Stilul său aparte de a compune versuri, precum şi faptul că este poet la Cluj-Napoca şi nu în altă parte a lumii, mă determină să afirm că poetul Dumitru Cerna face deja parte dintr-o elită intelectuală transilvană selectă. Privind oarecum retroactiv la poemele sale publicate până acum, la studiile sale, la publicistica editată într-un stil academic impecabil, la eseurile şi comentariile sale istorico-literare, pot spune că acesta a reuşit să se definească într-o coloristică verba manent foarte originală. La Cluj, poetul Cerna este unic în felul său! Mărturie sunt poemele despre oraşul iubirii sale, Clujul, unde poetul păşeşte sfios pe aleile adumbroase ale Parcului Mare, mângâind agale căderea florilor de castan. Plânge bucuria vieţii în murmurul domol al Someşului, strigă spre ceruri poezia în glasuri frânte de pescăruşi, despicând aerul în zboruri răzleţe, ca apoi să aştepte pe buză de soare adormit venirea toamnei peste Făgetul ruginiu, măcinat de ploile reci amintind zăpada timpurie. La Cluj, poetul Cerna este apostol şi mucenic al cuvântului sacru al poeziei. Infuzia de psalmi din poemele sale, suspinele de rugăciune adesea rupte din bătătura copilăriei sale dobrogene, sunt trepte către cer, acolo unde poetul stă de vorbă cu Dumnezeu, fără teama că pe urmele sale vor păşi şi cei neispăşiţi de păcate, cei fără de poezia sufletului. Este un al doilea Saul pe drumul Damascului, ascultând glasul din ceruri care de această dată zice: numele tău va fi Poet! L-am reîntâlnit pe Dumitru Cerna într-o zi de toamnă, la Cluj, unde acesta mi-a vorbit despre poet, poezie şi dragostea sa faţă de cuvinte.
Nicholas Buda: Dragă Dumitru, iată-ne la Cluj, în reavănul aer de după ploile care au plâns peste faţa oraşului tău adoptiv de pe Someş, oraş de care te-ai legat sufleteşte printr-o tainică simbioză a lăuntrului măcinat de neostenite rostiri. Una dintre cele mai frumoase rostiri ale tale, de fapt cea mai fecundă, cea mai expresivă şi care te caracterizează profund, este poezia! Ce înseamnă pentru Dumitru Cerna, mai întâi de toate, a fi poet? Ce înseamnă să fii poet la Cluj-Napoca?
Dumitru Cerna: A fi poet este o stare de spirit, cred, pentru că în ţara în care trăiesc eu, poeţii sunt primii pe care-i închid dictatorii şi ultimii care au dreptul să se aşeze în rândul din faţă la festinul zilei. Din punct de vedere social, a fi poet în România nu reprezintă mai nimic! Nu există decât un palid respect pentru poet sau pentru scriitor în genere. În sociatate nu mai există acest respect, el s-a pierdut odată cu instalarea originalei noastre democraţii, la Revoluția din decembrie ’89. Până atunci exista măcar un respect din teamă. Scriitorul are cuvântul de partea sa, însă. Oricărui dictator, oricât de puternic ar fi, îi este frică de cuvântul scris, iar Ceauşescu s-a temut mai degrabă de acesta decât de psihologia mulţimii. Poate că este una dintre puţinele creaţii ale Lui Dumnezeu, de care aceştia se tem cu adevărat. Din punct de vedere public, poetul nu mai reprezintă, de asemenea, mare lucru. Şi-a pierdut şi acest firav ascendent. Nu mai există decât arare întâlniri cu cititorii (pentru că nici cititorii, se pare, că nu mai sunt ca odinioară), relaţia poet-cititor s-a subţiat, iar difuzarea cărţii a devenit o aventură sumbră. Făcând abstracţie de ipostazele pierdute ale scriitorului, în cele din urmă rămâne ceea ce spuneam adineauri, o stare de spirit, o stare lăuntrică, o profundă singurătate. Poetul este de la început şi până la sfârşit singur! Ce înseamnă a fi poet la Cluj, în schimb? Întrebarea ridică problema diferenţei. Clujul este oraşul adoptiv care mi-a dat totul. Aici m-am format ca poet. Este o şcoală elevată de poezie la Cluj, poate cea mai bună din România. Fiind un oraş arisocratic, aproape de boarea occidentală, Clujul are pretenţii pentru eleganţă intelectuală, pentru academism. Poţi rămâne la Cluj, poţi deveni ceva – în cazul meu poet – numai dacă te ridici la nivelul năzuinţelor lui. Este uluitor, pentru că în mod normal un oraş este ridicat prin valoarea locuitorilor săi! La Cluj, oraşul te obligă să te ridici la nivelul pretenţiilor sale. La Cluj mă simt poet, iar când merg în oricare altă parte, mă simt un călător ostenit.
Nicholas Buda: Aşa după cum spuneai într-una din discuţiile noastre mai vechi pe marginea ideii de literatură, poezia trebuie să fie o mărturisire, o totală şi sinceră mărturisire, ca un evenimenţial purgatoriu, în care, paradoxal, nu ard păcatele, pentru că un poet, prin poezia sa, scrie literam sacrum, ci sunt aduse la starea de incandescenţă trăirile, crezul, speranţele, iubirile, cu alte cuvinte întregul univers al poetului. În poezia ta ai avut curajul să atingi marginea abisului ontologic, să-l curpinzi în palme şi să nu-ţi fie teamă de căderea întru înalt. Ai rostit penitenţa venită în urma mărturisirii, nu pentru că te simţeai deja gol, ci pentru că ajunseseşi să trăieşti într-un accept paradisiac cuvintele puse împreună în forma lor perfectă – poezia! De unde vine acest curaj al destăinuirii, această generozitate a ta de a-ţi deschide fereastra sufletului şi a ne lăsa, chiar cu riscul profanării, pe noi, cititorii, să pătrundem în tainiţele acestuia?
Dumitru Cerna: Nu cred că poezia mea a atins culmile. Dincolo de elogiul pe care îl faci, oarecum entuziast şi de înţeles (doar suntem prieteni!), eu sunt ceea ce spune poezia mea că sunt! Dincolo de omul social care sunt, am saloanele mele ascunse, discrete, departe de vuietul cotidian, în care mă pot privi ca într-o oglindă şi astfel văzându-mă, pot să mă apropii de zarea poeziei. Trebuie să ştii că poezia nu poate fi primită de un om maculat. Ea este o continuă împărtăşanie! Aceasta înseamnă primenire şi presupune o penitănţă anterioară şi îndelungată. Împărtăşania presupune nădejdea înălţării. Prin urmare, în faţa poeziei trebuie să te ajungi pregătit, cu odăjdii albe. Laşi în urmă omul social care eşti cel de toate zilele, pentru că poezia ta nu este pentru tine, ci pentru celălalt care trebuie să fie pregătit pentru taina spovedaniei. Atunci poezia devine cel mai frumos dar, cel mai pur, cel mai sfios, pentru celălalt. Puterea unui poet vine din dorinţa de a se iertui pe sine şi mai apoi preajma. De aceea niciodată poeţii, în general creatorii – care sunt umbra lui Dumnezeu pe pământ – nu trebuie aduşi în faţa eşafodului pentru că au râvnit. Lor trebuie să li ierte tânjirile noptatice, pentru că lasă în urmă poezia, luminând astfel calea spre spovedanie şi împărtăşanie, spre curăţire a lumii.
Nicholas Buda: Dacă ar fi să descrii, în câteva cuvinte, lumea ta de poet în care-ţi găseşti cel mai adesea refugiul şi inspiraţia, dincolo de orice utopie, care ar fi aceasta?
Dumitru Cerna: Casa mea! Da, casa mea… Ori de câte ori m-am îndepărtat de casa mea lutnică, nu am mai putut scrie poezie. Uite, suntem în toamnă şi toamna mi-a plăcut să fiu întotdeauna la Cluj. Toamna, de fapt, m-a determinat să rămân la Cluj. Aici sunt cele mai luminoase toamne de pe pământ. În toamnă, după slujbă, stăruie în mine o bucurie nedefinită şi mă întreb ce se întâmplă. Vreau să ajung acasă. Să fiu în camera mea, să fiu înconjurat de cărţi, să le deschid şi mai apoi să ajung la cuvântul poetic, să-mi scriu poezia fragilă. Eu scriu foarte greu poezie. Scriu în condiţii atipice. Eu nu mă pregătesc într-un mod anume, ca şi când aş pleca într-o călătorie lungă. Mă trezesc că am visat poezia sau doar fărâme ale ei. Scriu într-o teribilă libertate şi în momentul în care încep să scriu nu mai îmi este teamă de cuvinte. Am învăţat să mă apropiu de cuvinte şi să trăiesc într-o deplină comuniune cu acestea. Eu mă împrietenesc mai întâi cu cuvintele şi le răsplătesc pentru nobleţea lor şi astfel ele mă ajută să aduc pe lume poemul. Când acesta devine fiinţă umblătoare, el poate vedea şi lumina tiparului. Câtă vreme este neputincios să umble, se va afla sub protecţia mea. Spaţiul prielnic pentru poezie este, aşadar, casa mea, dar oriunde m-aş afla îmi notez scântei, sclipiri de gânduri poetice, pe care le las la dospit. Când simt că aluatul a luat forma pânii pe care poţi s-o frângi mai apoi şi s-o dăruieşti, atunci poemul îmi pare a fi împlinit.
Nicholas Buda: Am observat, chiar la o simplă lecturare a poeziilor tale, că foloseşti o serie de cuvinte care arăsar în ochii cititorilor. Mă refer la acele cuvinte ce îmbracă o formă arhaică subtilă, păstrându-şi vigoarea şi expresia alături de celelate, din cotidian. Sunt cuvinte pe care le-ai luat dintr-un tezaur lingistic vechi foarte familiar ţie, dar care dau o notă aparte poeziei tale şi care, cred, au un mesaj ascuns. Ai putea să comentezi puţin despre modul în care te-ai ataşat de aceste cuvinte şi cum le foloseşti pentru a-ţi construi mesajul poetic?
Dumitru Cerna: Mă bucur că ai descoperit această măreţie a cuvântului de departe, acest freamăt al meu întru cuvinte. Sunt un pedant mai cu seamă în poezie. Pentru mine cuvântul înseamnă şi ecoul lui. El trebuie să aibe o anumită cantabilitate, o expresivitate aparte. Prietenia cu cuvintele îmi induce o stare de bucurie a căutării cuvântului potrivit. Trebuie să-ţi mărturisesc că mama este meglenă. S-a născut în Meglenia, o zonă fascinantă a Greciei. Port în mine această o încărcătură genetică spectaculoasă. Mama orientală, tatăl oltean. Din cele două învolburări, sângele meu a prins a cânta. Cuvintele rostite de mama în copilărie au rezonat nostalgic în memoria mea. Le-am recuperat afectiv şi le-am ridicat în poezie. Mai apoi, Transilvania, potecă patimii – ca să invoc un vers blagian – m-a ademenit spre colindele vechi someşene, unde întâlneşti cuvinte de o frumuseţe neasemuită. Cuvinte uitate: iertuire, care înseamnă curăţire, o curăţire pentru pregătirea rodirii; linare, pentru linişte, chiar mai mult, taina liniştii; să hodine, de la adăsta ori întimpurire şi multe alte asemenea fermecate cuvinte. Am în Poeme bonzai, poemele învierii, care conţin cuvinte rare, din colindele someşene. Sunt atent, oriunde mă găsesc în România, la ceea ce rostesc oamenii. Din firimiturile cuvintelor, iau merindea pentru a-mi hrăni poezia.
Nicholas Buda: Asocierea dintre cuvinte, pe care o găsesc frecvent folosită în poezia ta, este – fără îndoială – un exerciţiu de măiestire poetică. Pentru că nu oricine poate să găsească cuvântul potrivit, să şi-l facă prieten, să-l aducă în sfera intimităţii, la punctul zero al creaţiei şi punându-l în preajma altui cuvânt să nu-i diminueze din valoare, ci din contră, să-i reverbereze semnificaţia… Găseşti oare multe asocieri între cuvintele vechi recuperate, readuse la starea lor valorică şi funcţională, cu termeni actuali ai limbii române? Există o anumită rezonanță, acel efect al sunetului de clopot în care vibrează comuniunea dintre cuvinte, indiferent de timpul istoric în care acestea sunt folosite?
Dumitru Cerna: Da, acest proces de rezonanţă, cum l-ai numit tu, este de fapt înnobilarea! În primul rând trebuie să ai simţul limbii. Apoi trebuie să ai dragoste faţă de limbă. Sunt unul dintre poeţii foarte puţini mişcători într-o altă limbă. De ce? Pentru că am năzuinţa stilului. În momentul în care nu stăpânesc o altă limbă aşa cum îmi stăpânesc limba maternă, îmi este teamă să pornesc aventura cuvintelor. Am o teribilă teamă de limbaj. Această teamă mi-am putut-o ostoi doar prin împrietenirea cu cuvintele. Cuvintele pe care eu le aduc în poezia mea sunt cuvinte care înnobilează. Nu cred că despre niciun cuvânt că el ar putea fi apoetic.. Poţi, spre exemplu, să foloseşti intraductibilul cuvînt românesc dor oricum doreşti, oriunde doreşti, dar niciodată el nu va reverbera ca la Eminescu! Poezia ar fi, până la urmă, o repetare a unor adevăruri arhicunoscute, dacă nu ar porni de la individualităţi intelectuale de expresivitate aparte diferite! Trebuie să fii pregătit cu visele tale, cu tristeţile tale, cu trăirile tale, până şi cu moartea ta, ca să înţelegi că poezia ta contează. Fără această iniţiere, fără această iubire pentru limbă, pentru cuvânt, fără această tainică însoţire, nu putem vorbi despre poezie.
Nicholas Buda: Care este poemul tău cel mai drag? Poemul pe care îl ai la suflet? Poemul care te alintă atunci când ai dureri, care te bucură atunci când eşti trist. Poemul care te ridică spre ceruri, poemul care nu pleacă niciodată din sufletul tău?
Dumitru Cerna: Spuneai că poezia mea a urcat până la ceruri. Cred că este o blândă exagerare. Nici eu nu am reuşit încă să ating cu sufletul meu învolburat cerul. Neputinţa mă îndârjeşte să ajung până în faţa chiliei unde îmbătrâneşte Dumnezeu, iar dacă răsuflarea Lui va ajunge până la mine, abia atunci cred că I-am auzit glasul şi, poezia mea poate urca. Mai vorbeai, chiar la începutul interviului, despre metanoia Damască. Aceasta este iubirea, însăşi poezia! Iar dacă iubire nu este, nu este nici pozie. Sunt foarte multe poeme care plac autorului, la început. După aceea vine o vreme când te plictiseşti de ele şi le dai deoparte. Vin altele care îţi sunt dragi. Este şi acesta un joc fantastic cu destinul tău şi al poemelor tale. Cele mai dragi îmi sunt, până la urmă, poemele dobrogene, poeme ale identității mele lăuntrice. În acele poeme eu nu vorbesc despre identitatea istorică şi culturală a Dobrogei, ci despre ierburile ei, care au mireasme amare încrustate în sufletul meu pentru totdeauna. Poemele dobrogene înseamnă mirajul luminii din Dobrogea copilăriei mele. Ele recompun Dobrogea mirodeniilor, a senzualităţiilor, a sentimentelor. Nicidecum pe aceea a analelor istoriale. Mai aproape de suflet îmi sunt şi poemele mamei. Dar există şi poeme din alte volume, Magdala, Fiul, Cireşe amare etc. Nu aş putea spune un poem anume din alte volume pentru că aş păcătui. Le-aş nedreptăţi pe celelalte, deşi ştiu că cel mai iubit poem al meu nu s-a născut încă.
Nicholas Buda: Cum se defineşte verbul a iubi în dicţionarul unui poet? Dar în cel personal, al lui Dumitru Cerna?
Dumitru Cerna: Structura interioară, dar şi exterioară a unui poet este una de o sensibiltate aparte. Orice tresărire care se petrece în lume, este resimţită, preluată de către poet. Aşadar, poetul simte şi iubeşte totul! Poetul iubeşte şi piatra de temelie a pământului, dar şi piatra de temelie a cerului. Tot ceea ce se află între ele sunt oamenii. Este lumea. Un poet iubeşte totul, fără ipocrizie. Dumitru Cerna este muritor şi iubirea lui este asemenea cu a ceilalţi poeţi, cu diferenţa că la mine se manifestă pregnant sentimentul nopţii. Iubirea la mine este un fel de pregătire a morţii… Trebuie să ştii că sunt foarte multe feluri de a iubi. Eu am ales (sau am fost ales?) poate pe cel mai greu dintre ele. Niciodată nu cred că trebuie să intri în iubire cu preconcepţii, cu precauţii, ferindu-te că ai putea păcătui – dacă e să ţinem cont de ceea ce spune Sf. Augustin, la capătul vieţii sale păcătoase, ieşind din penitenţă şi intrând în sfinţenie, „iubeşte şi fă ce vrei” – dacă este să-l credem, atunci nu ar trebui să pătrunzi în taina iubirii camuflându-te spre a nu fi recunoscut. Fiind, asemenea tatălui, un romantic perdant, am crezut cu străşnicie în cuvintele Sf. Augustin, convins că iubind nu poţi săvârşi răul. Sunt sincer în iubire, la fel cum sunt şi în poezie. Sunt două ipostaze ale aceluiaşi eu al pierzaniei.
Nicholas Buda: Sub ce mod poezia te-a ajutat, la un moment dat, să-ţi regăseşti calea… adevărul şi viaţa? Şi aici mă refer în mod special la volumul tău de excepţie, intitulat Magdala… este acesta o formă a durerii tale?
Dumitru Cerna: Trebuie să recunosc, oricât de greu este curajul spovedaniei, că eu mi-am risipit oarecum viaţa. Încrederea teribilă în oameni, în prietenie, în alăturare şi însoţire, teama de singurătate şi a pustiului au făcut vraişte viţa mea. Am fost salvat, poate, de acelaşi duh pe care mama îl primea de la rugăciune şi astfel am supravieţuit dezastrului genetic. Cu diferenţa că duhul meu venea de la poezie. Ea a fost singura care m-a putut salva. Prin urmare, disperarea Magdalei mele este şi disperarea mea. Strigătul meu pentru salvare s-a îndreptat spre poezie. Am transferat neputinţa mea de a îndura, poeziei mele. Pentru că poezia poate nu numai îndura, ci şi tămădui.
