… La festivalul de jazz din orașul San Jose. ne punem brățările de carton pe mâna dreaptă. Cu aceste…bilete putem intra timp de o zi în orice locație, din cele aproape o sută, unde au loc simultan concerte mari și mici. Totul în aer liber, în sezonul uscat, umbrit de palmieri scorțoși, cu frunze parțial ofilite. San Jose, la douăzeci de mile de San Francisco, este cel de al treilea oraș, ca dimensiune, din California și alături de Monterey și Los Angeles, unul din locurile în care, timp de trei zile au loc aceste festivaluri. Toată acțiunea se desfășoară pe secțiuni. Primăria a ales piețe și piațete de diferite dimensiuni, le-a mobilat cu scaune de pânză confortabile. În locațiile de mici dimensiuni poate veni oricine pentru a-și demonstra talentul, fie un solist, fie un mic group. Uneori așa debutează viitoarele vedete, mai ales că diverși angajatori și manageri ai studiourilor de recording se afișau peste tot, căutând geniile anonime… În piețele mari au loc concertele ce figurează într-un program care se derulează non-stop. Orașul este destul de întins pentru ca muzica să nu se interfereze. Pentru început eram puțin cam dezorientați. Am ales PLAZA “CESAR CHAVEZ” (“labor leader, and civic rights activist, 1923-1993”) pentru simplul motiv că vedeta concertului de azi era un tânăr bassist afro-american, sosit din New York. O somitate necunoscută. M-ar fi interesat mai degrabă mostre din jazzul albilor din Vest, strălucit reprezentat de seniorul Dave Brubeck, care mai trăia pe atunci. Brubeck tocmai concerta la Londra cu patru din fiii săi, despre care presa tabloidizată britanică afirmase prostia că este de neiertat tupeul acestor tineri de a-l acompania pe marele pianist ! Publicul care-l aștepta pe ghitaristul de pe East Coast era format mai ales din populație afro-americană de toate vârstele, cu mulți indivizi înalți peste doi metri, care-și duceau copiii pe umeri sau se foiau pe la bufeturi, luând prânzul pe farfurii de carton, cu cantități enorme de pui cu cartofi. Nu departe de Plaza, plină de havuzuri, era și un spațiu destinat muzicii salsa. I-am văzut pe instrumentiștii veniți din Mexic, coborând din mașini. Erau costumați popular, cu sombrerouri cât roata carului. Unul dintre noi întrebă în glumă, oare câtă marijuana ascund ei în instrumente…Aveam să auzim un fragment din ritmurile sudamericane și din entuziamul asurzitor al publicului. Lumea mai știe să se și distreze.
Nu ne-au deranjat prea mult avioanele. Veneau la aterizare chiar pe deasupra noastră, la o înălțime incredibil de mică, spre aeroportul internațional din apropiere, SJC. Din cauza avioanelor este limitată și înălțimea buildingurilor din down town. Făceau un zgomot mare, acoperind uneori boxele, dar ambianța de secol XXI mi se părea accentuată de prezența avioanelor la un festival de jazz. Suna foarte bine, cu puțin bruitism în fundal, ca un glissando la tobe. Basistul a fost chiar foarte bun, avea un Fender Stratocaster. Se zice că e unul din cei mai buni din lume, e la modă ca băieții americani să fie cei mai buni din lume. Contrar așteptărilor, nu s-a cântat free-jazz iar cei din brass, cuminți, aveau știme. În timp ce se defectase pentru câteva minute key-boardul Korg , suflătorii au improvizat chiar foarte bine. A fost un concert ponderat, cu unele accente pop, aproape în întregime melodios.
Am plecat repede din acest festival. Întregul downtown răsuna de concerte, era o seară plăcută, mirosind a pizza și fără prea mulți pietoni. Mi-au rămas în memorie câteva ilustre frontoane ale unor străzi colaterale, autentice dar bine păstrate, parcă din filmele western. Pe autostradă mașinile mergeau încet, bară în bară și am ajuns acasă după miezul nopții, trecând prin marea de lumini ale conurbației, pe sub oceanul de stele, strălucind violent.
