LA ANIVERSAREA NAȘTERII MARELUI DRAMATURG ION LUCA CARAGIALE

La 1 februarie 1852 se naște în Istoria literaturii române Ion Luca Caragiale, unul din Marii scriitori români. Un scriitor problematic, care a îmbogățit enorm literatura română. Cum se apropie ziua aniversară să-i mulțumim scriitorului Ion Luca Caragiale pentru opera pe care ne-a dăruit-o, (și din care nu am învățat nimic!) să-i binecuvântăm cu recunoștință părinții și să ne rugăm Domnului să-l ierte pentru răutățile și ticăloșiile săvârșite în viața! Iartă-l, Doamne, că mare a fost ca scriitor și tare  păcătos a fost ca om!  Fie ca Domnul să aibă grijă de sufletul lui în ceruri. Amin!

Noi îl sărbătorim cu dragoste și cu umilință dedicându-i aceste trei poeme. Veniți cu noi să-l colindăm, acasă, unde s-a născut și unde ne așteaptă părinții lui. În cazul în care revistele literare vor să publice mesajul și poemele noastre noi le suntem recunoscători!  Doamne ajută! Fie ca Domnul să ajute poporul român!

*** 

SĂ-L COLINDĂM PE CARAGIALE

O, leru-i, ler

E sărbătoare-n cetate,

Ninge din cer,

Cu colinde bogate,

O, leru-i, ler,

La Haimanale,

Vin să-l colinde

De pretutindeni,

Pe Caragiale,

Profesori şi critici,

Şi cititori

Vin să-l colinde,

Cu buchete de flori,

Vin să se plece,

În faţa lui,

Să-i mulţumească,

Şi să-l slăvească,

Leru-i, leru-i!

O, leru-i, ler,

Vremea-i bătrână,

E sărbătoare înaltă,

În cultura română,

Din toată lumea,

Leru-i, leru-i

Vin să-l slăvească,

Personajele lui,

Şi să-l colinde,

O, lerui, ler,

Aici pe pământ,

Şi-acolo-n cer

E sărbătoare,

Dar e şi jale,

O ţară-ntreagă-l colindă

 Pe  Caragiale,

Cu mult respect

O, leru-i ler,

Îţi mulţumim,

Dragă Monşer

Fie ca Steaua,

Ce te-a adus

 Să strălucească

În veci, mai sus,

O, leru-i, ler

Spre Rai apucăm,

Pe nenea Iancu,

Să-l colindăm,

Răsună ţara,

De atâtea colinde,

Gloria lui,

In lume se-ntinde!

O, leru-i, ler

E zi sfântă-n cetate,

Ninge din cer,

Cu colinde bogate!

CARAGIALE

Cum umblă domnul Caragiale

Prin ţara asta ca un orb,

Plângând în hohote amare

De parc-ar viscoli din nord

C-a auzit în lumea asta

Că neamul românesc dispare

Şi s-a sculat atunci din morţi

Îndureratul Caragiale

Ca să ne spună el anume

Ceva ce ne-ar îmbărbăta,

Totul e-atât de trist în lume

De parc-n toţi s-ar înnopta

Cum umblă domnul Caragiale

Prin Ţara asta ca un orb,

Plângând în hohote amare

De parc-ar viscoli din nord.

CARAGIALE SI DUMNEZEU

Ia du-te Sfinte Petre şi vezi ce mai e pe pământ,

I-a zis   Dumnezeu lui Sfântul Petru,

Ce mai fac noroadele mele

Pentru că prea multe jelete şi ţipete aud, 

şi mai mult decât toate

mă asurzeşte zăngănitul de arme,

I-auzi ce bubuie tunurile 

şi ce mai plâng bietele mame şi bieţii copilaşi.

Vezi ce mai fac popoarele ălea,

Că le aud numai plângând, suduind  şi gemând…

– Bine, Doamne, mă duc, a zis Sfântul Petre, 

oftând, care era şi aşa destul de amărât şi obosit.

Şi a coborât Sfântul Petre pe pământ

Şi a luat-o el aşa cu toiagul în mână.

Mergea, săracul cât era ziua de mare,

Uneori, când mai întâlnea câte un amărât 

mai stătea de vorbă cu el,

Îl întreba  ce mai e pe la ei prin sat, 

Cine a mai murit, cine s-a mai însurat,

Dacă oamenii s-au făcut mai buni,

Dacă se duc  la biserică, dacă se spovedesc,

Când îi era sete se mai oprea pe la câte o fântână,

Şi se uita lung la ea, nu ştiu ce vedea el la fântâna aceea…

Câteodată mai înnopta pe la câte un ţăran

Bun la suflet, care-l mai punea şi la masă,

Ia, omule călător şi mănâncă şi dumneata, 

că ai fi obosit de atâta drum,

Îţi dăm ce avem şi noi, o strachină de făsui, cu o ceapă, cu

O bucată de turtă ori de mămăligă, îi zicea ţăranul,

O bătrână i-a dat chiar şi o strachină cu zeamă de varză…

Ba de câteva ori Sfântul Petre

A înnoptat la marginea unui lan de porumbi,

Că nu l-a mai adăpostit nimeni,

Ori la marginea unei păduri,

Cu maţele ghiorţăindu-i de foame, săracul,

Dacă în ziua aceea nu a avut norocul să întâlnească un om milos,

Îşi punea, sărmanul, sub cap traista goală, prin care sufla vântul

Şi se culca pe pământul gol,

Ca să se învelească şi el cu bucata aia de cer,

Noroc că adurmea pe dată şi nu mai tremura de frig.

Hai, hei, hei şi după ce a bătut el cu piciorul, 

că i s-au tocit o mie de părechi

De opinci, toate ţările,

Şi a stat de vorbă cu oamenii prin sate şi prin târguri,

Şi a stat de vorbă cu popoarele, 

cât a putut şi el să stea de vorbă,

Că de acum Sfântul Petru era cam bătrân,

A luat-o pe potecă în sus să ajungă la rai,

Să-i raporteze lui Dumnezeu ce a văzut pe pământ

Şi s-a întors săracul Sfântul  Petre la Dumnezeu

Dar era şi mai trist şi mai amărât, 

aproape că îi venea să plângă,

Piciorul drept îl cam târâia, că nu era sigur pe el deloc

Şi mâna dreaptă abia mai ţinea toiagul…

Ei, ce e, Sfinte Petre pe pământ ?, l-a întrebat Dumnezeu,

Uitându-se la el foarte îngrijorat,

Sfântul Petru s-a aşezat jos cu mare greutate, 

să-şi tragă sufletul, săracul,

Pentru că era obosit de atâta drum,

Apoi şi-a şters o lacrimă cu mâna stângă, 

când şi-a întors Domnul capul într-o parte,

Ca să nu-l vadă cum plânge…

Ei, sfinte Petre, l-a întrebat Domnul din nou,

Ce ai văzut pe pământ, 

că văd că nu eşti în apele dumitale ?

Mai aşteaptă-mă, Doamne, număi o ţâră, 

să măi îmi trag şi eu sufletul,

A oftat Sfântul Petre,

Bine, a zis Domnul, privindu-l şi oftând,

Te măi las…

Apoi, Doamne, a vorbit Sfântul Petre într-un târziu,

După ce a tras o gură de aer în piept, mare cât un văzduh,

Ce am văzut eu pe pământ nu este bine,

Oamenii, în loc să se facă măi buni, măi miloşi,

S-au făcut mai vicleni, mai pizmaşi, mai păcătoşi,

E multă prostie şi răutate pe pământ, Doamne, multă lăcomie,

 Multă  hoţie, multă duşmănie…

Aşa este, a oftat Dumnezeu, 

lăsându-şi capul în jos de durere şi de supărare,

Mă aşteptam la asta, a mai oftat el încă o dată, 

că s-a stârnit un vânt în rai, mai să-l

Ia pe Sfântul Petre pe sus,

Care era prea slăbit de la drumul pe care-l făcuse…

Auzi, Sfinte Petre, a vorbit  Domnul 

după ce a oftat de mai multe ori

Uitându-se cu durere la Sfântul Petru,

Da, care este cel mai amărât 

şi cel mai amărât popor de pe pământ?

Măcar pentru acesta să mai facem ceva…

A, Doamne, a zis Sfântul Petru, 

după ce a oftat şi el o dată lung de tot

Cel mai amărât şi cel mai amărât popor de pe pământ,

De departe este poporul român…

Domnul când a   auzit lucrul acesta a făcut o dată „hîîîîîî!”,

Ca şi cum i-ar fi dat cineva cu parul în cap,

Ochii i s-au făcut mari în orbite,

Şi Domnul a rămas aşa mult timp 

cu chipul alungit şi cu ochii cât cepele,

Ai, Sfinte Petre, am auzit eu bine sau mi s-a părut ?

Şi Domnul a rămas aşa mult timp cu ochii mari privind la Sfântul Petru…

Ba nu ţi s-a părut, Doamne, deloc, a oftat iar Sfântul Petru,

După ce Domnul mai oftase o dată lung de tot,

Ăsta este adevărul gol, goluţ,

Ăl mai amărât şi ăl mai amărât popor de pe pământ 

este poporul acesta, poporul român, Doamne,

Şi Sfântul Petre a oftat din nou,

Uitându-se la Dumnezeu cu o milă sfâşietoare….

Păi cum aşa, Sfinte Petre, 

şi-a revenit Dumnezeu după mult timp,

Păi nu l-am dat românilor pe Mihai Viteazul 

ca să-i unească şi să facă din ei

O Ţară mare şi puternică, să nu-i mai calce 

Alţii în picioare ?

Ba da, Doamne, număi că nu au avut grijă de el,

Şi l-au lăsat pe ticălosul acela de Basta să-l omoare, 

care acum zace pe fundul iadului,

Unde îl mănâncă şi îl chinuie viermii rozând din el…

Bine, dar după asta le-am trimis un Sfânt

Pe Constantin Brâncoveanu ?

Aşa este, Doamne, număi că unchiul lui,

Stolnicul învăţat Constantin Cantacuzino, 

fratele mamei lui  Constantin Brâncoveanu,

Unchiul lui, cum ar veni,

L-a vândut turcilor ca să-l pună 

în locul lui Domn în Ţara Românească, 

pe fiul său, Ştefan Cantacuzino.

Aha, a zis Domnul icnind, după ce a oftat iar lung, 

clătinând trist din cap,

Şi cu Ştefan Cantacuzino, 

fiul trădătorului Constantin Cantacuzino,

Ce s-a întâmplat ?

Păi ce să se întâmple, Doamne, 

ce se întâmplă cu toţi trădătorii,

Peste doi ani turcii i-au tăiat şi lui capu

 Şi acum zace pe fundul iadului 

şi geme sărmanul de el tot timpul…

Bine, dar apoi l-am trimis pe Tudor Vladimirescu 

să-i ridice la luptă şi să-i alunge pe turci ?

Ca să poată să îşi pună şi ei Domni pământeni ?

Aşa e, Doamne, şi-a şters Sfântul pentru o lacrimă 

care-i aluneca pe obrazul stâng,

Dar aşa după cum ştii şi Sfinţia Ta, Doamne, 

căpeteniile lui Tudor l-au trădat 

şi l-au vândut vicleanului de Ipsilanti 

Care cu grecii lui l-au tăiat în bucăţele 

şi l-au aruncat într-o fântână lângă Târgovişte.

Şi unde este tâlharul acesta netrebnic de Ipsilanti? 

a scrâşnit  Domnul din dinţi,

Mânios foarte.

Unde să fie, Doamne,  a oftat iar Sfântul Petru, 

zace pe fundul iadului, băgat până la gât în smoala fierbinte, 

Împreună cu asasinul lui Burebista, cu trădătorii lui Decebal, 

cu toţi trădătorii acestui neam nenorocit, Doamne. 

Aşa cum se cuvine…

Şi pe Tudor Vladimirescu l-au trădat şi l-au omorât? 

s-a mirat Domnul, oftând

Şi clătinând a mare durere din cap…

Bine, dar l-am trimis apoi pe Bălcescu, 

un om învăţat ca să-i înveţe pe români,

Să-i lumineze, să le arate calea pe care să meargă?

A, Doamne, l-au băgat în puşcărie la Mărgineni,  

când era un copil, unde s-a îmbolnăvit de Tuberculoză, săracul,

Şi a murit tânăr de tot,

Bine, dar le-am dat apoi un Domn bun, cu dreptate, 

care să unească Ţările Române,

Să fie şi  ei, românii, o ţară mare şi bogată, în rândul oamenilor? 

Aşa e, Doamne, a oftat Sfântul Petre…

Numai că bietul Cuza după ce a unit Ţările Române

A căzut şi el în păcat, Doamne,

Iar prietenul lui Kogălniceanu şi liberalii 

l-au trădat şi l-au obligat să abdice…

Şi pe acesta l-au trădat!?, 

a oftat Dumnezeu, acum şi mai întunecat la chip.

Bine, dar după Cuza le-am dăruit românilor 

pe cea mai mare minte pe care a ivit-o

Pământul acesta,  pe  marele Poet Mihai Eminescu ?

Cel care le-a arătat românilor calea pe care să meargă 

şi le-a arătat şi greşelile şi viciilor, ca să se îndrepte. 

Ce a mai biciuit el lichelismul şi demagogia politicienilor !

Degeaba, Doamne, l-au asasinat şi pe Eminescu…

Ăhă, hăăă, să fie Sfinţia Ta sănătos, Doamne, 

cum l-au lucrat Titu Maiorescu 

şi francmasonii lui pe sărmanul Eminescu,

Şi i-au înscenat cum că ar fi nebun, 

fără să fie săracul de el, iar apoi l-au omorât

Doctorii dându-i mercur într-o cantitate prea mare, 

făcându-i injecţii cu mercur…

Domnul a făcut ochii mari,

I-a venit să urle de durere, dar i s-a oprit urletul în gât

Şi a rămas aşa împietrit cu ochii mari cât roata carului…

Bine, dacă nici de la Bălcescu, 

nici de la Eminescu nu au învăţat nimic,

O să le trimit atunci pe Caragiale, 

care va scrie o operă în care îi va beşteli în toate felurile,

O să-i facă de râs cum nu i-a făcut nimeni,

Or să se vadă în opera lui Caragiale ca într-o oglindă,

Şi oglinda asta le va arăta  în toate zilele 

şi în toţi anii defectele pe care le au românii…

S-a lăsat atunci o tăcere de moarte,

Care s-a auzit trosnind ca gheaţa aia care se rupe, în tot raiul…

Nu îndrăznea nici unui dintre ei să spună ceva….

Şi dacă nici de la Caragiale nu or să înveţe nimic, românii, Doamne, 

şi nu o să le fie ruşine deloc ?

Şi or să rămână  la fel plini de defecte şi de păcate,

Ce te faci, Doamne, atunci ?

Domnul s-a  întristat deodată şi mai rău, căzând pe gânduri,

Avea chipul  tare întunecat şi încruntat,

Şi pe obraji i s-au văzut lacrimile cum îi curgeau pe barbă

Dacă nici după ce or să citească Opera lui Caragiale nu or să se schimbe,

Să ştii că le trimit românilor un Război Mondial,

Ca să se înveţe minte…

Iar s-a lăsat o tăcere grea ca plumbul şi întinsă ca o câmpie îngheţată….

Şi dacă nici după ce le dai un Război Mondial, Doamne,

Nu or să se schimbe românii ?, 

ba chiar s-ar putea să se strice şi mai rău neamul acesta,

A  îndrăznit Sfântul Petru să-l privească temător pe

Domnul în ochi…

Domnul a rămas aşa, ca o stană de piatră, ca o statuie a durerii…

Ce să fac Sfinte Petre, a oftat  Domnul într-un târziu, 

dacă nici după Primul Război  Mondial românii nu or să se schimbe

O să le dau  atunci un al Doilea Război Mondial…

Şi mai mare, să nu-l poată duce.

Aici Domnul 

Chiar a început să plângă ca un bătrân amărât, 

cum plâng bătrânii, de nu se mai pot opri…

Sfântul Petru a oftat din adânc, 

de i s-au zguduit toţi ficaţii din el…

Ar fi vrut să-l întrebe pe Domnul

Şi dacă nici după Al Doilea Război mondial 

românii nu or să se schimbe, Doamne?

Atunci o să le trimit pe cap comunismul 

ca să se învețe minte

O dată pentru totdeauna

Și dacă  nu or să se învețe minte, Doamne,

Ba or să se strice şi mai rău ?

Însă n-a mai putut să-l întrebe, 

căci s-a  pus şi el pe plâns

Ca Domnul Dumnezeul său…

——————————

Ștefan DUMITRESCU

Galați, 27 ianuarie 2021