Unde oare am întâlnit noi, doamnele, vreun bărbat mustrat de conştiinţă? Cine l-a văzut scriind în capul foii de hârtie aşezate înadins pe masa lui de lucru: „ajută-mă Doamne să scap de lene, de irascibilitate şi de lipsă de caracter”?
Florica îşi fuma ţigara şi îi savura aroma, aşezată pe o piatră care-i lăsa picioarele să fie scăldate de tivul valului ajuns la ele şi absorbit apoi de nisipul umed. Şuşoteala mării acoperită de mantia nopţii, luminile reflectate în apă, jucăuşe, veneau spre ea ca licuricii legănaţi de valurile mării, întreţinându-i pacea sufletească şi puterea meditaţiei. Ce idee minunată să se aşeze pe-această piatră! Venise pe funcţie de şofer, să-şi conducă fata la concertul de la Caesarea. Pe ea şi pe prietena ei – soldate în termen – care şi-au cumpărat fiecare biletul pentru concert. Costul biletului Şoşanei îl suportase tatăl ei. Ea doar a adus-o cu maşina şi a rămas pe malul mării, până la terminarea concertului.
Concertul valurilor era cel care îi stimula gândurile iar rotocoalele de fum ale ţigării o purtau pe urmele anilor vieţii ei. Peste câţiva ani va obţine şi ea statutul de pensionară şi viaţa ei va fi, poate, altfel. Ea va fi mai liberă, îşi va permite ceea ce viaţa nu i-a permis în toţi aceşti ani.
…Pentru Andrei, din Florica devenise „Floricica mea” şi împreună au întors spatele locurilor natale, obiceiurilor în care s-au format, culturii asimilate, singura avuţie pentru vârsta lor, şi au plecat. Au făcut şi ei ca toţi cei care, în acei ani, aveau posibilitatea să iasă din ţară. Să emigreze în Israel. Erau fericiţi cei care aveau unde pleca. Plecarea! Cine, pe atunci nu se trezea dimineaţa cu acest gând? Câţi dintre oameni, ajunşi la exasperare, la disperare, nu se hrăneau cu speranţa evadării şi nu adormeau îmbrăţişaţi de acest vis?
Pentru Andrei şi Florica, visul împlinit era chiar mai frumos decât realitatea. În dimineaţa în care, treziţi de razele unui soare darnic ce trimitea săgeţi aurite în fereastră, vestind ziua nouă, cei doi se minunau de nebănuitele minunăţii ale visului realizat … În urmă doar cu o zi părăsiseră o lume îngheţată, covârşită de o iarnă grea. În acea primă dimineaţă în Israel, când au deschis temători fereastra, o briză, pentru ei necunoscută, cu aromă de pădure şi de livadă, năvăli peste ei. Sau întors în patul din odaie pierzându-se în îmbrăţişările fericirii momentului, în sărutări, în mângâieri reciproce şi în dorinţa unui somn recuperator, după atâtea emoţii. Şi-ar fi îndeplinit dorinţa dacă n-ar fi izbucnit zbârnăitul ceasului deşteptător, aşezat pe jos, înadins aproape de pat. Ceasul le vestea că e ora sculării, că e târziu. S-au repezit la baie şi înghesuiţi sub acelaşi duş, au lăsat apa caldă să curgă peste ei, abandonaţi în răsfăţ. Apă caldă, minune de mult uitată! De atâta fericire, şi-au apropiat buzele ţuguiate, şi au rămas îmbrăţişaţi într-un sărut prelungit, lăsând apa caldă să-i mângâie. Dar timpul nu le îngăduia să se zbenguie prea mult: Repede, să prindem masa, şi la lecţii!
Cursul de limbă, pe majoritatea celor din clasă i-a cam speriat. Cel mai greu le venea să se obişnuiască cu sensul diferit al scrierii. Caietul se deschidea invers, ca şi scrisul, de la dreapta la stânga, iar cuvintele ebraice nu semănau cu ale nici uneia dintre limbile ştiute de ei. Dar elanul şi optimismul tinereţii, ca şi speranţele comune, îi uneau pe toţi, fără nici o deosebire de vârstă sau origine, astfel că marocani, libanezi, români, sud-africani, ruşi şi francezi începeau să se înţeleagă într-o limbă devenită a tuturora, o limbă universală, comună. Se interesa fiecare de profesia celuilalt. Printre noii veniţi, predominau cei de-o origine cu a lor, cazaţi împreună în Căminul cartierului Ghilo în Ierusalim. Amândoi erau ingineri, tineri, proaspeţi absolvenţi de facultate şi deocamdată singura lor dificultate era însuşirea limbii, acomodarea cu scrisul ebraic, limitat aproape exclusiv, pe consoane. Vocalele trebuia să le ghiceşti unde şi cum să le foloseşti. Dar unele greşeli inerente, pentru început erau tolerate, şi profesorul şi elevul le tratau cu un zâmbet îngăduitor şi o legănare a capului care spunea doar „Vai, vai, ajută-ne, Doamne să le ţinem minte”.
Două luni mai târziu, căpătară curaj să converseze unul cu celălalt în ivrit când se întâlneau pe drumul ce ducea spre sala de cursuri. Din păcate, conversaţia se împleticea repede şi erau nevoiţi să caute refugiul într-o limbă comună. Printre cei din grupă, mulţi vorbeau limba lor natală, dar toţi aceştia aveau un statut de practician de îndelungată profesie şi se încumetaseră totuşi să vină. Ei n-aveau la activul lor practica, dar aveau tinereţea, o valoare minimalizată la anii lor. După alte câteva luni frunţile lor se încruntau de nerăbdare.
Fiecare se întreba îngrijorat: „Când voi reuşi oare să întreţin un interviu în căutarea unui loc de muncă?” Florica buchisea ziarele la foaia de publicitate, mai ales în ediţia de sfârşit de săptămână, luată de la administraţia Căminului.
– Uite ceva care ar putea să ne intereseze, citeşte şi tu! Şi îi întinse pagina şi locul unde făcuse o subliniere. Rămasă în picioare, Florica aştepta răbdătoare să audă părerea lui Andrei. Îl urmări până termină de citit:
– Ei, ce zici? îi zbură de pe buze nerăbdarea.
– Nu zic nimic, veni răspunsul lui, urmat de o declaraţie îndârjită şi mândră: „Nu sunt dispus să mă bâlbâi la un interviu. O să mă duc când o să simt că pot formula o frază ca lumea.”
Era o perioadă în care se perindau rudele lor carei zăpăceau cu sfaturile. Vorbe, vorbe şi ceva bani strecuraţi discret în buzunarul lui Andrei sau în poşeta pe care Florica o lăsa să atârne pe cuierul de la intrare. La fiecare vizită auzeau discursul standard care era servit noilor veniţi: „Să nu vă simţiţi jigniţi, aşa e obiceiul, fiecare nou venit trebuie încurajat. Ajutăm şi noi cu cât putem, sunteţi doar la început de drum şi deocamdată vă trebuie răbdare, adică savlanut , acesta-i cuvântul ebraic pe care trebuie să-l învăţaţi bine şi să-l ţineţi minte.” Într-o bună zi s-au dus să caute servici şi, până la
urmă, au reuşit amândoi să găsească.
Florica trase din ţigară, urmărind apoi rotocoalele de fum îndepărtându-se, de parcă o chemau să meargă după ele, să recheme împreună amintirile… Doi şoferi, Florica şi Andrei, pe o singură maşină! Amândoi aveau carnet de conducere, dar maşina era numai una, iar ei fără practică. Urcau amândoi şi şofau pe rând. Când şedea pe dreapta, Florica îl atenţiona pe cel de la volan: „Ai grijă, trebuie să treci pe culoarul din stânga, uită-te ce-ţi vine din spate”. Iar Andrei se întâmpla să riposteze, iritat: „Ai sau nu ai încredere în mine!?” Florica avea grijă să-l împace: „Am, sigur că am, dar e prima noastră cursă şi şoseaua e aglomerată, fii atent, trebuie prudenţă”. Dar Andrei nu se lăsa împăcat: „Altă dată nu mai mergi cu mine… fiecare pleacă de unul singur”.
Dumnezeu i-a ajutat şi au ajuns să plece, zi de zi, împreună, dimineaţa, la servici. Trebuiau să ajungă, fără întârziere la cele două destinaţii. Andrei se simţea dator să-şi conducă Floricica până la uşa instituţiei. Ciorovăielile inerente, matinale, erau uitate, ei îşi ţuguiau buzele, se sărutau odată şi încă odată, până ce Floricica era nevoită să coboare. Din spate, o altă maşină claxona cerându-le să elibereze locul. Iar Andrei, făcând pe ţâfnosul, întreba:
– Ce se grăbeşte aşa dumnealui? N-am voie să-mi sărut nevasta? Să ştie toată lumea că eşti soţia mea şi floricica mea! Cine-i ăla?
– De unde vrei să ştiu, o fi şi el un angajat, poate vreun şef de serviciu, nu-i cunosc încă pe toţi. Şi ce mă interesează? Dar acum, nu-l stârni, că trebuie şi el să ponteze la intrare. Andrei cedă şi, pentru această concesie, primi încă un sărut… Eram foarte mândri că avem amândoi servici, dar asta ne obliga să părăsim imediat căminul unde eram cazaţi ca noi veniţi. Foştii colegi de clasă de la cursul de învăţare a limbii ne felicitau şi pe undeva le simţeam invidia. „Aveau nevoie de ingineri în domeniul nostru.
Ăsta a fost norocul nostru…” le explica Florica, motiv de enervare pentru Andrei: „Ce trebuia să te explici…?”
Florica inspiră adânc mirosul de alge al mării şi mai trase un fum de ţigară. Îşi simţea parcă imaginaţia înfierbântată de amintirile acelor zile de început şi scoase din fiinţa ei un lung oftat. Imaginile trecutului nu încetau să se perinde în faţa ochilor ei lăuntrici:
– De la Agenţia Evreiască ne-a fost repartizat un apartament în Ierusalimul de răsărit. Trei camere! Ingineri fiind, puteam primi chiar patru, în aceeaşi zonă, dar ceva mai departe… Bani, de unde bani? Aveam deja rate la maşină, iar noi eram presaţi să părăsim căminul. Norocul nostru a fost că apartamentul nostru nu era încă terminat, astfel că ni s-a mai prelungit şederea la cămin, condiţionată de o plată lunară. Invitaţi la neamuri sfaturile, din partea lor, curgeau ca merele coapte când scuturi pomul dar, aici, în fiecare măr căzut simţeam că se ascunde un viermişor, o aluzie:
– Acum, că aveţi două salarii, banca o să vă împrumute bani, numai s-aveţi grijă, tu, Florica, să nu rămâi însărcinată, dacă te aude şeful că eşti gravidă nu o să-ţi mai dea definitivarea, se poate întâmpla chiar să nu te mai vrea la lucru. Şi ar fi bine să-ţi schimbi numele: „Perhia” sau „Ţvia”, floare în limba ebraică. La asta din urmă, Andrei le replică fudul:
– Ce-aveţi voi cu Floricica mea?! E Floricica mea, a mea şi aşa îi rămâne numele: Florica. Nicăieri în lume nu găsiţi floare ca ea. Eu tăceam, nu mai era nevoie să replic. Ajungea intervenţia lui Andrei. În acele clipe realizam cât îmi ador bărbatul. Îmi ziceam că dragostea noastră va învinge toate obstacolele. Şi mi-am tras scaunul mai aproape de al lui …
– „Vă ajung numai trei camere” … fu ultimul verdict al familiei, la care nici unul dintre noi n-a făcut comentarii. Au urmat zile agitate, ne mutam într-un apartament de patru camere, patru camere goale în care am băgat doar două paturi şi saltele primite de la serviciul de absorbţie şi o masă cu două taburete pe care le-am aşezat direct la bucătărie unde stăteam şi ne minunam de obiectele tehnice ultramoderne, cumpărate mult mai ieftin, având dreptul ca noi veniţi, la scutire de impozite. Brusc, Florica îşi aminti de ziua când a deschis un caiet în care începu să-şi noteze datoriile contractate şi ratele care trebuiau plătite lunar…
– Doamne! rosti Florica după ce revăzu tot ce notase, şirul datoriilor era lung. „O să ne mai rămână oare şi bani de mâncare?” se întreba ea, speriată. Atâta îşi dorea ea, atunci, să le rămână destui bani s-o scoată la capăt de la un salariu la altul. Andrei veni să vadă ce-a notat în caiet. Florica îi împărtăşi îngrijorarea ei. Andrei, în loc să o încurajeze, îi trânti o replică menită parcă să-i mărească temerile:
– De foamea, frica şi frigul din România am scăpat, aici ne aşteaptă altele, n-ai grijă, o să ne ajungă din urmă.
Cele mai plăcute plimbări ale noastre erau în zilele de Sâmbătă când dădeam câte o raită prin târgul arăbesc. De acolo ne-am cumpărat nişte taburete joase din piele de cămilă, pe care le-am împrăştiat prin odaia mare, adică salonul, iar pe la colţuri am aşezat câte un vas înalt din aramă bătută sau din sticlă de Hebron. În casă am păstrat una din cele două lăzi cu care am venit, să ţină loc, provizoriu, de garderobă. Din cele două lăzi, totalizând cele 140 kilograme permise să luăm cu noi la plecarea din România, una era plină cu cărţi. Pentru acestea am înălţat singuri, pe doi stâlpi de metal, nişte rafturi … Pe ele şi-au găsit locul biografii de Henri Troyat, câteva monografii, volume de literatură română şi universală. Ne minunam constatând ce aer impunător a căpătat odaia mare cu biblioteca aranjată, cu perdelele aduse de-acasă, atârnate la fereastră!
Emoţionată de toate aceste aduceri aminte, Florica dibui după cutia din care scoase o altă ţigară. Temătoare, i-am comunicat lui Andrei noutatea:
– Iubitule, cred că am sfeclit-o. Mi-e teamă că am rămas gravidă …
Andrei nu păru deloc speriat, dimpotrivă, mândru şi stăpân pe sine, făcu remarca, umflându-se în pene:
– Ai văzut ce deştept am fost că am luat un apartament mare?! De ce să-ţi fie frică?
– Să n-am necazuri la serviciu …
– Ce necazuri? Dacă ţi-o spune careva ceva, să răspunzi că un copil nu e nici o problemă pentru tine. Mama-soacră o să ţi-l crească. E nebună după un nepot.
– Şi tu crezi că chiar aşa va fi? Şi eu îl vreau deşi viaţa o să ne fie foarte grea acum, cu atâtea datorii.
– Eu o să te ajut.
Florica îşi aminti de îmbrăţişarea de-atunci, când se plimbau pe uliţele înguste ale vechiului târg arăbesc, târguind câte ceva pentru casa nouă. Şi Andrei s-a ţinut de cuvânt. Serile, spăla vasele, lăsând-o pe Florica să se odihnească. Ea moţăia şi auzea zgomotul vaselor sparte. După fiecare seară de „ajutor” rămâneau cu un pahar sau o farfurie mai puţin, dar ea zâmbea mulţumită şi îndrăgostită de sufletul bun al lui Andrei şi îşi relua lectura până când somnul o dobora.
– Floricica mea – venise atunci Andrei la patul ei de lehuză, emoţionat şi cu braţul încărcat de flori – mi-ai dăruit un băiat şi pentru asta va trebui să îndeplinim datinile tradiţionale evreieşti, ca să ne fie bine nouă şi copilului … şi Andrei aşeză un sărut pe buzele ei uscate. Florica îi căuta privirea, apoi îi spuse: „Să faci ce crezi că e bine, dar să ştii că Dalai Lama ne spune că cea mai bună religie este aceea care te apropie de Dumnezeu şi face din tine o persoană mai bună. Am citit asta când mi-a căzut în mână un interviu cu Dalai Lama al unui gânditor brazilian, renovator al teologiei libertăţii”.
Andrei răspunse mândru de sine şi de femeia iubită care îl înălţase la rangul de tată:
– Pe toate le ştii, Floricica mea, nu degeaba citeşti atâtea cărţi!
După trei luni de la naştere duceau copilul la creşă. Florica se întreba adeseori dacă să apeleze la Andrei şi îşi răspundea că lui nu-i putea formula nici o pretenţie în plus. Spălatul vaselor, ajutor nemărturisit nimănui din familie, era contribuţia lui cea mai valoroasă. O babysitter nu-şi puteau permite nici pentru câteva ore de după amiază. Soacra? Cum să-i interpreteze absenţa? Şi, ca să fim drepţi, nici nu e obligată; dacă nu ne ajută înseamnă că … trebuie să ne lipsim de ajutorul ei. Asta e!
Astfel l-a crescut pe Bobocel. Aşa-i spuneau româneşte, Niţan, adevăratul lui nume din acte, însemnând în ebraică, „boboc”. Bobocel se bucura cel mai mult de zilele când erau acasă şi mama şi tatăl lui. Creştea frumos. În fiecare zi, părinţii descopereau noi semne ale evoluţiei lui. La început, copilul îi urmărea cu ochii, apoi le-a dăruit primul zâmbet, uneori îşi ridica pumnişorii în care strângea cu toată puterea jucăria şi o ducea la gură. Apoi s-a ridicat pe braţe şi, singurel, se opintea cu picioarele până a reuşit să se ridice. Apoi cădea în poponeţ şi iar se ridica.
Seara, Florica şi Andrei cădeau obosiţi, somnul îi prindea înainte de a apuca să se îmbrăţişeze, iar dimineaţa se trezeau întorşi cu spatele unul la celălalt. Floricica, trezită prima, îl mai lăsa pe Andrei să doarmă. Sărea din pat, grăbită să-şi strângă rufele de pe frânghie, puse de cu seară la uscat. Eventual mai punea la spălat o altă serie de rufe toate programate la altă temperatură, poate se termină spălatul lor şi le pune şi pe ele la uscat. Florica se mişca repede, toate le executa ca un automat perfect … Hrana pentru Bobocel. „Acuşi se scoală”, vorbea adeseori cu sine. Avea întotdeauna ceasul pe mână şi secundele se scurgeau în acord cu mişcările ei. Pe masa din bucătărie, trebuie pregătit şi micul dejun pentru ei. Nu totdeauna îl luau împreună, dar Andrei se aşeza la masa pe care Florica a aranjat două rânduri de tacâmuri: „Andrei, mamă, nu mă aştepta, eu mai am puţină treabă, o să mănânc pe drum, după ce-l ducem pe Bobocel”.
Ajunsă la aceste amintiri, Florica văzu cum adus de un val, plutea spre ea un trandafir galben. Floarea părea să valseze în ritmul valurilor. Florica se aplecă, întră doi paşi în apă să prindă trandafirul. Îl scutură de apă. Contemplându-l, se gândea la Andrei şi se întreba dacă era cu adevărat gelos în dragostea ce i-o purta? Apoi se întreba despre sine, unde şi cu ce greşise că a venit în seara asta singură la Caesarea. Privi ceasul. Încă o oră şi concertul se va termina şi-o va întâmpina pe Şoşana cu prietena ei, acolo unde a lăsat parcată maşina. Apoi, gândurile şi muzica valurilor au întors-o la Andrei … Nu intenţiona să-l judece. Pentru copiii ei a rămas un tată bun, dar pentru ea? Un prieten? Pasiv. Comod. Indiferent. „Cea mai îngrozitoare înşelăciune este a mijlocitorilor dintre Dumnezeu şi oameni” îşi aminti ea de o frază din Tolstoi. Ce anume l-a determinat să se despartă, s-o lase singură să crească copiii, să facă faţă, singură, nevoilor, capriciilor şi dorinţelor lor?. Fiind şi ea ambiţioasă, se întrecea pe sine să-i demonstreze că e capabilă să înfrunte viaţa, ea singură, dar în sufletul ei dorea să-l readucă pe Andrei acasă. Aştepta să-şi îndrepte singur greşeala. Se comporta aşa, dar cu gura ei nu i-a adresat chemarea niciodată. „Speranţa e un rău pentru cel fericit, un bine pentru cel nenorocit” îşi zise Florica şi surâse, amintindu-şi, din nou, de Tolstoi, cu care era în cap, în ultima vreme. După ce Andrei a plecat de-acasă, viaţa ei părea că se clatină. Copiii creşteau. În fiecare an alte cerinţe, alte situaţii cărora trebuia să le facă faţă. Recurse la vechea ei pasiune, lectura. Aceasta deveni un fel de călăuză a ei în căutarea sinelui. Deşi citise undeva că „Sinele nu poate fi găsit în cărţi, trebuie singur să-l descoperi, în tine însuţi”, ea, totuşi, se găsea pe sine în câte o carte.
De câte ori se vorbea de fericire, ea spunea că fericirea e în sinea ei, căci în sufletul Floricăi domnea pacea. Obosită, muncită, adormea liniştită şi se trezea dimineaţa cu aceeaşi seninătate care-i lumina fiinţa şi îi dădea încredere în ziua care vine. Nu dispera niciodată, era sigură de puterea ei. Fiecare an aducea altceva… Veni şi ziua când Bobocel s-a dus la armată. L-a însoţit familia întregită, mama, tatăl şi surioara lui mai mică cu patru ani. Florica trebuia să-şi îndrepte grijile în alte direcţii. Situaţiile neprevăzute nu o tulburau, le primea cu luciditate şi calm. Ascultând clipocitul valurilor Florica îşi îmbrăţişă genunchii cu braţele, apoi încercă să-şi destindă corpul. Stătea aşezată pe piatra dintre valuri de mai bine de două ore…
Acum Bobocel e student, a moştenit de la Andrei aptitudinea pentru matematici şi s-a înscris la fizică. Dumnezeu să-i binecuvânteze drumul în viaţă! Cum spunea cineva: „Legea acţiunii şi reacţiunii nu se referă numai la fizică. Ea se aplică şi la relaţiile umane. Dacă faci bine în jurul tău, ţi se va răspunde cu aceeaşi monedă. Dacă eşti incorect şi te comporţi cu răutate, răul se va întoarce împotriva ta”. Sau cum obişnuia să spună bunica ei, şi avea dreptate: „Vei primi întotdeauna ceea ce doreşti celorlalţi”.
Florica îşi rememoră şi unele din învăţăturile lui Dalai Lama pe care le reţinuse: „A fi fericit nu este mâna destinului, este mai degrabă consecinţa opţiunilor tale în comportarea faţă de cei din jur”. Reţinuse şi un lanţ de îndemnuri a lui Dalai Lama care i-a plăcut foarte mult: „Ia seama la gândurile tale, căci ele vor deveni Cuvinte. Ia seama la cuvintele tale, căci ele vor deveni Obiceiuri. Ia seama la obiceiurile tale, căci ele îţi vor modela Caracterul. Ia seama la caracterul tău căci el îţi va condiţiona Destinul, iar
destinul va fi viaţa ta”.
Oare de ce nu-i dădusem lui Andrei să citească din înţelepciunile lui Dalai Lama? s-a întrebat Florica şi, cu ambele braţe, îşi îmbrăţişă genunchii legănându-şi corpul ca-n anii copilăriei. Apoi, peste genunchii îmbrăţişaţi îşi aplecă capul obosit. „Şi totuşi nu există religie mai mare ca adevărul”, rosti Florica, de parcă discuta cu Andrei.
Celularul suna în poşetă… Şoşana o vestea că o aşteaptă afară, la ieşire, şi-o roagă să vină să le ia.
* Din volumul „Femei şi destine”, Editura Ofakim, Tel-Aviv, 2015
