Gândirea prin suflet, în sus, întru spirit, este oglindă invizibilă şi rezonantă.
Întâi, fereastră spre interior, apoi oglindă diafană, spre cer.
*
Ai observat ? Uşa bătrână se reînchide singură..
*
Coaja e mai sfântă decât miezul. Prin aceea că a ars a se coace.
*
Să primim poezia astfel: ca pe o muzică venind din spaţiu, ci nu cea strigată, acea muzică pe care eşuezi prin a o asculta dar a nu o mai auzi… Poezia ca divinaţie.
Scriu, reînvăţ ceea ce nervurile frunzei conţin, tiparniţa pădurii Mame, cea dezmierdată de Eminescu drept Mamă, dulce mamă: „O, mamă, dulce mamă, din negură de vremi/ prin freamătul de frunze, la tine, tu mă chemi”…
*
Oare geniul omului actual, este unul entropic, decadent, prin aceea că omul actual, progresând tehnic, este pe contrasensul devenirii din definiţia de pe munte a lui Jehova?
Este deci exponentul Geniului Pustiu? Nu cumva Eminescu sugera un geniu al pustiului, sau, cum iluminatul poet transilvan, Ioan Alexandru, scria în „Vămile pustiei”? Or românii cei vechi, ci nu bătrâni, cum splendid definea Călinescu, românii genomului, paideumei, Primordiei proto-dacice…, par a se fi ascuns (întru ocrotire în inefabil, în imponderabil, matriceal adică…?) în Mithos? Călinescu, pe care unii l-au numit „divinul critic”…, îşi recitat propria-i poezie, pe care o consider cel puţin o eroare, ciudat numită „Eu sunt grec„! Grecii, care pătrundeau prin Poarta Mării Negre, în sus, spre sanctuarele lui Za-Molxes ( sau Zal-MOSES -(Moşul Zeu, Tatăl zeilor, sau – de ce nu? Moise al Nostru…) au uzurpat (camuflat, disimulat) – de fapt, ceva esenţial…, au cucerit altfel, prin „viclenia grecească” (vezi Xerses al perşilor… lui Zoroastru (Zarathustra), Iranienii! – ( Ahura Mazda, Ahriman, ş.c.l.) – …o fi fost Călinescu (fiul lui Călin… file din poveste, eventual din greaca veche, de la Kallos, adică Frumos (Calin) latinizat vulgar, o fi fost domnia sa adeneic un pic grec, numai că descendenţii ramificaţi ai celor Dintâi nu au devenit cu toţii, greci! Şi cum am mai scris, corupţia înţelesului grecesc al exclamaţiei admirative Ti kallo! (Ce frumos!) în auzul temător al chtonicilor din sudul României fanariotizate, anume în înţelesul de TICĂLOS! Auzul acelora, într-adevăr, poate fi o percepţie a „barbariei”, un barbarism lexical? Altfel spus, o demonizare a conceptului Frumos, în sensul ticălos, viclean.. „Timeo Danaos et dona ferente”, altfel spus, ne temem de greci chiar şi când (ne) fac daruri… Sus, la Sarmizegetussa Regala, la sanctuarul – calculator astronomic, mai degrabă druidic(!), sau de tip Stonehenge, mai abitir de tip Carnack! adolescent fiind, am găsit în ruina hambarelor din situl arheologic cercetat pe-atunci de Daicoviciu,…grâu carbonizat, de peste 2000 de ani! Am păstrat o vreme într-o eprubetă grăunţele (de la etimonul GRÂU!, n) şi îmi pare rău că le-am dăruit cuiva, nu mai ţin mine… Acel grâu depozitat pentru practicile lui Deceneu, ale Marii Preoţimi dacice, întru Zamolxe, fost elev al lui Pitagora!, în Egipt.
Ştim sigur că proto-dacii şi dacii nu cultivau nici grâul, nici porumbul. Meiul sau alte cereale, mai primitive, erau pita lor. Porumbul, deci mămăliga, aveau a fi aduse mult mai târziu, din patria sa, America de Sud de azi. Grâul carbonizat probabil în urma unui asediu romanic, era adus de comercianţii greci, de la Egiptul de ei cucerit, iar în schimb, dacii plăteau cu aur, miere, răşini scumpe, probabil carne ovină, etc. Mărfurile erau aduse de comercianţii greci! Deducem silogistic, că şi …stilul de zidire, numit impropriu „murrus dacicus”? Dar dacii – sunt sigur – copii ai Naturii Mame, ştiau a construi inspiraţi de Munţi; ei au zidărit adăugând ca element al structurii de susţinere grinzile din lemn, principalul material abundent în Dacia Mare; protodacii erau aidoma Popoarelor Soarelui din America de Sud… aveau cultul Soarelui, pe care jertfeau, vezi soarele de Andezit. Cândva, cu un cuţit de obsidian, Marele Preot sacrifica uman, (ca aztecii, incaşii, toltecii) iar ritualul a fost îmblânzit, trecându-se la sacrificiul simbolic, al unui porumbel, sau poate al unui miel mioritic. Păstoritul lor nu era de tip deşertic, al Pustiei din Orientul evreilor, ci era unul muntenesc. Comportamentul muntenesc, aşadar, al Marelui Suflet Dacic, era unul arhaici şi la extrema celui de tip deşertic. Mielul biblic nu este Mielul – Miorul arhaic proto-dacic! Dacii mureau râzând, crezând în Nemurirea Sufletului, poate în reincarnare, iar sincretismul este tulburător: Păstorul biblic nu este decât unul al altei dimensiuni geo- spirituale, mitologice, faţă cu Păstorul Mioritic, dacă reînţelegem, Marele Preot, cu a sa turmă-popor!
*
A medita dacă la românii neolatini, numele de DOMN nu vine de la DAIMON, necum de la DEMON, zeu căzut… Ca şi neliniştitorul titlu asumat din vechime de către Domn, cel de IO, aşadar cognomenul sacru, al Ego-ului investit, sacralizat consacrat!?
*
Sunt (suntem?, ca Memorie ancestrală, în toate timpurile care „au fost”, deci vor mai fi, prin aceea că spaţiul – timp este ciclic, repetabil, circular. Este spiralic: cel mai antic semn al omului, cum vedem în ceramica veche şi pe tăbliţe… Este aceeaşi spirală din sistemul planetar, din galaxii, dar şi din cochilia melcului, ori din vrejul unor plante.
*
Epopeea, divinaţia. Eposul, epica, povestea, naraţia memoriei lumii…Epistemiologie. Rostul originar, al mantelor, al divinaţiilor, dar şi al dainelor dacilor şi, ciudat lucru, al nordicilor de la Marea Baltică, letonii,estonii. Dainele (cu invocaţia sacralizantă Aina- Daina (amintind cumva de ADONAI!, n) erau rostite ritualic, cu scop de învăţare, memorare, erau legi, adică învăţături ce se repetau pentru a fi memorate, erau LEGI, adică rudimente ale celor Dintâi, din care descinde RE-LIGARE, RE-LIGIA, Refacerea Legăturii cu divinitatea. Laicizate, ele sunt azi forme corupte – anume doinele românilor: de naştere, de moarte, de jale, de nuntă, de bucurie, etc. Sunt ale stărilor esenţiale ale omului care transcende.
*
Ceea ce numim decadenţă este impulsul primordial al Naturii „oarbe”, un proces entropic. Artele merg pe acest drum invers, ele cresc şi apoi decad, cumva resorbite de misterul devenirii, inclusiv se autodistrug, întru reînnoire ciclică a Inteligenţei Naturii. Comportamentul creativ din Arte, este esenţial un gest religios, este raportarea noastră la Cer.
*
Trezoreia pădurii, codrului. Tiparniţa cea mare este fractalică, se auto-multiplică, înmugirind, ramificându-se, apoi desfrunzindu-se….Iar în căderea frunzelor, moartea pădurii este una cu încetinitorul, este imagine holografică, a Misterului perpetuu. Geniul poetic exprimă ceea ce natura fără darul- harul cuvântului ( vorbirii) – ar vrea să ne spună: ceea ce tace piatra şi iarba, vietăţile toate, cea ce tac seminţele (şi ceea ce zeul rabdă în ele !) Geniul este receptacul rezonant, melodios, al „celor ce nu cuvântă” Geniul nu poate fi PUSTIU, ci doar unui de predicat în Munte, mai aproape de Cer.
*
Inspirata poezie a lui Ioan Alexandru, a luminei line – lin – lumini, este tipic divinatorie, antică, este descântec de leac, este îmblânzitor şi în acest sens, Orfic rit exprimat în modernitate. Taumaturgic, vindecător pentru Psyche…
*
Imagini voalate, visele, sau poezia deliranţilor. Memoria lumii, gravidă de Sacru. Duh pogorât întru înălţare, Paraclet, la extrema gemelarului mitologic, Proclet…
*
Actul scrierii sinelui, ci nu cel al trans- scrierii mecanice, ale efemerului legiuitor, este un act imitatio Dei Mimesis sacrum. Este al Verbului (A FI!), care, prin adjectiv, fertilizează substantivul şi îşi asumă atributul divinatoriu, taumaturgic…
*
Suntem sincronici, rezonanţi şi nemărginire a lui Cogito. Uneori suntem şi armonios- sintonici, adică inspiraţi. Atunci avem extazul clipe de a fi ca Eternitate.
*
Hedonismul, ca etapă de depăşit a Erosului întru a sublima în starea orgasmică a Vieţii comunicate, transmise, perpetuate…Eros şi Erato, ci nu Eros şi Psyche. Eros şi Thanatos, dar să nu ne fie frică, să nu ne mai fie frică!
*
Omul a fost creat gol, adică în Goliciunea paradiziacă. Apoi a fost inventiv a se proteja, îmbrăcând blana animalelor surori. Alegoria frunzei Evei, este mai degrabă o tandreţe a pudorii scribului. Oare poate fi numită – considerată goliciunea Operei Primordiale, o perversitate? Mai degrabă e „pervers” substitutul, învelişul, al necesităţii supravieţuirii fizice.
Actul împreunării perechii este al Goliciunii paradiziace, intimitatea fiind a jumătăţilor ce se reîntregesc o clipă, SFERIC, un El şi o Ea, care doar în doi redevin UNUL. Un dual care redevine Unul spre a se naşte al treilea, adică Fiul. Tot astfel, la gnostici, şi Sofia, aşadar Inteligenţa divină, relevată apoi în creştinism ca Fiul – Figlio, Teandra, Triada, Treimea. Inteligenţa cosmică – emanaţia divină ubicuă, aşadar „lumina nevăzută” care pulsează (fractalic!) în Viu.
*
Va trebui să reînţelegem sintagma „chip şi asemănare”… Devianţele, defectele interpretării pot fi doar ale traducerilor.
*
Vechii zei pedepseau omul, indiferent că pretextul era cel al ne- emancipării Umanului, ori al temerii lor de a nu fi egalaţi, cum scrie în Geneza. (Stricăciunea oamenilor). E clar că în ecuaţia liberului arbitru, programului Creatorului în genomul uman, s-a perpetuat cumva irepresibil cunoaşterea luciferică. Cred că Dumnezeu iubeşte opera lui vie şi în legea acelui liber arbitru, iubitoare de Specie, ci nu de individ. Un Dumnezeu iubitor şi care se sacrifică în propria-i operă, spre a o învia. Aici este sâmburele, esenţa.
*
Cărturarii actuali nu trebuie să mai fie demonizaţi simplist, ei tind a se contopi prin revelaţie, fuzionând sub-conştiinţa (profanul) a cu conştiinţa (conştientizarea, revelation, cu sacrul imuabil.
*
Ion Creangă a fost preot şi s-a răspopit. În tandem cu Eminescu, cel ce scrie că el nu crede nici în Jehova, nici în Budha, scepticul prefigurându-l pe Emil Cioran, povestitor înnăscut, hedonist-ţărănesc, hâtru, ne încântă prin stil, prin alegoric, prin parabole, prin Păcală şi Tândală ( apropos, e uimitor că Tândală este, din sursa Nietszche, personaj „intrus în spaţiul moldovenesc mai ales” al Evreului Rătăcitor, (vezi Ion Pribeagu), prototipul evreiesc fiind TZÎNDALA!
Ion Creangă este genial în multe, din el descind oarecum Sadoveanu sau Fănuş Neagu. Dacă parabola cuibului de pupăză – papagalul românesc – este cea a materialului din care splendida pasăre îl construieşte (căcatul omenesc), prefer sugestia de alt sens, a unui cuib de rândunică. Pasăre considerată în satele bunilor mei ardeleni, una sacră; e păcat de moarte să strici cuibul ei din tină şi salivă, de sub streaşină; este semn benefic că rândunica (precum şi barza), cuibăreşte temporar în arealul casei tale, ori a locaţiei tale.
*
Cuibul rândunicii este ceva formidabil, genial: din lut consolidat cu saliva ei, garnisit cu penele de pe burta ei. În copilărie rândunicile roiau în jurul nostru. Apoi au fost alungate de dioxidul de carbon. Au proliferat în schimb ciorile de semănături, prădalnice prolifice şi…simbolice…Descendente ale heraldicului Corb cu inel de Aur al Corvinilor massonici… Cum am spus, totul este ceea ce semnifică a fi. Precum în metatext, aşa şi în… text.
*
Uneori a întrezări este mai clar decât a vedea. Să luăm prin surprindere şi avem şansa unei revelaţii.
*
Nu înţeleg ce am vrut să zic scriind „ zeiţa din ochiul stâng”..
*
Cred că de sine – conştiinţa, este instinctul primordial din uman. Un program, aşadar.
*
Muguraş îmi trimite imagini recente din Palatul lui Mubarack Izbitor e acelasi fast neo/ faraonic, ca si la perşi. Saddam era si el un astfel de incarnare ? Şi la hinduşi e la fel, ei îi numesc avatari, în centru este zeul Vişnu…