Zilele trecute am fost la cumpărături prin Texas, mai precis nu departe de Rio Grande City, aproape pe graniţa cu Mexic. Câteva cumpărături pe la Walmart şi la alte câteva magazine…
Staţi liniştiţi, că n-am luat-o razna, n-am mers eu până în Texas să fac cumpărături la Walmart!
Nici măcar n-am ieşit din Chicago sau Illinois. Am primit însă un mesaj de la Discover Card, departamentul de fraude, în care mi se preciza că mi-au blocat cardul şi că trebuie să-i sun pentru a le confirma dacă am făcut acele tranzacţii. I-am sunat şi le-am confirmat că n-am făcut nici o tranzacţie. Le-am mai spus să stopeze cardul până ajung acasă. Problema era însă că acel card de pe care se făcuseră tranzacţiile îl lăsasem dimineaţă acasă. Primul gând a fost că sigur cineva a spart casa şi mi-a furat cardul. Fiind prin oraş, am plecat val-vârtej spre casă încercând să mă gândesc ce alte lucruri mi s-ar mai fi putut fura din casă. Vara trecută am mai avut o păţanie similară, fiind nevoit să chem poliţia şi pe cei de la investigaţii, care au început să ia amprente prin casă, ca să constat că totul fusese o glumă proastă a unui prieten.
De data aceasta, însă, acest prieten plecase cu soţia definitiv în România. Totodată, la momentul respectiv nu ştiam că tranzacţiile, în valoare de câteva sute de dolari, erau făcute din Texas. Mă gândeam la cele mai proaste variante ce s-ar putea să mă aştepte acasă, mai ales că ştiam că, doar cu o seară înainte, lăsasem cardul pe masă. Am ajuns acasă şi, spre bucuria mea, nici un geam spart, nici o uşă deschisă, toate erau la locurile lor, inclusiv cardul. Am pus mâna pe telefon şi i-am sunat din nou pe cei de la Discover Card, pentru că nu îmi explicam cum cineva îmi folosise cardul, iar el nu dispăruse nicăieri. Singurele informaţii pe care am reuşit să le aflu au fost sumele, magazinele unde s-a făcut tranzacţia şi locaţia.
Au anulat complet cardul. Mi-au spus că nu sunt responsabil de tranzacţiile respective, că îmi vor trimite un nou card şi că urmează ca departamentul de fraude să investigheze situaţia, urmând să mă contacteze, dacă va fi nevoie.
Acum aştept cu nerăbdare să aflu şi alte detalii despre cum au reuşit respectivii să fure datele de pe credit card. Pentru că v-am făcut probabil curioşi cu farsa de care aminteam mai devreme, am să vă povestesc pe scurt cum s-a întâmplat.
Mă întorceam într-o zi spre casă şi unul din prietenii cu care locuiesc mă sună să mă întrebe dacă am închis uşa şi geamurile când am plecat dimineaţa de acasă. I-am spus că da, iar el îmi spune că are impresia că cineva a intrat în casă, deoarece geamul de la bucătărie era deschis şi lucrurile aruncate prin casă. Urcând la etaj, îmi dă o veste şi mai proastă: unităţile centrale de la trei calculatoare dispăruseră, iar prin camere, lucrurile răvăşite. Ajungând acasă, am constatat că mai lipseau şi câteva aparate foto digitale. Dubios era faptul că nu luaseră şi alte câteva lucruri de valoare aflate la vedere. Mi-am zis că probabil respectivii erau pasionaţi rău de tot doar de electronice. Am sunat la politie şi, în scurt timp, au apărut două maşini. Imediat au început băieţii să ne solicite informaţiile, să ne pună întrebări etc…
Unul dintre poliţiştii specializaţi pe astfel de cazuri a început să îşi pună mănuşile, să îşi desfacă geanta şi să înceapă să caute amprente şi alte astfel de detalii, care puteau duce la prinderea făptaşilor. După cam 15-20 de minute, primesc un telefon de la un prieten care mă aştepta să mergem la tenis. Îi spun că nu pot, că eram cu poliţia. I-am spus ce am păţit. După câteva secunde, îmi zice sec la telefon: “Vezi că-s acolo, într-un dulap la spălătorie”. Închid telefonul şi merg să caut. Acolo erau, în dulap. Ies, îmi iau inima în dinţi şi le zic poliţiştilor să se oprească din muncă, pentru că tocmai le-am găsit.
Se întorc poliţiştii spre mine şi fac nişte mutre…
“Da, un prieten m-a sunat şi tocmai mi-a spus unde le-a pus, a vrut să facă o glumă”, le zic eu.
Unul dintre poliţişti îmi zice să-i transmit prietenului respectiv că în mod normal puteau să ne dea o amendă frumuşică pentru astfel de alarme false. Celălalt, care îşi strângea ustensilele, dezamăgit, că tocmai găsise nişte amprente foarte bune şi urma să le recolteze de pe geamul de la bucătărie, ne-a întrebat în glumă dacă e bine făcut cel care ne-a făcut farsa. Adică dacă i-am putea da o bătaie bună, “dar nu la mine în district, îl luaţi în altă parte”, îmi zice zâmbind.
Le cer scuze poliţiştilor şi le mulţumesc de intervenţie.
Cum intrase însă amicul nostru în casă?! Simplu. Acesta locuise înainte acolo, cu soţia şi veniseră să îşi ia câteva lucruri. Şi ce s-a gândit?! Să nu stea degeaba dacă tot nu e nimeni acasă, să ne facă şi nouă o surpriză, aşa că a demontat calculatoarele, le-a ascuns, apoi a răvăşit câteva lucruri prin casă, a deschis puţin un geam de la bucătărie, a mai răvăşit câteva lucruri şi pe acolo, să pară cât mai reală spargerea şi… a plecat. El spera că noi îl vom suna să-i zicem ce s-a întâmplat, ne lăsa să tragem o spaimă bună, iar pe urmă ne spunea unde le-a pus. Noi însă am sunat direct la Poliţie. Care ştie de glumă, dovedindu-se foarte îngăduitoare în asemenea cazuri.
