, fiindu-mi gândul vrednic de darurile Sale; căci El e călăuza înţelepciunii şi îndreptarul înţelepţilor” (Cartea înţelepciunii lui Solomon 7, 15). După o pertinentă prefață a lui Marian-Cătălin Ciobanu (Cartea care consacră), primul capitol al cărții este consacrat poetului Eugen Dorcescu: Revenire la poezia de dragoste în „Elegiile de la Carani”; Cetatea scribului; Poetul și omul, în singurătatea lor absolută; Note de lectură la „Agonia caniculei” – poezia lui Eugen Dorcescu fiind testul de competență al oricărui critic, cu atât mai mult al celor care l-au cunoscut și personal pe carismaticul ctitor și mentor al Școlii de literatură de la Timișoara.
Anișoara-Violeta Cîra se încumetă în analize consecvent hermeneutice din poezia dorcesciană, conștientă de precedentul Mirelei-Ioana Dorcescu, despre care și noi am scris la momentul apariției acelor exegeze a căror oportunitate a fost subliniată în toată presa noastră literară de actualitate, inclusiv ca metodă analitică. Exhaustivitatea comentariului este ea însăși o notă a hermeneuticii, așa cum o teoretizează Hans-Georg Gadamer, determinarea discursului interesând ca fapt implicit: „Carismaticul Bătrân contemplă, însingurat, „marele râu al timpului” – care seamănă cu Ibrul, râul care trecea prin preajma casei natale a Poetului, sperând că va veni momentul când va redobândi căldura familiei: îşi va îmbrăţişa „mesagerul de flăcări” şi va avea parte de căldura fiicelor şi a nepoţilor focului, căci propriile fiice l-au uitat de mult: „Fiicele bătrânului nu /l-au uitat, deşi, de fapt,/ nu-l mai ţin minte” (p.38). Alteori, Anișoara-Violeta Cîra pornește dinspre prima impresie privind ideea care animă întregul: „O lectură existenţială a volumului ADAM evidenţiază anumite centre de interes forte (teme), care dau sens şi finalitate frământărilor diurne şi nocturne ale scriitorului” (p.52) și ajunge uneori în intimitatea unor relații pe care critica tradițională le lasă în seama biografilor, chiar dacă ele pătrund semnificativ în discursul liric ca atare: „În miezul anului 2000, atât Poetul, cât şi fratele îşi arătau îngrijorarea cu privire la modul în care părinţii vor alege să îşi petreacă iarna. Pe fondul haosului şi al degradării vieţii sociale, frământările Poetului în legătură cu soarta părinţilor se accentuează. Iar fratele exercită asupra lui o presiune nejustificată, întristându-l tot mai mult: „Ieri a telefonat frate-meu. Se simte un oarecare neastâmpăr în familie în legătură cu situaţia de la iarnă a bătrânilor” (p.60).
Anișoara-Violeta Cîra urmează în chip avizat modelul propus de Mirela-Ioana Dorcescu, ea urmând să extindă metoda hermeneutică, așa cum vom vedea, și asupra altor experiențe literare pe care le va adăuga în sumar, fără să se abată de la rigorile demersului său critic, după teoria lui Schleiermacher: „Dincolo de aspectele biografice, discret sau direct relevate, Hermeneia are ţinută ştiinţifică, trecând de la teoria literară la analize profesioniste şi ingenioase ale unor texte de mare calitate artistică, din creaţia poeţilor contemporani Eugen Dorcescu şi Şerban Foarţă. Primul capitol este, cum anticipam, consacrat secţiunii de aur (celebrei sectio aurea) în poezie. În fapt, putem recunoaşte în secvenţa iniţială a Hermeneiei un studiu, amplu şi eficient structurat, pe o temă incitantă, cu aplicaţii surprinzătoare, instrumentate cu naturaleţe argumentativă şi cu dezinvoltură interpretativă de către Mirela-Ioana Dorcescu” (p.98) – se fac, totodată, referirile de rigoare la relevanțele metodei matematice în prozodie, în argumentarea secțiunii de aur: „De aceea, incontestabilele rezultate matematice ale raportării silabelor neaccentuate la cele accentuate sunt dublate de concentrate analize semantice, care ating straturile profunde ale poemelor, în a căror selecţie Mirela-Ioana Dorcescu s-a orientat după „simţământul capodoperei”, aşa cum sugera Eugen Dorcescu în Embleme ale realităţii” (p.100). Desigur, nu putem ilustra aici în contul fiecărui autor din sumar aceleași observații hermeneutice, însă, pentru rigurozitatea la care ne constrânge discursul critic, reținem transcenderea planului real și conectivitatea acestuia în planul psihic (cauzator) sau în cel religios (ca desăvârșire eliberatoare), precum în analiza de sub titlul Structuri imagistice în poezia lui Petru Vasile Tomoiagă: „Din nevoia de a conştientiza problemele vieţii şi ale morţii, ajunge la conceptele biblice Urim şi Tumim, denumite de două cuvinte ebraice şi traduse în Septuaginta prin Arătarea şi Adevărul. Între aceste limite, ideile poetice sunt vehiculate prin simboluri: icoana – fereastră, aripa, sângele, clipa, ploaia, mormântul, crucea, clopotniţa, cuiul înroşit etc.; sau prin diadele lumină – întuneric, noapte – zi, cer – pământ (lut)” – p. 150.
Aspectele gramaticale, pe care le implică metoda hermeneutică, după teoria lui Schleiermacher, nu sunt neglijate, mai ales când ele au semnificație în întregirea discursului liric: „O altfel de coordonată semantică întâlnim în poemul Întotdeauna ploaia, unde Petru Vasile Tomoiagă explorează o sintaxă repetitivă. Actul poetic, astfel construit, se referă la o ploaie înspăimântătoare, amintind de Potop. Din punct de vedere formal, se realizează un paralelism sintactic, versurile ocupând acelaşi tip de structură binară: „Plouă cu stele/şi plouă cu îngeri,/plouă cu sânge/şi plouă cu flori,/ploi calculate/ ori ploi rebele…” (p.152). Alteori, asocierile pe care le face Anișoara-Violeta Cîra, trimiterile ei, confirmă temeinica orientare în teoriile hermeneutice pe care le îmbrățișază cu bucuria de a le putea releva în lectura unor poeți din spațiul bănățean în plină ascensiune: „Greul fiinţei se eliberează, pasărea, zburătoarea gingaşă, statorniceşte relaţia dintre pământ şi cer. Gilbert Durand, recuperator de universuri imaginare, asemenea lui Gaston Bachelard, a considerat pasărea un simplu accesoriu al aripei, ce poate fi încadrat între simbolurile ascensiunii, împlinind şi desăvârşind spiritul” – p.155.
Dacă Anișoara-Violeta Câra își făcea intrarea în critica literară cu un volum despre Ralismul simbolic: eseistica și proza Mirelei-Ioana Dorcescu (Ed. Mirton, Timișioara, 2018), atrăgând deja atenția prin seriozitatea cu care se achita de travaliul asumat (o exegeză a exegezei), ceea ce putea fi totuși o apariție fulgurantă, cum s-a mai văzut, cu Drumul spre sens – eseuri hermeneutice autoarea confirmă, însă, nu doar expertiza actului său critic, oricum remarcabilă, ci, mai ales, seriozitatea angajamentului în lectură – garanția acelui parcurs sobru, onest, considerabil pentru analize pertinente, exigente, temeinice și concludente, cerute de judecata valorică a discursului literar, uzitând rațional de cele mai eficiente modalități de evaluare a textului literar.
